miercuri, 1 august 2012

201. Cronica acestui anotimp (Săptămâna nebunilor)



      Săptămâna nebunilor
                                               (sau)
                    O zi din viaţa lui Vodă Hrisant Hrisoscelu
                                           - pamflet -                 
                                                
                                     „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece
                                      ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu
                                      am fost în stare”
                                                                                               (Petre Ţuţea)

   În prima parte a zilei Judecăţii, poporul a aşteptat cu sufletul la gură, să vadă ce mai avea de gând măria sa Vodă, în legătură cu promisiunea de a ieşi fără alai, de unul singur, să facă obişnuita baie de mulţime şi mai apoi, a merge la urne. Numai că boerul, după ce se închinase pe ascuns, voind a scăpa ca dracul de tămâia ce i se pregătea, se închisese în spatele porţilor de la palatul Caragua şi nu mai spusese la nimeni. Era limpede (pentru cei mai mulţi) că boerul lor nu mai era în minţile sale. „Are o troahnă”; spunea cel care mai deschidea porţile şi-şi vâra ochiul să vază dacă nu cumva or fi plecat antenele ce pândeau pe la porţi. Aceştia îl auzeau trântind zăvoarele de fier, plescăind din papuci prin multele odăi ale casei şi, când cerea lămuriri despre cifrele statistice, se înfuria şi îi dădea afară pe beizadele, ameninţând că va aduce oamenii Agiei să-i cerceteze. Un singur gând îi sfredelea creierul ca un burghiu: „Toţi ard mangalele degeaba, iar slugile astea nu-mi spun nemic, de parcă aş fi deja mort, ori nebun…” Cuvântul îl speria, avea în el o ameninţare neştiută: oare era cu adevărat nebun, aşa cum ziseseră ăia ce-l pusese la popreală? Încerca să-şi odihnească trupul pe-o canapea, aţipea, dar se scula asudat, cu „părul” măciucă, i se părea că în rama uşii apăruse Trimisul de la Înalta Poartă. Dacă închidea ochii îşi şi vedea capul înfăşurat în basmaua ce o zărise la gâtul harapului cu dinţi sticloşi. Dar nu avea de ce să se teamă. Spionii lui îi lăsase să se înţeleagă limpede că există un prag peste care cifra aia de temut a cvorumului nu va fi în stare să sară. Doar nu s-or fi încolonat şi morţii şi dispăruţii de pe listele alea, astfel încât să fie nevoit să se ascundă în fundul pământului de ruşinea unor cifre covârşitoare. Tocmai îi ghicise o ţigancă care locuia într-o speluncă de pe Lalto della Rabbia. Îl rugase să se poarte frumos cu poporul său pentru că viaţa sa era scurtă. Se privise în oglindă pentru a se mai linişti, dar nu vedea decât un Vodă Hrisant ce avea în priviri ceva fanatic ce-i amintea de trecerea spre o altă lume. Parcă îmbătrânea. Ce-i care-i băteau la uşă începeau să-l enerveze. Crăpa uşa şi se uita la ei ca la alte alea. Nu-i plăceau veştile proaste, nu voia să ştie de ruinarea lui şi-i dădea cu piciorul, afară: „Descurcaţi-vă! De ce vă plătesc?” le striga, dar cum să te descurci? Doamne, doamne, ce-i mai înjura în gând: „De ce p… Doamne, de ce p… Doamne! Nu am împărţit eu bacşişuri şi pietre? Nu le-am dat eu la toate curvanele astea câte un briliant? Că un sac am avut şi nu-l mai am”. Făcea ce făcea şi da fuga la peretele dinspre stradă, de-şi lipea urechea. Nu mai auzea nimic amuşinându-se prin curte; era o linişte ce-l scotea din sărite. Doar ce mai bătea cu tocurile de la sandale, pe caldarâm, cordonul de pensionari ce făceau coadă în dreptul vilei Dante, sau răzbătea strigătul din dealul Mitropoliei al nebunului care striga ca din lanţuri: „Ori eu, ori el”. În rest, oraşul părea ucis de canicula zilei, numai un nor de praf albicios învăluia turlele unde se găseau nenorocitele alea de urne. Şi atât! Se ducea viaţa lui… Celorlalţi ce le păsa? Slugile îl părăsiseră; nu-i mai mâncau lacherda, scrumbiile şi sardelele, ajunseseră la seminţe de dovleac, mai mare ruşinea! Spre seară, când au venit să-i aducă torţa democraţiei şi pe cea a învingătorilor, l-au găsit pe canapea cu o cărţoaie pe piept, deschisă abia la primele pagini. Când deschise singurul ochi neadormit, îl zări în fruntea cetei pe generalul armatei moarte şi pe matracuca de lângă el, cu o faţa tumefiată, de la atâtea trabuce pufăite, ca poza unei cucuvele postată în fereastră. Zisese aşa, într-o doară: „Mai ţii minte Iusufache, ce-am petrecut la Săptămâna Nebunilor?” „Cum?” se mira sluga, cu aerul celui care nu-i vine a crede cele ce auzea. Se repezi la gâtul spionului de-l strânse de gât, până-i săriră ochelarii de pe cap: „Ai tâmpit şi tu ungurene, şi pe tine ce te apucă bourene? V-am zis să-i daţi „Levantul” lui Cărtărescu, nu „Săptămâna nebunilor” lui Barbu, dar voi ca toţi băşinoşii ăştia de boeri, plini de fumuri şi goi de minte, aţi uitat cu toţii? Cum o să-l facem pe boer, acum, să nu turbeze? Taman când trebuie să-l scoatem freş dinaintea poporului său!” se aplecă la urechea boerului şi cu aer de milog, îi rosti aproape şoptit: „ Filatemu monon, o, Ypsistos gnorizi to megetos tis agapismu?...”. Boerul Hrisant Hrisoscelu se trezise:
- Ce zice, ce zice? întrebă el pe cel ce se aplecase să-i ridice cărţoaia de pe piept.
- Cuvinte, Hrisant, cuvinte, atât...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu