luni, 15 decembrie 2014

601. Parabola și arta scrierii la clasici (11)



Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (11)
         (impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)

Herman Melville: De la el am înţeles că un scriitor care nu-ţi inspiră, măcar o pagină din tot ce ai scris, nu poate avea măreţia unui scriitor universal.  Imaginaţia sa fabuloasă, echilibrul, în scris, între real şi fantastic, mai ales pentru cei care au visat de o viaţă marea, nu se poate să nu le dea de gândit (mai ales celor care i-au citit romanul „Moby Dick”), atunci când aflaţi pe ţărmurile ei, îi scrutează întinderile nemărginite în căutarea poveştilor cu oameni aflaţi într-o încleştare pe viaţă şi moarte cu stihiile mării. Nu se poate să  nu-ţi atragă atenţia fraza de la începutul romanului: „Uitaţi-vă la mulţimea de gură-cască ce se zgâiesc la mare”.
  
Herman Melville s-a născut pe 1 august 1819 la New York. Tatăl lui era scoțian și mama sa era olandeză, ambii cu origini aristocratice. Falimentul tatălui îl silește să întrerupă studiile școlare la vârsta de 15 ani. După moartea tatălui în 1832, familia se mută la Lansingburg pe fluviul Hudson, unde tânărul Herman studiază la Albany Classical School. Lui Melville îi place însă să călătorească și în anul 1835 se îmbarcă pe un vas ancorat în portul orașului New York, traversează oceanul ca elev matelot până la Liverpool. Câțiva ani își asigură existența dând lecții particulare ca meditator. În 1840, Melville se îmbarcă din nou ca marinar și, pe 1 ianuarie 1841, părăsește portul New Bedford/Massachusettes pe bordul balenierei Acushnet în direcția Oceanului Pacific. Ajuns la Insulele Marchize, părăsește nava. Impresiile din călătoria efectuată constituie tema povestirilor Taipi (1846) și Omoo (1847). În amintirile sale afirma că gustul pentru aventuri l-a dobândit ascultând povestirile tatălui său Allan despre valuri marine monstruoase, înalte cât un munte, despre catarguri de corăbii care se rupeau ca surcelele în bătaia furtunilor, despre peripețiile unei călătorii pe mare. În 1851 scrie epopeea intitulată „Moby Dick”, romanul care i-a adus gloria. Putem afirma, fără să greșim, că este o carte tulburătoare prin poezia și tragismul ei, în care documentarul călătoriilor pe mare se împletește cu epopeea eroilor populari aflați în încercarea cu viața. Abia la câțiva ani după moartea lui Melville, romanul Moby Dick este redescoperit de public, recunoscându-i-se calitățile literare care i-au asigurat o popularitate crescândă ca una din creațiile cele mai importante ale literaturii universale. Romanul istorisește aventurile căpitanului Ahab al navei Pequod, obsedat de dorința de a ucide legendara balenă albă, Moby Dick, care îi cauzase pierderea unei gambe. Povestitor este un membru al echipajului, Ismael. Căpitanul Ahab pornește cu baleniera „Pequod” din Nantucket spre Pacific, pentru a vâna un cașalot de o inimaginabilă perfidie (fabuloasa balenă albă) care, în urmă cu câțiva ani, era cât pe-aci să-l omoare, dar scăpase mutilat sufletește de un picior, reconstruit acum, dintr-un os de cașalot. După numeroase peripeții, Ahab ajunge în fața monstrului pe care a jurat să se răzbune: „Ți-e dat să pieri fără mine? …Mă bat cu tine până la ultima suflare! Din inima iadului te lovesc”. Ce avea să urmeze, bătălia cu balena albă, e iadul însuși. Și asta, fiindcă bătrânul Ahab e legat cu inima, cu sufletul și cu trupul, cu toată viața lui de această ultimă bătălie cu monstrul mărilor (a se vedea cap. 134).  Nu se poate uita de către cititor, nici urletul neomenesc făcut de Ahab când balena înnebunită de harpoanele care îi sfârtecau trupul face manevre neașteptate, sfărămând din ambarcațiunile care o urmăreau și trimițând în fundul mării cadavrele marinarilor prinși pe picior greșit: „M-ai tras pe sfoară! M-ai tras pe sfoară!” În cele din urmă, căpitanul Ahab e răpus de balena monstru și corabia Pequod distrusă, iar echipajul, de asemenea, nimicit. Un singur matelot, Ismael, martorul îngrozit al teribilei lupte și naratorul acestor întâmplări, rămâne în viață, grație sicriului lui Queequeg, canibalul cu care s-a legat frate de cruce și care, în ciuda păgânismului cu care a fost hrănit, se dovedește mai uman și mai generos decât toți ceilalți. Sunt unele asemănări cu mitul biblic al regelui iudeu Ahab (Biblia: Cartea întâia a Regilor), ori povestea lui Iona. Ca și în povestirea lui Hemingway „Bătrânul și marea”, omul iese învins din această imposibilă luptă cu Natura, fiindcă Natura, în starea ei materială, primitivă, nu poate fi biruită de către om. Ca și înfruntarea dintre zei și oameni. Proza lui Melville este complexă și de o imaginație bogată, ceea ce a făcut din el unul din cei mai fini stiliști ai limbajului din literatura americană, alături de William Faulkner ş.a.  Ignorat în propria sa patrie, multă vreme, H.Melville s-a impus peste ocean ca unul dintre titanii literaturii universale. 
Această parabolă a urmăririi nesfârșite (pe o mare, de asemeni, nesfârșită) îl va urmări și pe Kafka în „Castelul” ori „Procesul”. „Moby Dick” e o carte symbol despre lupta dintre Bine și Rău, despre ticăloșia unor oameni în lupta împotriva Răului, prelungită nepermis până la convingeri, ale unora care se cred DREPȚI, dar se dovedesc a fi eronate, iar posesorii lor niște manechine ce vor sfârși la groapa de gunoi.

                                                                                                   Tudor Cicu  

                                         (va urma) 



luni, 8 decembrie 2014

599. Parabola și arta scrierii la clasici (10)


John Steinbeck: De la el am învățat că brutalitatea poate fi și ea o virtute literară. Dar brutalitatea e și o modalitate a patetismului. Toate cărţile lui Steinbeck sunt brutale și emiționante; sunt adevărate parabole despre creaţie şi sacrificiu. "Dacă această poveste este o parabolă, atunci poate că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi va citi în ea propria viaţă."  - spunea autorul John Steinbeck, despre scrierea, în general, a cărţilor sale. De luat aminte! Autorul (n. 27 februarie 1902, Salinas, California – d. 20 decembrie 1968 New York) - scriitor american - este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1962 “pentru scrierile sale realiste şi imaginative, îmbinând un umor afectuos cu o observaţie socială ascuţită”. Realismul care caracterizează operele sale a fost una dintre trăsăturile distinctive, esenţiale care i-au asigurat recunoaşterea şi prestigiul. Voci critice îi imputau lui J.E.Steinbeck caracterul prea teluric al personajelor sale. Născut la Salinas, în comitatul Monterey-California, John Steinbeck (după terminarea liceului) s-a înscris la Universitatea din Stanford ca student special, deoarece trebuia să-și finanțeze singur studiile. Din acest motiv și-a întrerupt adesea cursurile, făcând diferite munci ocazionale ca lucrător de fermă, culegător de fructe, zugrav, muncitor constructor și altele. După patru ani, fără să-și termine studiile, a părăsit Universitatea şi a plecat la New York unde a încercat să trăiască din scris ca gazetar. Nereușind, s-a întors în California unde a lucrat ca laborant chimist, zidar și muncitor agricol, pribegind din loc în loc. Un timp a trăit pe o ambarcațiune proprie, câștigându-și existența din pescuit. În anul 1962, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru literatură.
 „Şoareci şi oameni”:  Despre această minunată scriere am mai vorbit și scris pe acest blog. Reiau. Dincolo de asprimea şi ciudăţenia personajelor sale, vă veţi lăsa cu siguranţă copleşiţi de sensibilitatea cu care această poveste cu nuanţe parabolice despre prietenie şi destin a fost scrisă; pe de o parte pentru frumuseţea limbajului utilizat, pe de altă parte pentru firescul dezarmant al oamenilor: prin simplitatea lor, oameni simpli, care ascund în suflete un univers de nepătruns şi de nesondat de către cei asemeni lor. Titlul romanului a fost inspirat dintr-un poem al lui Robert Burns (”To a mouse“) – cel amintit şi când vorbeam despre J.D. Salingher din „De veghe în lanul de secară” – dar, evident, rezonează puternic cu mesajul romanului: visul de veacuri al omului de a avea căsuţa şi locul lui unde să ducă un trai pe care şi l-a visat o viaţă. La acest vis al lor aderă şi un muncitor negru de la fermă (Candy), rămas infirm în urma unui accident de muncă, nici unul dintre ei nu-şi poate, o clipă, imagina, că visul lor se va spulbera dintrodată, precum o şandrama dinaintea primei furtuni. J.E.Steinbeck a surprins şi ilustrat în mod magistral, într-un roman/nuvelă de un realism dramatic, visul omului de pretutindeni – luminos şi radios şi, după cum se poate anticipa, la fel de lipsit de speranţă şi iluzoriu, cavisul american al celor care cutreierau ţara Americii pe fondul crizei economice şi pe cel al „marii secete” de şapte ani din Statele Unite. Măiestria autorului este aceea de a devoala visul-speranţă, ca fiind ceea ce este de fapt orice vis – o himeră.  Povestea aceasta captivantă, în sine, nu este lungă şi în aparenţă este simplă, dar mai presus de toate este şocantă. Se petrecea pe vremea foştilor fermieri din Oklahoma, când muncitorii erau nevoiţi de a se muta din loc în loc lucrând pe la diferite ferme din cauza saraciei şi a condiţiilor grele de trai. George Milton, inteligent, dar needucat („scund şi sprinten, oacheş la faţă, cu ochi neastâmpăraţi şi liniile chipului ascuţite şi puternice”), şi Lennie Small („exact opusul, un uriaş cu chip nedefinit, cu ochi mari şi deschişi la culoare şi cu umeri largi, aplecaţi”), un om de statură mare şi abilităţi mentale limitate ce îl face să semene cu un copil mare, sunt doi lucrători cu ziua care se îndreaptă spre o fermă în apropiere de Soledad de California, cu speranţa că vor găsi de lucru pentru ca „într-o bună zi să adunăm nişte parale, o să ne luăm o căsuţă şi vreo două pogoane de pământ şi-o vacă şi nişte porci şi… şi-o să trăim din belşugu’ pământului. Şi-o să avem iepuri”. Iar lucrul acesta în care nu crezuseră niciodată cu adevărat, pe măsură ce tot repetau cu vorbe acest vis, el devenea aievea. Aşadar, cei doi prieteni visează să câştige destui bani ca să-şi cumpere propria fermă, unde Lennie să aibă grijă şi să mângâie iepuri: („Am avea o căsuţă şi-o cameră numa’ a noastră. C-o sobă mică de tuci şi iarna am face foc în ea. Pământ nu-i aşa de mult ca să lucrăm toată ziua. Numa’ vreo şase-şapte ceasuri. Şi n-o să ne spetim încărcând orz unşpe ceasuri...”). Cei doi fugiseră din Weed, după ce Lennie fusese acuzat de viol după ce încercase să pipăie rochia unei femei şi se panicase când aceasta începuse să strige. Alăturarea celor doi li se va părea celor din jur, cel puţin ciudată. Dar George ştie de ce: „Vreau să rămâi cu mine, Lennie. Doamne Dumnezeule, dacă eşti de unu’ singur, o să te ia careva de coiot şi-o să te împuşte”. Bătrânu’ Slim, cel care îi cazează la noua fermă remarcă: „Mi s-o părut numa’ ciudat că unu’ ţicnit ca el şi unu’ isteţ ca tine (George - n.n.) umblă laolaltă”. Cititorul nu are cum să nu realizeze, din acest contrast evident, că soarta celor doi este pecetluită de autor înca de la început. Bănuind că prietenul său va intra din nou într-o încurcătură, George stabileşte ca loc de întâlnire în astfel de situaţii poieniţa în care îşi petrec noaptea înainte de a merge la ferma unde trebuiau să înceapă lucrul. La noul loc de muncă, cei doi îl întâlnesc pe Curley, fiul şefului, un tânăr agresiv, de mică statură, cu un complex de inferioritate împotriva bărbaţilor mai înalţi şi puternici, printre care şi Lenny. Soţia lui Curley cochetează cu toţi bărbaţii şi Lenny este imediat atras de ea. Ea este şi cea care va declanşa lanţul de evenimente ce vor devia ireversibil cursul vieţii celor de la fermă. Considerată o femeie frumoasă, dar frivolă şi ostentativă, ce nu reuşeşte a obţine respectul a aproape nici unuia dintre modeştii muncitori de la ferma socrului ei. În contrast cu aceste două personaje, Slim este amabil, intuitiv şi inteligent. Cum căţeaua lui tocmai fătase, Slim îi dă lui Lenny unul dintre pui. Acesta ar fi în stare să doarmă în grajd cu căţeii abia fătaţi, atras de meteahna sa de a simţi pipăind sub degete blăniţa lor moale, întocmai cum o făcea, cândva, cu şoarecele mort din buzunare. Să credem că visul s-ar fi îndeplinit, dacă n-ar fi fost, la mijloc, naivitatea lui Lennie şi neputinţa lui de a distinge răul de bine? Întâmplările tragice ce vor urma, nu duc decât la singurul deznodământ al naraţiunii de faţă. În faţa mulţimii înfuriate și înarmată cu puști și pistoale, care îl vor fugări să-l linşeze pe Lennie, comportamentul lui George rămâne şocant şi greu de înţeles. Finalul se citeşte cu răsuflarea tăiată. („...ridică pistolul, îl ţinu drept și îi apropie țeava de ceafa lui Lennie...”).  Mai departe nu se poate povesti. Este, oricum, o călătorie pe care trebuie să o facă fiecare, realizând în tăcere, că prin visele omului mai bântuie şi himere.
Fructele mâniei: Un roman de un puternic realism. John Steinbeck surprinde destinele unor oameni obinuişnuiţi încleştaţi în lupta pe viaţă şi moarte cu greutăţile vieţii şi încercând din răsputeri să-şi păstreze demnitatea în faţa crizei sociale. Nevoită să-şi părăsească ferma din Oklahoma, familia Joad se alătură miilor de emigranţi care pornesc spre California cu visul de a deveni proprietarii unei bucăţi de pământ. Drumul spre Califormnia se dovedeşte un vis despre un alt El Dorado primejdios. Nopţi şi zile petrecute într-o nouă societate guvernată de reguli nescrise, cu lideri aleşi, sub imperiul urii, violenţei şi a conflictelor de tot felul, care mai de care mai sângeroase. Familia Joad (el un bărbat înverşunat împotriva nedreptăţii, ea de un stoicism rar întâlnit) devine prototipul literaturii americane într-un roman ce redă ororile Marii Depresii, prin felul cum pune în balanţă noţiunea de dreptate şi egalitate în America anilor 30. Soarta familiei Joad poate fi considerată emblematică pentru alte sute de mii de familii care urmează aceeași cale spre miraj. John Steinbeck anunta prin acest roman o revolutie. O revoluție care nu va avea loc, în America. Subiectul e simplu: Celebra Route 66,  nu este altceva  în vremurile tulburi din roman decât un drum al foamei, al celor nedreptăţiţi, forţaţi să ia drumul pribegiei cu toată agoniseala în spate şi cu speranţele în suflete. Parabola speranţei: dacă unui om i-ai luat speranţa, înseamnă că i-ai luat totul, e bine reliefată în aceste cutremurătoare pagini despre existenţă. După ce ferma pe care o administrau în regim de arendă este desfiinţată, rămasă pe drumuri, familia Joad (eroul colectiv din Fructele mâniei), este silită să se îmbarce într-o maşină veche, inclusiv cu cele câteva animale care au mai ramas după ce totul a fost vândut. Toţi membrii familiei visează să găsească un trai mai bun în California, iar ca ei sunt toţi cei pe care îi întâlnesc în drumul spre tărâmul făgăduinţei. Tom Joad, cel mai mare dintre copiii familiei, este eliberat condiţionat din închisoare, dar când ajunge acasă, descoperă doar pământul pustiit şi sălbăticit şi casele lăsate de izbelişte pe un pământ al nimănui. Un alt personaj interesant al romanului este fostul preot Jim Casy, cel ce va încerca să devină, la un moment dat, glasul celor năpăstuiţi. Cei doi aleg să meargă împreună în căutarea familiei Joad. Familia suferă un continuu proces de disoluție. Pe rând, membrii săi dispar sau pleacă încotro văd cu ochii. Singura figura constantă e  cea a mamei care se străduieşte din răsputeri să îi ţină pe toţi în jurul său. Mama din roman, e o personalitate puternică, decizia și cuvântul ei e singurul principiu care stă în picioare, în timp ce ceilalţi îşi pierd capul şi totul se duce de râpă. Mirajul se destramă, pământul făgăduit este guvernat de exploatatori nemiloşi şi populat de săraci şi amărâţi. Cu alte cuvinte, o societate a răului social, a violenţei şi a nedreptăţii. În finalul romanului, se zăreşte, la orizont, o promisiune.  Cu puţinul rămas, dar cu demnitatea integră, familia Joad, cu toţi cei care încă o mai formează, îşi continuă drumul mai departe. Nimeni nu le poate lua şi ultima speranţă.
La răsărit de Eden: Ceea ce face romanul de faţă atât de renumit este combinaţia ideală şi reuşita scrierii unei acţiuni înţesată de personaje având în spate istorii captivante cu multitudinea de simboluri, în mare parte cu referire la Biblie, care surprind cu înţelesul lor. Unul din aceste simboluri se află chiar în titlul cărţii, la răsarit de Eden aflându-se ţara Nod (,,fuga"), locul în care Cain a fost pedepsit să se ascundă mereu de Dumnezeu (Geneza 4:16). Se anunţă astfel importanţa poveştii lui Cain şi Abel în desfăşurarea acţiunii, dar şi una din temele romanului. Steinbeck reconstruieşte povestea biblică a lui Cain şi Abel în decorul Văii Salinas din California. Romanul, a carui acţiune se întinde din timpul Razboiului Civil american până la sfârşitul Primului Război Mondial, urmăreşte conflictele dintre două generaţii de fraţi, începând cu Adam şi Charles Trask. „Scriu această carte pentru băieţii mei... Le voi istorisi una dintre cele mai măreţe poveşti, poate cea mai mare dintre toate – o poveste despre bine şi rău, despre putere şi nevolnicie, despre iubire şi ură, despre frumuseţe şi hidoşenie... este singura carte pe care am scris-o vreodată.” (John Steinbeck)  Romanul descrie cu patos tema rivalităţii dintre fraţi. În orice familie unde există cel puţin doi copii apare competiţia între aceştia pentru dragostea şi atenţia părinţilor lor. Jocul ascuns, dedublarea părinţilor de a-şi iubi în mod egal copiii, poate avea urmări dintre cele mai grave. Aşa cum Cain, furios că Dumnezeu i-a refuzat jertfa şi a acceptat-o pe a fratelui său, îşi ucide fratele, aşa şi personajele din roman se luptă continuu pentru a fi pe placul părinților şi au reacții extreme atunci când nu reuşesc să își fenteze ori păcălească părinţii. Romanul tratează destinul a două generaţii. Întâi sunt fraţii Adam şi Charles Trask, primul, o persoană blândă şi pacifistă din fire, al doilea, combativ şi dispus la orice pentru a câştiga indiferent de împrejurare. Deşi tatăl lor este pasionat de cariera militară, şi preferinţele sale ar fi de aşteptat să se îndrepte către Charles, ca fiind o persoană cu mult mai multe şanse de a reuşi în acest domeniu, el ţine mai mult la placidul Adam şi poate tocmai de aceea îl forţează să intre în armată, singura profesie pe care o considera demnă de un barbat. Charles nu poate să nu observe afecţiunea tatălui pentru fratele său şi este chiar pe punctul de a-l ucide pe acesta din urma într-o încercare disperată de a ajunge la dragostea tatălui. Povestea se repetă aproape identic atunci când Adam are doi fii gemeni, Aaron şi Caleb. Acum, intriga romanului o reprezintă apariţia lui Cathy (batută de proxenetul său) în casa familiei Trask.  În adolescenţă aceasta îşi omorâse părinţii şi le furase banii; este deci întruchiparea răului, este monstrul din roman, şi cu toate acestea Adam se îndrăgosteşte şi se căsătoreşte cu ea. Surprinzător (sau nu?) Cathy îl înşeală pe Adam cu Charles în chiar noaptea nunţii. Neputându-se înţelege cu fratele sau, Adam se mută la o fermă în Valea Salinas, unde îi cunoaşte pe cei din familia Hamilton. Acolo Cathy rămâne însarcinată şi încearcă fără  succes să facă un avort, vrând să rupă orice legatură cu soţul. Imediat după naşterea a doi copii (Aaron şi Caleb), Cathy îl împuşcă pe Adam şi fuge în oraşul Salinas unde îşi reia activitatea de prostituată la bordelul de acolo. Câştigând încrederea proprietarei o otrăveşte treptat până când aceasta moare şi îi ia locul. Adam nu moare, dar trece mult timp până când îşi revine din depresia provocată de gestul soţiei sale. Cel care îl ,,trezeşte" este Lee, servitorul chinez de o inteligenţă rară. Ajuns măricel, Caleb află totul despre mama sa, deşi Adam le spusese că a murit, şi se luptă cu gândul că este blestemat să ducă o viaţă de păcat la fel ca aceasta, care trebuie sa-i fi transmis trăsăturile sale. Din această cauză el este o altă întruchipare a lui Cain, avându-l ca şi corespondent pe fratele său; ba chiar se face o aluzie la Cain prin replica pe care o dă Caleb tatălui său ,,Eu trebuie să-i port de grijă?"(lui Aaron), asemănătoare cu ceea ce îi spune (în Biblie) Cain lui Dumnezeu, când El îl întreabă despre Abel. Cei doi sunt foarte diferiţi; Aaron este cel placut de toata lumea, este cel sensibil, fragil, şi chiar trăieşte un început de poveste de dragoste cu Abra, o fată din oraş. Dar pentru că se închide în religie, faptul acesta o îndepărtează pe Abra. Caleb însă, este mai rau, manipulator ca mama sa, gelos pe Aaron şi nepăsător faţă de alţi oameni. Cu toate acestea se străduieşte să învingă aceste trăsături ale sale şi să ducă o altfel de viaţă. Supărat că nu primeşte aceeaşi dragoste ca şi Aaron, Caleb îl duce pe fratele sau la Cathy. Aaron este dezgustat şi decepţionat, iar Cathy este profund rănită de reacţia fiului ei, comiţând poate singurul gest care arată ca în corpul de monstru există totuşi o inimă. Din păcate, Aaron se înrolează fără ştirea nimănui în armată. Primul Razboi Mondial era în plină desfăşurare. Sfârşitul romanului  este... optimist. Cum stă scris în Biblie: ,,Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti." Fineţea psihologică a scriiturii lui Steinbeck se remarcă şi aici, pentru ca personajele sale sunt foarte complexe şi de multe ori ne surprind prin decizii de care nu le-am fi crezut în stare, dar la fel de fireşti ca cele care se întâmplă de multe ori şi în viaţa reală. John Steinbeck reuşeşte să recreeze o întreagă lume în acest roman, dar nu atât o lume sociologica, întrucât epoca în care se petrece acţiunea  nu este neapărat relevantă pentru evoluţia personajelor. Autorul creează mai degraba o lume de sentimente şi relaţii interumane. Dincolo de tema centrală, cea a competiţiei dintre fraţi, învăţăm şi multe lecţii despre slăbiciunile omeneşti.
 Perla: “Cred că este o poveste aspră, căreia nu-i lipsesc străfulgerările de frumuseţe.”, avea să declare Steinbeck despre un roman mistuitor, precum obsesia protagonistului său pentru o perlă neobişnuită, ce-ar fi trebuit să-l scape de săracia extremă. Perla capătă nuanţele înşelătoare ale unei legende, conţine înţelepciunea unei parabole şi începutul candid al unui basm despre tihna visată de oamenii cumpataţi în faţa ispitelor, dar  nesăţioşi când au dat peste lada miturilor păstrate. Sunt oamenii unui Mexic scindat între tenacitatea mercantilă a conchistadorilor şi moştenirea vechilor pre-columbieni, ai căror urmaşi au fost împinşi la marginea societăţii şi a “oraşelor din piatră şi tencuială”. John Steinbeck a scris un roman acaparant, de-o luminozitate cutremuratoare. E o carte răscolitoare care vorbeşte despre năruirea visului american.  „Kino este un pescar foarte sărac dar mulţumit de viaţa pe care o duce alături de Juana şi fiul lor, Coyotito. Asta până în ziua în care descoperă cea mai mare şi perfectă dintre perle, Perla Lumii, despre care se vorbeşte în toate legendele căutătorilor de perle. Găsirea ei îl transformă pe tânărul Kino într-un om foarte bogat, mai bogat decât ar fi visat vreodată. Având Perla Lumii, îndrăzneşte să viseze: să-şi cumpere o puşcă, haine frumoase, să se cunune la biserică cu Juana, Coyotito ar putea merge la şcoală dar mai presus de toate acestea - siguranţă , bunăstare şi respectul semenilor! Dar fericirea este de scurtă durată , căci mirosul banilor atrage toată răutatea semenilor, iar Kino e nevoit să se confrunte cu invidia, lăcomia şi violenţa oamenilor. Ceea ce părea a fi un miracol se transformă într-un coşmar” – (stă scris pe coperta a IV-a). După o goană către necunoscut, fuga din satul natal La Paz, hăituit prin munți și ținuturi sălbatice, Kino ia hotărârea să se întoarcă în satul natal după ce-și pierde copilul, ucis de arma hăitașilor. Asta, după ce îi trimite pe toți pe lumea cealaltă. Cu perla în mâini se întoarce la țărmul mării din satul natal și aruncă blestemata perlă cât mai departe în largul mării, spre a se pierde pentru totdeauna. „Perla” e parabola unei vieţi de coșmar ca fugă până la ultima suflare din fața răutăților ei, și până la capătul destinat vieții de ursitoare.

                                                                                               Tudor Cicu