marți, 6 ianuarie 2015

608. Poem dedicat poetului Ion Lazu - la o aniversare.


Mâna mea se oprește deasupra hârtiei*
                                  Tudor Cicu

Am de la strămoșii mei
Așteptarea celor câteva mici lașități
Ce întârzie - în viclenie cu rațiunea inspirației
Cu jerba de vânt și viziunea unui cântec prea-cuminte.
O, de-aș izbuti să închid pentru totdeauna
Temnița cu care îmi adulmecați ursita!
Să vă fiu ca pe vremuri
Lampa cu care voi, căutați comori prin pădure,
Minciuna ce trebuie ținută cât mai departe
De viața ca un ospăț.
Și-mi permit să ridic pumnul
să-mi strig libertatea ca pe-o mântuire
la care Domnul ne va aștepta cu nesaț.
Iată: sunt tot eu
Cel ce pe vremuri vă deschidea inima
Și vinurile curgeau
Pentru a fi zvârlit, alungat,
Cu furia îngerului doar cu o umilă floare în gură.
Pentru a fi ridicat ca un prunc acestui secol aflat în întârziere.
Așadar:
Nu mai am făgăduinți pentru nimeni.
Aștept lovitura de grație
Pe care Frumusețea mi-o va da
Cu un salt angelic, surd,
Socotind că viața nu-i decât farsa
Îndesată ca busuiocul sub pernă.


  (*scrisă lui Ion Lazu – la o aniversare)

