marți, 27 martie 2012

122. Profeţia (cvp)


  Nu ştiu dacă împlinirea ursitei rostită de ursitoare la naşterea lui  întrecuse aşteptările în ceea ce îl priveşte pe Costea Colev, dar într-un anume sens ţinta fusese ratată şi evenimentele ce s-au scurs cu anii l-au scufundat pe bietul om cu repeziciune în coşmarul vieţii. Înainte de naştere, se zice că mumă-sa ar fi auzit ursitoarele la geam prezicând: „Om fără noroc se va naşte, profet în satul lui şi lumea îl va crede nebun”. L-am cunoscut ca pe un om cu un aer suspect, cu gumarii din picioare pătaţi de noroi uscat, puloverul sfâşiat şi jegos, bărbia ţepoasă şi ochii injectaţi ca de vagabond. Costea Colev, spuneau bătrânii satului, n-a fost decât un bâlbâit de neam de găgăuţi, sau aşa ceva, şi, într-o noapte, stând el pe malul gârlei ce-i văd ochii? Fetele lui Armindel, alea de spune lumea că noaptea se fac iele, au ieşit din gârlă cu trupurile stropite de busuioc şi dănţuiră în jurul găgăuţului, stropindu-l cu apă, prinzându-l în horă, până la ziuă. „A înnebunit bietul Costea”, îl căinau oamenii din sat, auzindu-i povestea aceea nelumească.
   - „Bă, nebunule, îl mai repezea câte unul- păi fetele lui Armindel sunt moarte de mult, ăhă hă, o fi dansând ele pesemne, da pe lumea ailaltă!”. Se făcea roşu la faţă de indignare Coste Colev, sta să-i plesnească venele gâtului, aşa de umflate erau. Ochii injectaţi şi-i rotea cu repeziciune, bâţâia din cap când voia să riposteze, fiindcă era bâlbâit şi fraza se urnea greu, dar odată pornite cuvintele, nu se mai opreau. Ca pietrele într-o avalanşă.
   - „Mai bine aţi tăcea ca să mă ascultaţi, că şi aşa sunteţi nişte morţi vii. Iar pe morţii adevăraţi degeaba îi plângeţi, lăsaţi-i să se odihnească că destul au trudit”. „Într-o noapte -povestea Ilie Tucă, moşu din capătul uliţei noastre- mi-am luat pipa şi mă plimbam oleacă prin grădină să văd ce mai era de făcut pentru a doua zi. Şi-n drum, cine credeţi că stătea fulgerat doar de raza lunii? Costea, sigur! Ţinea psaltirea aia a lui sub braţ şi închina cu ea toată uliţa. Să-mi cadă luleaua din gură, nu alta! M-a zărit şi mi-a strigat aşa: Mă Ilie, Titi ăsta a lu¢ Poşircă şi-a băgat oile în grădina ta şi ţi-a stricat-o. Cine mă, Costeo? Comunistul ăla de Titi? Fugi de aici mă, Costeo, nu eşti întreg la minte, nu vezi că toate sunt la locul lor? Ba eu aşa îţi zic, o ţinea el pe a lui, să te duci la baba Fica şi să-i spui să fie cu ochii pe el, să ştie toţi mă, că nu e el tare şi mare, că n-a făcut el mărirea să se fălească cu ea”. Numai că, nici la o săptămână, babei Fica îi dispăruseră gâştele din ogradă. Vreo douăzeci. Le căutase baba, ameţind nu alta, prin toate părţile. Nu dăduse de ele nicăieri, parcă intraseră în pământ. Au dat vina pe bietul Costea, punând cap la cap cele auzite de la moş Tucă. Dar nu l-au dovedit, oricât de dat cu bobii şi descântece a făcut baba. Era cunoscută baba Fica de doftoroaie şi vrăjitoare. Când pesemne uitase de ele, după zece ani, cineva nu şi-a mai putut ţine gura şi a răsuflat că Titi Poşircă i le furase.
   - „Înălţaţi-vă oameni buni- tuna profetul – înălţaţi-vă ca să puteţi vedea lumina adevărată. Că numai de acolo, deasupra pământului, flacăra ei vă mai poate lumina”. Noi copiii, ne ţineam după bietul nebun ca după urs. Tot satul ştia, văzându-ne ieşiţi pe uliţi, că trece Costea nebunul. Se mai întorcea după noi, ne fugărea ori ne ameninţa, dar nu ne înfricoşam de el. Ba chiar simţeam o puternică atracţie pentru acest nebun, ce credea cu tărie că înălţând terfeloaga sa deasupra capului şi rugându-se pentru fiecare, mântuia astfel întregul sat de răul care spunea că se ivise printre oameni. Strigam la el să ne arate şi nouă cartea aia, să ne-o dea nouă, ce s-o mai care după el.
   - „Cartea asta e pita mea. N-o las nimănui. Oriunde plec o car cu mine. Să faci şi tu aşa, mă ameninţa el cu degetul. Prinde bine când vei lua lumea în piept, că drumurile sunt lungi şi nesigure, profeţea el împungându-mă de la distanţă cu degetul. „Dacă îi chemaţi pe oameni să pornească înainte, trebuie neapărat să le arătaţi şi calea pe care să meargă”, spunea Cehov. Altcineva punea mai presus vorbirea de litera scrisă. Gândindu-mă acum la bietul nebun, îi dau dreptate aceluia. Cartea lui cu cele scrise în ea au rămas pentru mine o taină, neştiind cele scrise în ea. Însă, vorbirea nebunului, cuvintele lui ce izvorau din lumina lui interioară, se prăvăleau asupra satului precum stânca desprinsă din vârful muntelui, cu mult zgomot. Numai gândindu-mă la el, cuvintele ce le rostise cândva în diverse locuri, îmi zuruia în urechi sensul lor adânc, ca frunzele duzilor de la fereastra la care uneori scriam în linişte nopţii. Şi mi se păreau cuvintele unui vrăjitor şiret care mă hipnotiza în faţa colii de scris.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu