miercuri, 29 ianuarie 2014

474. Iarna la Buzău...cu, puțin optimistele mele gânduri.



Pe vremea zăpezilor, până și câinele Molda...

   După aceste ninsori căzute, înseamnă ceva dacă-mi aduc aminte de spaima anilor ’54, când ai mei părinți m-au găsit doar într-o cămășuță, căzut la marginea șanțului de zăpadă făcut de tata, în apropierea casei bunicilor. Marin Ifrim, scria în „Lamentații de mucava”, 2004, următoarea frază: ”Când vrei să legi ceva din trecut, ceva care s-a rupt, se cheamă că vrei să dai timpul peste cap”. De la o vreme încoace (îmi sugerează preietenul M. Ifrim), planeta e tristă. Trist pentru noi, cei peste care zăpezi interminabile, se tot cern. Și, nu am cui să-i reproșez că mi-a închis drumurile către casa socrilor mei, în satul Negoșina, unde am cutiile mele cu albine. Cu acest gând, pesimist, parcă aș fi prezent la discuția lui Karenin (din “Anna Karenina“ a lui Tolstoi), cu Lidia Ivanovna:
“ - Dragă prietene, dumneata nu vezi răul la nimeni.
  - Dimpotrivă, văd că totul e rău. Dar ar fi drept?
......................................................................................
- Nu, - îl întrerupse ea. Toate au o margine”.

Gândurile îmi zboară la momentul în care, o vecină îmi povestea, o întâmplare, imediat după viscolul recent: “Ne-am trezit, dimineața, cu nămeții peste noi. Abia am reușit să deschidem ușa și, ajutați de două lopeți și o cazma, am ajuns, eu și soțul, până aproape de țarcul unde o închisesem, cu o zi înainte, pe Molda, cățelușa noastră. Ne-a simțit cum încercam să tăiem cu lopețile și cazmaua, troianul de zăpadă până la ea. O auzeam cum scâncea: auu!... Ne cerea ajutorul. Am reușit să-i eliberăm țarcul și, odată văzându-se liberă, a țâșnit în troianul de zăpadă de s-a dat de câteva ori de-a dura. Parcă asta își dorise de o viață întreagă. Într-un timp și-a zburlit mustățile pline de zăpadă spre noi, ca și cum voia să ne întrebe: nu-i așa că e bine? Am lăsat-o în pace, să se zbenguie pe mai departe. Ne-am pus pe treabă, fiindcă trebuia să tăiem o cărăruie spre stradă. Obosisem de atâta efort. Ne-am trezit, la un moment dat, cu Molda lângă noi. Arunca niște priviri, mai mult decât înțelegătoare, spre noi: “Daaa… (părea a ne spune) și mie mi se pare inumană toată această dărnicie a naturii”. Cu alte cuvinte (și ei), i se părea că iarna asta prea exagerase în zăpezi. Adică: ce-i mult, e mult prea mult. 

joi, 23 ianuarie 2014

473. Lansarea trilogiei "Muscelenii" - de Titi Damian, la Urziceni

1. Vedere din stânga: publicul, prezent la marele eveniment.
2. Partea din dreapta a publicului aflat în sala bibliotecii din Urziceni la 15 ianuarie 2014.

Notă: Prezentatorului, aflat în persoana scriitorului ialomițean Alexandru Bulandra, i-am spus, de la începutul manifestării, să mă treacă pe lista celor care vor lua cuvântul. Dar cum discuțiile s-au purtat, de la 45 min. -  la 30 min. de fiecare orator (amintesc doar pe criticul Radu Voinescu, scriitorul Florentin Popescu, Aureliu Goci, distinsa poetă Passionaria Stoicescu, poetul Șerban Codrin ș.a. ), moderatorul acestui eveniment unic, a tras linie pe lista celor ce trebuia să ia cuvântul și i-a dat microfonul autorului, adică lui Titi Damian, să ne mărturisească câte ceva din truda celui aflat deasupra colii de scris, ÎNCRÂNCENAREA DEASUPRA COLII DE SCRIS, atâția ani... (cine-i mai știe!) cât a durat scrierea trilogiei. Pentru că mă vedeți nerăbdător să iau și eu cuvântul (în imagine: al treilea de după coloana din dreapta, al patrulea rând de scaune, cel cu palma mâinii stângi ridicată), iată! - din memorie, vă reproduc cele ce aveam să le spun și celor aflați în sală:  


Romanul unor largi desfăşurări în spaţiu şi timp
   (gânduri ce n-au putut fi rostite la lansarea de la Urziceni)

   După apariţia trilogiei lui Titi Damian “Muscelenii”, 2013, nu ai cum să eviţi fraza filozofului care spunea: „Dumnezeu nu s-a retras din lume, după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”. În timp ce ţineam cele trei volume, frumos legate, în mâini (abia dăruite de autorul care le scosese de la editură), mi-au venit în minte cuvintele unui alt consătean de-al său, pe nume Grigore Rotaru DELACAMBORU: „de la ora 12 până în acest moment am citit, numai am citit… (şi )... că plâng, cu lacrimi pe obraz, cu sughiţuri de se zgâlţâie burta”. Când spune cineva că plânge cu lacrimi, în timp ce citeşte o carte, înseamnă că avem de-a face, în singurătatea aia, cu un sfânt. Despre ceea ce vreau să vă spun, amintirile mele încep de prin anii 2004. ...Era în vara anului 2004. Lucram la Electrica şi, în calitate de şef centru inspectam capătul unei linii de 20 kv. care se termina alimentând ultimul post de transformare 20/04 kv., în satul Muscelul Cărămănesc. Furtunile din vara lui 2004, băgase derivaţia 20 kv. a Muscelului Cărămănesc, în avarie. Satul trebuia realimentat cu energie. Soluţia: să reconstruim pe noi stâlpi de lemn, linia de înaltă tensiune. Am adus în zonă stâlpii şi oamenii care trebuiau să înfăptuiască lucrarea. În timp ce aceştia se apucaseră de lucru, mi-am zis că n-ar fi rău să inspectez zona. Nu mai călcasem niciodată prin acele locuri. De la izvorul cu apă feroruginoasă de la Budui-Scăeni, am înaintat spre culmea Muscelului. Am trecut de dealul Goşii şi am coborât pe lângă biserica din sat de m-am oprit la postul de transformare. Adică la capătul liniei. Locuri stranii şi pustii îmi păreau toate, indiferent unde încercam să ajung. Ceva ciudat plutea în aer. Locurile chiar îmi păreau misterioase. Am privit în curtea bisericii unde trona un tei rămuros. Privirile mi s-au oprit pe clopotniţa de la intrare, unde, lângă clopotul cel mare trona unul mai mic, dar nimic nu prevestea că are să-şi înceapă tânguirile cum spune undeva, în roman, autorul Titi Damian. Oricât mi-am rotit privirile spre vârful unui deal (să fi fost al Ceciliei ori al Boşoveiului?), nu am zărit ţipenie de om. Am bătut la poarta unei case, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am intrat, totuşi. L-am găsit pe bătrânul casei, odihnindu-şi oasele pe o laviţă. I-am spus cine sunt şi l-am rugat să-mi arate locul unde se afla contorul electric. (Doream doar o verificare de rutină, chestie profesională) M-a condus într-o odăiţă întunecoasă şi, lângă contor, pe o poliţă din lemn fumega o lumânare. „Ce-i cu lumânarea? am întrebat”. “Eu am lipit-o acolo, mi-a zis bătrânul. S-a luat dintr-o dată lumina şi am umblat la siguranţe...”. I-am dat necesarele lămuriri, cum că tocmai se execută o lucrare în apropiere şi că în curând vor avea tensiune. Am ieşit în drum, frecându-mă la ochi. Mă gândeam la oamenii aceştia, cât de bătrâni şi neajutoraţi sunt ei! Am vrut să mai intru în câteva case dar am renunţat. Era prea multă tăcere, în jur, ca peste tot. O linişte care sperie un străin aflat prin părţile alea. Uliţa era plină de noroi, și oricât am încercat să ocolesc noroiul, până la urmă m-am trezit pe o culme de la care nu se desluşea drumul, înapoi, dar nici locurile dinspre care venisem. Într-o grădină, am zărit umbra istovită a unei femei care dădea cu sapa. Am strigat-o. M-a întrebat pe cine caut. I-am spus la repezeală, cam ce doream, că mă rătăcisem şi nu mai găseam drumul, la întoarcere spre Budui. Femeia nu înţelesese cam ce doream. “Budui!… Budui?...” - am mimat cu palma, o direcţie. Am auzit-o, oftând: “Ei, maică… pe-ai lui Buduianu i-a luat Dumnezeu. Ăla micu, s-a pierdut la oraş. Ani mulţi pierduţi degeaba. O tinereţe îngropată în pământ”. Înainte de a mă îndepărta am mai privit o dată peste umăr şi am simţit o imensă milă şi o mare dragoste faţă de acea femeie care mi se mărturisise atât de firesc, cu toate mizeriile şi înfrângerile semenilor săi. Mult mai târziu, peste mulţi ani, ajuns la sfârşitul romanului Norul (volumul al III-lea, al trilogiei lui Titi Damian), am înţeles că tragedia oamenilor din acel sat, ce odinioară îşi desfăşura viaţa şi tumultul său, se desfăşurase într-un spaţiu şi un timp dominat de un fag mitic. Unde fusese el, de nu-l văzusem la descinderea mea în acel sat, acum, parcă uitat de Dumnezeu? Doamne, cât de furat fusesem pe parcursul citirii acestei trilogii! Cum de uitasem?! Tatăl îşi chemase copiii acasă, după ce recăpătaseră pământurile şi, fagul, singurul care rezistase ciumei comuniste, urma să fie tăiat a doua zi de la sosirea copiilor. Trăise, văzuse şi ne spusese, povestea lui. Ce desfăşurare de forţe îmi proiecta dinaintea ochilor, prozatorul Titi Damian! Ce lume?! Unde se duseseră ori se pierduaseră toate astea? Răspunsul mi-l da tot bătrânul ţăran, Ion Mândruţă, care clătina doar din cap şi murmura ca pentru sine: “Numai înmormântări…”. S-a spus, adeseori că prozatorul trebuie să aibă, în afară de talent, oase tari. Strigătul meu, după încheierea trilogiei, e un strigăt de admiraţie pentru că romanul construieşte treaptă după treaptă o lume verosimilă, o luptă a înfrângerilor, un tablou amplu al zădărniciei ce a urmat după apocalipsa numită colectivizare. Sunt multe de spus. Închid ochii şi-mi pare că-i aud scrâşnetele din dinţi, îmi închipui încrâncenarea de pe chipul autorului, luptându-se cu Timpul, cu Moartea celor plecaţi, cu Viaţa celor rămaşi, într-o petrecere cu idei şi vorbe pe întinsul a peste 1000 de pagini, luptând să împace pe omul care citeşte, cu omul care scrie. Inspirat de Cel de Sus, Titi Damian a scris o carte-document, un roman realist de mare forţă despre zvârcolirile unui sat de la munte, o poveste tragică, zguduind din temelii ceea ce părea bătut în piroane, în literatură, până la el.


                                                                                                   Tudor Cicu

marți, 21 ianuarie 2014

472. Poetei (buzoience), Ioana Voicilă Dobre... poem- dedicație.



Iubire târzie, ce nu-ți pot, încă, rosti...
                         (se dedică poetei Ioana Voicilă Dobre)
                              -Și, un călduros LA MULȚI ANI! de ziua ei, 22.ian 2014  


“E prea târziu să recunosc”…
că n-am scris, dragoste, nimic despre tine
ca despre un rai liniștit.
Când doi judecă pe cineva,
Acela... daimonul! E un om învrăjbit.

“E prea târziu, e un fel de a spune”…
Când regăsesc în cadența de ieri
Același tânăr în chioșcul de liliac
Împietrit și sărac.
Ca fulgerul cu pornirea de un veac
Tremurând... Să rupă, să nu rupă... petala, anume?

“Nu mai alerg ca altădată’… pe alei
Ochiul este oglinda cărărilor pierdute de-acum.
Singur, pe mine m-ascult, în dansul umbrei postume
Cu iluzia luminii mă joc, cu detașare de lume
Cine îmi poate sta în drum? Viața?! Ehei!...
Teama de a naște gânduri, iar gândurile, scrum?

“Și duc în spate niște ani”… Ca un clovn
plângând în culise,
Iubirea prin esență pesimistă, în vise.
Voind să se îngroape în mine, să-mi sape trupul
Cu spaima cu care atomul îmi pregătește lutul
Cu spaima de-acum. O Ană a-nzidirii.
Cine-i poate sta în drum? Cine să-i frângă ei zborul,
Acvilei cu pene și ochi trădători, ca ale iubirii?

                                                     Tudor Cicu


marți, 14 ianuarie 2014

470. Porni luceafărul...

Porni Luceafărul…

   Şi azi, (după Eminescu şi Labiş...) poeţii încearcă a schimba versul „răspândind o ploaie de sunete”) - după cum glăsuia Marele Grec Orb -, cu ceva nou, modern. Dar, slavă ţie, Homer, primul între poeţi, pentru aceste, în aur, dăltuite cuvinte! – şi nu mai reuşim să ieşim din eroare. Şi (poate), vor trece ani şi ani, ca La steaua eminescului demiurg, când vor spune (cei care vor citi după noi aceste însemnări), ce a însemnat cu adevărat Eminescu pentru literatura română. Eminescu?!!... Doamna L., domiciliată în strada Știrbei Vodă din Bucureşti, la care Eminescu stătuse în gazdă înainte de a cădea pentru a doua oară bolnav, are cunoștință că poetul a lăsat în urma sa  (într-un geamantan) mai multe manuscrise, proză și versuri. Au stat la locuința ei, încă trei luni după moartea poetului, până într-o zi, când au venit trei domni și, dându-se drept prieteni ai răposatului, au cerut să li se predea cărțile și manuscrisele lui. După câte știm, până acum nu se cunosc acei prieteni și nici acele manuscrise strânse de doamna L. într-un geamantan. Foaia din psaltirea în care tatăl poetului înscrisese ca data de naștere, ziua de 20 decembrie, lipsește. Călinescu nu suflă un cuvânt despre asta. Un oarecare Ion Popescu, cătană pe vremea poetului, un cunoscut se pare, își publică „o amintire”, în revista vremii, “Fântâna Blanduziei’, nr. 10. dec. 1889. Iată ce scrie acesta, după o vizită ce i-a făcut la spitalul de nebuni : „Era în toată firea meșterul, așa cum îl cunoscusem. N-am putut să observ nici cea mai mică incoerență în vorba lui... Rămân încredințat că „catastrofa” n-a fost înainte de ducerea lui în strada Plantelor, ci s-a produs în vremea când se afla acolo. Mediul, groaznicul mediu în care era condamnat să trăiască și care ar zdruncina p-un om cu totul sănătos … acest mediu a provocat catastrofa”. O armată de cercetători şi eminescologi au răscolit, înainte şi după Perpessicius şi Călinescu… iar concluzia unora a fost că nimic nou şi esenţial nu e de crezut că mai poate apărea. De aceea, noi, urmașii lui recurgem la versurile sale, doar-doar vom mai răstălmăci câte ceva. Ia să vedem: “Și când gândesc la viața-mi îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură,/ Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost.../ Și râd de câte-ascult/Parc-am murit de mult!”. De aceea, mereu şi mereu se va spune: e nemuritor... Credinţa că Eminescu e „un meteor ieşit din neant... se dovedeşte falsă (afirmaţia aparţine lui G. Călinescu). Citind, acum, după atâţia ani, un articol al lui Eminescu, vedem iar şi iar cum Eminescu vedea, tot timpul, Omul în mijlocul acestei „naturi” ca pe un tulburător al marii linişti. Era el atunci un conservator, aşa cum se spunea pe atunci când scria la „Timpul”? Mă îndoiesc, acum, că autorul Doinei a fost doar atât. În mintea lui şi pe fruntea sa „care plăteşte cât o împărăţie”, natura îi părea „o arătare mecanică înfricoşătoare şi nimicitoare” ca în Călin Nebunul. Are şi el spaima, de Cosmosul singuratic şi inuman. Somnul lui, însă, e teluric, mortal – dar şi un antidot al durerii – („Parc-am murit de mult”). Spunea Călinescu, că „Eminescu nu filosofează niciodată, propoziţiile lui sunt viziuni (încât) ...mintea noastră e găurită de atâta logică a absolutului”. Complica înţelegerea cititorului de rând, cred eu. Eminescu se adresa direct celor care simţea şi sufera ca şi el. În casa unui venetic moldovean, refugiat în Dobrogea şi vecin cu noi, am întâlnit prima oară o carte de Eminescu. Era biblia familiei. ASTA M-A MARCAT MULT. Capodopera liricei sale ideologice, Glossa, face mai mult decât un tratat găunos de politică şi filosofie, pe care cele două măşti puse faţă-n faţă la TVR (Liiceanu şi Pleşu) să filosofeze pe seama nimicului, îl transformă într-un joc de ping-pong. De ce e Eminescu actual, mă puteţi întreba? Pentru că viziunea sa, era precum a unor aştri urmărind pe Om, din peşteri până în genunea cosmică a viitorului tot mai îndepărtat. Nu sunteţi singuri, voi cei care nu credeţi asta. Suntem mioritici, dar alături. „Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina.../ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”. (Scrisoarea  I, 1881, M. Eminescu). Cum am putea, vreodată, să-l bănuim de cine ştie ce „luceafăr pornind” de unul singur, către inimile noastre? 
                                                                                                             Tudor Cicu.

joi, 9 ianuarie 2014

467. Trei Doamne şi toţi trei... 3. (Despre diverse lumi... nu numai, poetice)



  1. Primul e genial, în rostire

    Citindu-mi cronicile despre lumea din cărţile diverşilor autori, cineva m-a întrebat, odată: „De ce cauţi o anumită interpretare a faptelor, când tot ceea ce-ţi oferă istoria unui eveniment nu-i decât anevoiosul şi încâlcitul vis al omenirii ce caută a fi decodificat în fel şi fel de chipuri”. L-am privit, insistent, aşteptând de la amicul meu şi alte întrebări, deşi, şi el putea vedea că alesesem tăcerea, pentru că îmi doream să fiu cât se poate de precaut. M-am gândit, după aceea, la o frază citită prin Schopenhauer (mi se pare) care spunea că, faptele istoriei aşa cum sunt ele relatate de cronicari, sunt simple tablouri ale unei lumi care le aparţin doar acestora, în timp ce realitatea e cu totul altceva. Dacă îl voi crede pe cuvânt pe Schopenhauer, ar însemna că faptele oamenilor cântăresc foarte puţin în viaţa oamenilor şi, că alţi factori (biografici, oare?) sunt cei definitorii în a descifra tabloul istoric: cei moralişti şi cei psihici. Şi, mă duc cu gândul la Panait Istrati, care spunea. “Eu nu mă uit la ce spun oamenii ci la ceea ce fac oamenii”. Adică, la faptele lor. Să nu aibă dreptate Panait Istrati şi să-i dăm crezare lui Schopenhauer? Ca scriitor, mă regăsesc de partea brăileanului  nostru, fiindcă, oricine i-ar citi biografia, şi-ar da seama că, până la moarte scriitorul nostru a rămas un luptător care nu a aderat la nimic, decât la adevăr şi dreptate. Iubindu-l pe Gorki, citindu-l pe Maxim Gorki, referindu-se probabil la autorul rus, Panait Istrati scria. “…să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol în care minciuna socială domneşte în toate clasele şi pune stăpânire, zilnic, pe toate minţile cele mai frumoase... asta ar trebui îngăduit unui om”. Citind-ul pe Panait Istrati, o frază din nuvela sa „Pescuitorul de bureţi”, mi-a atras atenţia: “Dar pe lumea asta nu există numai sentimentali. Lângă greier stă încolăcită vipera. Vipera cu chip de om are dorinţe neînsemnate şi puteri peste măsură”. Iată, de ce, înainte de a da replica interlocutorului meu, am ales să fiu precaut. Pentru că, amintind de proprietarul unei "gazete buzoiene" (sic!), prietenul Marin Ifrim, tocmai folosise cuvântul: VIPERĂ!


  1. Ce-l de-al doilea, magnific

   „Puneţi mâna pe arcurile voastre de aur/Să-l prindem şi să-l prindem/Şi să-l ducem în oraşul nostru pe deal” – dar, ceea ce pare a fi un poem de vânătoare, nu-i decât un vers al unui poet boem şi, chiar unul dintre cei perfecţionişti. Aşadar, magnific prin rostirea sa, cel de-al doilea, Virgil Mazilescu, îmi atrage atenţia că diferenţa dintre “a privi” şi „a vedea” este asemănătoare diferenţei dintre realitate şi real. Adică, ceea ce percepem cu simţurile e realitatea, dar raţiunea celor percepute prin simţuri şi simboluri stă în capacitatea cu care am strâns de-a lungul vremii, unele informaţii. Nu contează la el, dacă acţiunea de “a inventa” poezia este bună sau rea, că, la urma urmei „aceasta nu mai face parte din problemele unui om al cunoaşterii poetice”: “Vei spune că asta e viaţă şi eu voi spune că asta nu e viaţă” (ori) “ auziţi viaţa: stele scobind încet câmpia”. Un precursor al onirismului poetic abia lansat în INVENTICA retorică: „Şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe – curajul şi puterea (omenească) s-au topit ca aburul”. Ei, bine! Puteţi să mă credeţi ori să nu mă credeţi, dar din astfel de teoreme poetice nu izvorăşte poezia înaintaşilor săi, ci o anume interpretare a ei. Edgar Allan Poe susţinea, “că orice povestire (ori poem epic, de ce nu?) trebuie să fie scrisă pentru ultimul paragraf sau, poate, doar pentru ultimul rând” (după J.L.Borges). Să ne imaginăm: oare ce ar fi fost, vastul poem al “corbului” său, fără acel paragraf cu intraductibilul “nevermore”? Cu alte cuvinte, tot Virgil Mazilescu să ne scoată din încurcătură: “Vorbeşte limpede şi vei fi mâine stăpânul lumii”.   


  1. Al treilea, pune punctul pe i

Heidegger, vorbind despre limbajul poeziei la Hölderlin, ne îndemna să nu citim poeziile la întâmplare şi fără o pregătire prealabilă. Pentru că este limba cuvântului scris, ori pentru că nu este în măsură (cel nepregătit) să realizeze, în mod efectiv, că poezia nu este o ctitorie a fiinţei? Şi, pentru iniţiere, Heidegger ne va drămui din gândurile sale, cu câteva sugestii care urmează să ne arate adevărata cale. Dar, nu cumva, tot prin cuvânt, omul a cutezat a gândi să meargă şi mai departe? Cum s-ar zice, a cutezat să iasă către Fiinţă şi să-i pătrundă în intimitate? Pesemne, în modul de rostire al poemului scris, e surprinsă şi cuprinsă: fiinţarea - după marele teoretician. În funcţie de rostirea ei, sunetul şi scrisul “reprezintă ceea ce pare cel mai uşor de sesizat” – scria Heidegger – şi, că o anumită formă a scrierii, poate reprezenta semne pentru o semnificaţie a rostirii poetice. Dar, de aici – de la semnificaţia ei – până la o despărţire conflictuală a Fiinţei de Nefiinţă, e doar limba ca atare, nu-i aşa domnule Heidegger? Fiindcă, dacă am înţeles bine, limba nu este ceva care aparţine omului, ci acel ceva care îl are pe om şi-i determină existenţa. Rimbaud ne-ar putea demonstra contrariul, căci adolescenţa sa este uneori o formă a nebuniei sale, ca fiinţare şi nu ca formă a limbii sale. Printre mărturiile lui revelatoare, reţinem (şi noi) următoarele: „Scriam tăceri, nopţi, notam inexprimabilul”, cu intenţia de “a fixa ameţeli” ale trăirilor din interiorul fiinţei sale şi nu pe cele ale formei ce i-o dăruia limba în care scria. Mitul Rimbaud e constituit din zeci de articole şi cărţi, însă, mai interesant, în ivirea acestei păsări-de-foc (cu clonţ-de-rubin, în alt caz), este ce a dat el de gândit şi încă va mai da, şi celor care l-au înţeles sau nu l-au înţeles pe Heidegger. Şi toate astea, fiindcă: “Într-o seară, mi-am aşezat Frumuseţea pe genunchi - Şi mi s-a părut amară. Şi am înjurat-o” (A. Rimbaud).
 



luni, 6 ianuarie 2014

466. La pânda cuvintelor (3) - La o aniversare -



Cartea e lumea, iar lumea va sfârși într-o carte.
                                     Motto:
                     „Fi-voi ridicat ca un prunc să joc în paradis în uitarea oricărei nefericiri”
                                                 (Arthur Rimbaud: Un anotimp în infern)


3. A trăi într-o mare iubire

  După terminarea facultăţii, tânărul Lazu a trimis câteva poezii la „Luceafărul” şi Mihu Dragomir îl va găzdui la rubrica „Dintre sute de catarge”, iar mai târziu Geo Dumitrescu îl găzduieşte în „Gazeta literară” la Poşta Redacţiei. Aşa începe totul, ca într-un vis, pentru că după doi-trei ani de geologie devine un participant fervent „deşi discret”, al Cenaclului Labiş. Acel moment a devenit „o sărbătoare continuă” pe care, o trădează pentru o altă (lumească/pământească) iubire. Pentru că, “A trăi într-o mare iubire/Înseamnă să fii mort demult”, spune în “Ambitus”, poem dedicat Lidiei. Încercând să-i distingem începuturile în proză, cred că George Bălăiţă, a fost cel care l-a interpelat pe tânărul de atunci, dacă nu cumva ar fi fost bine să cocheteze şi cu proza. „Dar dacă de prietenia benefică pe care mi-o arăta inegalabilul recitator se leagă deschiderea spre lumea culturală a Capitalei anilor ’60, de cunoştinţa cu blajinul agronom (Ion Sofia Manolescu – n.n) se leagă, oricât ar suna de strident, un eveniment crucial din viaţa mea” – scrie Ion Lazu în „Himera literaturii” p. 142. Şi, nu întâmplător. După aproape un deceniu de la prima lor întâlnire, la o cantină a primăriei din Alexandria, se reîntâlneşte cu Ion Sofia Manolescu, iar la acea masă de poeţi, se afla şi o tânără care... Dar să-i dăm cuvântul poetului să ne povestească întâmplarea: „În ziua următoare sau într-una din acele zile, m-am întâlnit pe stradă cu domnişoara de la cantină, care se grăbea spre gară şi m-a întrebat cât e ceasul. A pierdut acel tren spre Smârdioasa, unde locuia cu părinţii. A devenit soţia mea, Lidia”. “Să las poemul-/Să ies afară în noapte/Să stau să ascult-/Acolo este/Și va rămâne/O taină cu mult peste noi,/Cu mult…”(Afară). Cu certitudine, din ce stă scris în „Himera literaturii”, Ion Lazu nu s-a războit cu Dumnezeu, nici nihilist nu a fost. Dar nu a acceptat Lumea care l-a acaparat, chiar atât de uşor. După ce i-a apărut prima carte de poezii prin ‘81-’82, a cărei lansare a avut loc la Rm-Vâlcea, cineva din public (dovedit a fi fost Doru Moţoc, un „prieten” de la Filologie), ţine neapărat să-i ridice cununa de lauri cât mai sus de fruntea poetului, lucru care ar fi trebuit să-i dea de gândit cu privire la prieteniile literare de mai târziu. „Dar cum nimic din ce ni se întâmplă nu e... întâmplător”, cum o spune în cap. V, în dialogul intitulat „Lungul drum al geologiei către poezie”, prima idilă cu o studentă de la Matematică s-a „rupt” definitiv pe neaşteptate. Îl înţelegem pe poetul I.Lazu, pentru că o spune din „interiorul durerii”. Încurcate mai sunt căile Domnului, pentru că prima soţie avea să-i fie o studentă la Filologie (secţia spaniolă) –  cu un copil din flori – şi o meteahnă mai greu de înţeles: îşi făcuse pasiunea de a lucra curajos cu abstracţiuni şi ţinea morţiş să demonstreze o nouă teorie cu privire la atracţia dintre corpurile cosmice. Asta, pentru că „între geniu şi nebunul sadea linia de departajare e imposibil de trasat”, notează fie şi în glumă, fie în serios, Ion Lazu. Jurnalistul I.Lazu crede, printre altele, că „scrisul meu înseamnă o modalitate de a stărui asupra problemelor ce mă frământă... scrii pentru tine, ca să-ţi lămureşti nişte dileme, încerci să dai paginilor tale o expresie performantă, la cele mai înalte cote pe care le poţi atinge; dar scrii şi cu speranţa că te vor citi alţii şi vor aprecia strădaniile tale”. Da! Ne dumirim, citind și aceste versuri vol. „Structura durerii” (1969): “Mâna mea se oprește deasupra hârtiei/Cu o lumină palidă încețoșată/Prin care nu se văd decât/Cuvintele ce mă așteaptă” (În taină). Alteori (în JURNAL), poetul Ion Lazu se gândeşte cu strângere de inimă la tăcerea umilitoare din acei ani, demult trecuți, la obstrucţiile şi micile mizerii, la turnătorii care se mişcau lejer în acea junglă literară, la cenzură, dar că, prin anii 65-70 „ideea unei opoziţii făţişe, declarate, iniţierea unor acţiuni împotriva regimului nu puteau fi decât o soluţie sinucigaşă”. Vorba poetului: am rămas eu, în țara zvonurilor adevărate... să scriu despre toate astea. „Și neștiut de nimeni, scap un lung mârâit, ca o/fisură în întunericul durerii” (***). Cum să nu fim de acord, atunci când oftează în vers: “Într-un om sunt atâtea cuvinte/Câte încap într-o țară/… Când piere Omul, cuvintele/Rămân afară” (Cuvintele)
   Doamne, miluiește-mă, și pe mine, robul tău, cu o frunză, dusă la gură, a cântec din popor, să-i spun cititorului meu, că, de aici, “poezia  începe cu ochii închiși” – cum rostește, într-o mare iubire, POEZIA, scrisă “la lumina mâinii mele”.  LA MULȚI ANI POETE, de ziua ta!

