Cântec de fereastră
Stăteam la geam cu
ploaia la fereastră
un cuc cânta, hainul,
sub o coastă
iar roiul frunzelor,
purtate-n vânt
hălăduiau cu dorul pe
pământ.
Tu, pasămite, în
cealaltă zare
îţi pieptănai
tristeţea peste mare
şi vulturii din ochii
tăi, sub cer
îmi sfârtecau din
vise şi mister,
iar vremea arămea sub
nucul frânt
norocu-mi jefuit,
fără veşmânt
pe care-l trimisesem
ca pe faur
să te colinde versul
lui de aur.
Ce clipă! Şi-a fost
dat în mintea mea
cum stam la geam, că
ploaia era ea!
(din
vol. „Cântece la dairea”, 2008)
Hei, minunat poem! Să mai staţi la fereastră! Se vede bine de-acolo împărăţia poeziei...
RăspundețiȘtergereMi-a plăcut.
Apoi, ce altceva să facă poeţii? Vorbele tale mi-au mai spus, că nu în zadar cântă poeţii, deşi, lor, li se pare că nimeni nu-i ascultă! Şi, mi-au mai sugerat şi altceva: despre acei bieţi iezişori, cărora Lupul, le aşezase la fereastră capetele rânjite pentru ca, la sosire acasă, capra să-şi vadă copilaşii bucuroşi... Totuşi este trist în lume - concluziona poetul nepereche.
RăspundețiȘtergere