406. Plajele însorite din Halkidiki (6.2)

 1. Crucea de pe stânca dinspre partea de nord a plajei de la Kriaritsi

2. Ne răcorim cu o bere la taverna din Kriaritsi

 3. Drumul de la vilă spre plajă (în stânga reteaua cu trei fire de 20 kV, în dreapta reteaua de iluminat 220V)

4. Contorul vilei, cel cu pricina, în dreapta, la stradă.

             

Kriaritsi

6.2

   În timp ce ne îndreptam pe drumul acela de ţară, de la vila unde fuseserăm cazaţi, spre plaja Kriaritsi, mă gândeam la tot ceea ce ni se întâmplase în cursul acelei zile, Nu de alta, dar, prea fuseserăm exilaţi ca Maria Magdalena, în pustiu. Ne aşteptasem la nişte locuri sălbatice, dar, am dat peste un camping destul de populat şi un şir de rulote impresionante, ca mărime şi arhitectură, aşezate una lângă alta pe ţărmul deschis, într-un golf străjuit de-o parte şi cealaltă de stânci abrupte. Nisipul de pe plajă, l-am apreciat a fi tot aşa de fin ca cel de la Sikias, cu o intrare în mare, ceva mai abruptă, în sensul că intrai în mare 2-3 m şi, nu mai dădeai cu picioarele de fundul apei. Valurile, dinspre larg, băteau cu spume, ţărmul, lăsând în urma lor o dâră umedă, care se retrăgea uşor, aerisind nisipul şi dispărând repede, nu ca pe la noi la Marea Neagră, unde dâra umedă a valului rămâne imprimată multă vreme pe nisip. Partea dinspre sud a plajei, era străjuită de stânci abrupte şi greu de trecut spre acele mici oaze de plajă ce găzduia (după cum mi-a fost dat să constat, în cea de a doua zi, când m-am şi încumetat într-acolo) mici deschideri de plajă, în scobitura stâncilor, unde îşi aveau corturile, nudiştii. În partea nordică, deasupra stâncilor, se află ridicată ca pe Caraiman o cruce impunătoare şi, la cca 20-30 m de capătul ţărmului stâncos, unit cu marea, se află o insulă (cam 10 m lăţime), în plină mare. Pe plaja de la Kriaritsi mi-am amintit de versurile poetului buzoian Ion Stanciu: „El umblă pe o stradă lăturalnică, departe de cartierele luxoase;/este plin de mărăcini pe dinafară şi dinlăuntru... Şi totuşi el ne explică mereu că mâna nu/e doar o mână, decât întâmplător, atunci când o priveşti” (Poetul şi poezia). Astfel de peisaj (uitat de Dumnezeu, ca pe aici) dar, cercetat şi căutat de oameni, am găsit noi la Kriaritsi. Cam asta simţisem (în drum de la vilă, spre plajă) şi, în acelaşi timp, gândeam, privind în urmă, acolo, pe plaja de la Kriaritsi. Am făcut o baie pe cinste, după care ne-am strâns lucrurile şi am intrat în micul supermarket din camping, unde am cumpărat câte ceva (n-a lipsit berea la cutie, să fie clar) şi ne-am întors la vilă. Tocmai serveam masa, compusă din tocăniţa în sos tomat, compusă din cele două conserve de peşte aduse de acasă, când, lumina dată de singurul bec cu vapori de mercur, de sub copertina de afară, s-a micşorat brusc, într-atât, încât să pară că poate fi luat drept o lumânare. Era, cred, trecut de zece seara. Să fi fost un bec incandescent, lumina aceea ar fi fost roşie, aşa cum se întâmplă în toate reţelele de joasă tensiune când se iveşte câte o problemă tehnică. La lumina aceea „romantică”, am deschis 1-2 cutii de bere, admirând, cu ai mei de faţă, priveliştea din jur. Nu a trecut prea mult timp, că ne-am trezit cu doamna Stela urmată de soţul ei şi încă doi tineri cam de vârsta fiului meu (pesemne, copii dânsei), încercând să afle (mai mult prin semne) dacă am făcut ceva, de am provocat căderea aceea de tensiune. Le-am explicat (prin fiul meu: cât ştia şi el, greaca), că, prin nici un receptor, introdus în priză, cum insinuau, sau alte evenimente, noi, nu suntem cu nimic vinovaţi de această scădere a tensiunii, materializată şi în corpurile de iluminat. Nu-i convinsesem, aşa că au început să caute, prin camerele noastre, doar-doar vor afla cauza iluminatului ajuns în avarie. Le-am explicat (cum am crezut, vai, că voi fi şi înţeles), ridicând trei degete de la o mână (simbolizând reţeaua stradală de medie tensiune, 20 kV); iar printr-un deget căzut în jos, că, una dintre faze se află, undeva, la oarecare distanţă de transformatorul care îi alimentează cu energie, în avarie. Adică, e în scurtcircuit monofazic, sau bifazic, cu pământul. Chestie pur tehnică. Cred că n-au înţeles nimic, deşi mă străduisem „fază: one, fază two – ok!, fază three, buf! (asta a noastră!), la pământ”. Cred că le