                                                                                                                Tudor Cicu

miercuri, 1 ianuarie 2014

465. Poetului> Mihai. M. Macovei


1. Aflat în PIAȚA CONSTITUȚIEI, la pragul anului 2014, printre cei 50.000 ? prezenți acolo. Dar, ce nebunie! Acolo se dezlănțuise LUMEA!

Pe bulevardul castanilor, când vor înflori
        Poetului Mihai M.Macovei (poetul rătăcit din Suharău de Moldova, în Buzău)

Când va veni vremea
Și castanii de pe str. Bălcescu vor înflori
Maria va coborî agale
Din poemele tale,
În iia țesută cu fir de un albastru stins
Ca de liliac peste coapsele goale.
Poete! Să-ți ridici șapca și să ne saluți
Cum știi mai bine: „Pieptăna-ți-mi, vă rog, dragilor, genele!”
De se va auzi și din celălalt capăt al bulevardului.
Te vom auzi
Și cuvintele tale se vor afișa sub benerul afișat La Ceas:
- Pentru trecătorii spre Crângul în floare,
pentru viața ce moarte nu are,
pentru tinerețea acestor neștiutoare copile,
ce curg ca un fluviu spre Marele Obelisc...”
Mai ții minte, poete! Cîte nopți, câte zile
Cu perna la cap și durere scriai?
Frumoasei născută din metafore și cuvinte!
Maria, din poemul ce-l vei scrie și mîine
Maria, cu gândul la codrul de pâine
Maria, pe care de o vreme o visăm aievea
Ca bruma pe vița de vie, din via ta!
Iar tu... te afișai pe bulevardul castanilor în floare
Pe bulevardul orașului toropit de soare
Pe bulevardul unde doar eu, frate cu
Mirosul florilor ca de hai-ku...
Acest mic derbedeu – poet ca și tine –
M-am strecurat în poemul despre Maria,
printre strofe și rime.