păream ridicol, aşa că m-am retras la măsuţa unde mă aştepta o altă cutie de bere. Aşa că, au recurs la a aduce din campingul Paradisos, un cunoscător al limbii engleze. Auziseră şi ei că fiul meu le vorbea în engleză încercând să le explice ceea ce le transmiteam eu. Translatorul acela, a asistat la cele ce-i spuneam (prin fiul meu) cu privire la problemele tehnice ce puteau crea fenomenul de „lumină roşie” (slabă) la locuinţa lor. Nici argumentul (rostit de fiul meu) că „tata e inginer energetic, e în domeniu şi e sigur de ceea ce afirmă”, nu i-a convins. Căutau cu disperare, ba prin tablourile camerelor, ba la firida stradală unde se afla contorul, să afle cauza iluminatului redus. Mă minunam, la rându-mi, cum pipăiau şi trăgeau de fiecare conductor ce intra şi ieşea de sub capacul contorului, fără să creadă cele ce le spuneam: „Lumina roşie nu e efectul contactului slab. Nu aici, ci mult mai departe, pe reţeaua de medie tensiune, se află problema!”. Îmi arătau reţeaua de joasă, iluminatul stradal, unde ardeau, într-o veselie, becurile. Am ridicat din nou cele trei degete (era singurul mod de a-m explica şi făcută înţeleasă, teoria), unul căzut în jos (deci în scurtcircuit cu pământul), pe care, din nefericire se afla şi locuinţa lor, legată prin acel circuit scos din transformatorul de alimentare, iar celelalte erau ok, adică, în bună stare de funcţionare. De unde să înţeleagă ei, că aşa se manifestă toate reţelele de medie tensiune cu neutrul tratat prin rezistenţă ori bobină de stingere! Că pe una dintre fazele sănătoase era şi iluminatul care nu intrase, aşadar, în avarie! Au chemat, prin mobil, patronul, tocmai de la Sartri, de la hotelul Asteras, că, adică, uite pe cine au adus, aici, să le mai facă şi necazuri. Acesta, mai calm, a luat legătura (cum îi sugerasem) cu centrul lor de deranjamente electrice şi a aflat că o echipă de electricieni tocmai se afla la 2-3 km de Kriaritsi, unde un conductor de medie tensiune 20 kV, din reţea, prin spargerea accidentală a unui izolator, produsese un arc electric, ce întreţinea când şi când un foc deschis pe consola stâlpului de lemn. Între timp m-am apropiat de firida unde se afla contorul, unde vecinul din căsuţa de alături, încă nu se da bătut, tot insista asupra conductoarelor ce ieşea de sub capacul contorului. Mirosea a „parfum-cu-damf” de capră, de la o poştă. Astfel mi-am dat seama, că era una şi aceeaşi persoană cu stăpânul căsuţei învecinate, ciobanul care păstorea prin împrejurimi, caprele. Tot impulsiona cu degetul arătător, „năsturaşul” colorat în roşu al sigiliului de la capacul de borne al contorului. L-am întrebat, aşa, într-o doară: „Ce-i aia?” Dracu ştie ce o fi înţeles? Spunea, doar: „Afalansa! ... Afalansa!...”, pe limba lui. Nu a mai durat mult şi tensiunea a fost refăcută, iar vila a fost scoasă din beznă şi adusă din nou la lumină. Între timp, consumasem, în linişte (mă retrăsesem, fiindcă tot nu înţelegeau ce le spuneam), la măsuţa de afară, vreo 4 cutii cu bere, când, doamna Stela a apărut cu o sticlă de „tsipouro” (o băutură tradiţională de-a lor), a făcut cinste şi mi-a strâns mâna, recunoscând că „am avut dreptate”. I-am spus, după ce le-am gustat băutura, că, pe la noi doar palinca aduce cu acest „tsipouro” al lor. Am auzit-o (întorcându-se spre soţ) cum repeta încântată: „palinca... palinca!...”. Îi plăcea, pesemne, cuvântul. I-am dăruit cel de-al doilea exemplar din cartea mea „Balaurul mărilor”, cu autograf. A ţinut să scriu pe prima pagină a cărţii, câte ceva şi, am comentat, cum am putut, de una, de alta... Stâlcindu-ne numele: mie îmi spunea Teodoros, iar fiului meu, Andrian, am conversat, mai prin semne, mai cu ceva „greacă”, până târziu. Era impresionată că îi înşiram poeţii şi scriitorii greci contemporani, cunoscuţi şi de ea: Nikos Kazantzakis (prieten, am specificat, cu al nostru Panait Istrati), apoi: Nanos Valaoritis, Ghiorgos Seferis, Titos Patrikias, Odyisseas Elytis, Yiannis Ritsos, Constantinos Kavafis, Dino Siotis... etc. Am făcut din mâini ca „Zorba grecul” (ca să-i arăt că văzusem filmul), cel întruchipat de actorul american Anthoni Quinn, după care ne-am dus, fiecare, în camerele noastre, la culcare. Începea, păi nu, o nouă zi, în Kriaritsi de Grecia!

                                   (urmarea episodului 7: vineri)