luni, 5 ianuarie 2015

607. Titi Damian (autorul Muscelenilor) cu o cronică la cartea mea: Alergând după o himeră.


Titi  DAMIAN     


                                        ALERGÂND DUPĂ O HIMERĂ

                                                                           de Tudor CICU

                                          - eseistul cu vocație de cărturar-

            Obiceiul meu este ca, atunci când scriu o cronică de întâmpinare a unei cărți, să arunc o privire și asupra personalității autorului și, deopotrivă, a omului. Când rostesc numele lui Tudor Cicu – inginer dobrogean naturalizat în Buzău – am pe ecranul memoriei imaginea unui ins sfătos care se adresează, de obicei în parabole, unei săli, la o lansare de carte în aula Bibliotecii Județene „Vasile Voiculescu”: el – în față, sfătos, niciodată pe centru, ci ușor spre stânga sălii, într-o ținută degajată, lejeră, dar verticală, - ceilalți, în sală, urmărindu-l foarte interesați, cu privirile îndreptate spre vorbitor, atenți, încordați.
Îmi vine foarte greu să diferențiez între răspunsurile la două posibile întrebări care ar părea, la prima vedere, sinonime. Prima: Când l-am întâlnit? Mai mult ca sigur, prin 2006, la celebrele lansări de carte organizate la Casa de Cultură a Sindicatelor de către maestrul de ceremonii Marin Ifrim. Cealaltă întrebare: Când l-am cunoscut? Răspunsul are în vedere orizontul moral, estetic și literar al autorului. Desigur, citindu-i prima carte pe care mi-a dat-o, „Călător prin Valea Plângerii.” Atât de mult m-a impresionat acest volum de povestiri, încât, fără să mi-o ceară cineva, am și publicat o cronică în prestigioasa revistă „Pro Saeculum” din Focșani, unde făceam referire și la volumul de versuri „Cu marea în suflet” (2005) și la romanul „Iarba de mare” (2006). Am recitit recent acea cronică, în finalul căreia am avut îndrăzneala să privesc mai departe evoluția sa ca scriitor: „Tudor Cicu s-a ridicat deasupra acestor nimicnicii ale vieții, prin generozitatea actului creator, luând-o, în acest maraton al creației, mult înaintea celorlalți. E pe cale de a deveni reper, etalon. Numai de l-ar mai putea zări cei din urmă sau de l-ar mai aștepta cei care cronometrează finișul. El face abstracție de toți, desăvârșindu-și, cu tenacitate, cu talent și cu o cutremurătoare modestie, opera, asemenea lui Phidias al Antichității. Rămâne doar s-o însuflețească.”
            Evoluția lui ulterioară mi-a confirmat pe deplin intuiția, felicitându-mă acum că scrisesem niște cuvinte profetice. Între timp, a ajuns la cincisprezece volume de versuri, cronici literare, povestiri, parodii, antologii, eseuri, dezvăluindu-și, cu fiecare carte nou apărută, o altă fațetă a personalității sale literare complexe și dovedindu-se un autor prolific și profund în același timp. Pe de altă parte, se impune ca un autentic publicist, numele lui apărând tot mai des în reviste de prestigiu. Nu cunosc vreo revistă de cultură care să-i refuze colaborarea, din contră, se simt onorate să-l publice. Orice redactor-șef descoperă, de la prima lectură a unui articol, scriitorul serios, profund, erudit și talentat.
            Am în față noua sa carte „ALERGÂND DUPĂ O HIMERĂ”, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 164 de pagini. Este o carte aparte care justifică întrutotul specificul eseisticii sale: sublimul amestec, într-un creuzet numai de el folosit, al povestirii și parabolei cu elementul livresc, dovedind extraordinara sa deschidere spre cultura română și universală. Aceasta, pentru că, în carte, el reușește – ajutat de o memorie fenomenală – o îmbinare perfectă între două tipuri de eseu pe care numai Odobescu l-a mai reușit în literatura română – simbioză între eseul de călătorii în spațiul mitico-geografic al Greciei și un eseu de „călătorie” în spațiul spiritual al doi scriitori români: Ion Lazu și Ion Murgeanu. Suportul material al primului eseu îl reprezintă două călătorii în Grecia împreună cu soția și fiul său Adrian, pe itinerariul: Argos, Lerna, Salonic, Olimp, Platamonas, Atena (Acropole-Partenonul), Thermopile, Delphi, Navplion, Megara, Corint, Epidaurus. Itinerariul geografic este însoțit discret de călătoria în interiorul mitologiei grecești având ca supot „Iliada” lui Homer.
            Cea de-a doua călătorie, în paralel cu cea geografică, o reprezintă extraordinara aventură în universul spiritual al celor doi români, având ca suport „Himera literaturii” semnată de Ion Lazu și „Confesiunile” lui Ion Murgeanu. Precaut, Tudor Cicu își ia ca fundamente și alte cărți de referință: „Moartea lui Mercuțio” de Eugen Simion, „Polemici cordiale” de Octavian Paler și, desigur, cartea fundamentală a culturii omenirii „Iliada.” Totodată, în carte mai încap și numele a peste o sută de scriitori români, începând cu Mircea Cărtărescu, apoi continuând și cu nume ale scriitorilor din spațiul buzoian, ialomițean și nu numai.
În structura exterioară a cărții, cititorul descoperă, de fapt, trei cărți.
            Cartea I-a, „Alergând după o himeră” cuprinde douăsprezece capitole, fiecare având titluri specifice și mottouri sugestive. Cuvântul cheie al cărții îl reprezintă „Hymera” care, în mitologia grecească, denumea o ființă mitologică având cap de leu, trup de capră și coadă de șarpe. În carte cuvântul devine o antonomază cu sensul de „iluzie.”
            Demersul eseistic din această primă carte este construit pornind de la itinerariul mitico-geografic grecesc spre a ajunge discret la călătoria în universul spiritual al celor doi scriitori. Această fuziune inteligentă este realizată permanent având ca suport și numitor comun, „himera.”
            Să observăm modalitatea ingenioasă folosită de eseist, luând ca puncte de plecare în demersul nostru, două capitole.
Mai întâi, avem în vedere capitolul patru, denumit sugestiv „Constelația Lyra” (p.20) La începutul capitolului realizează un scurt eseu în care admiră „marea îngenunchiată” de pe terasa hotelului din Platamonas, având în minte imaginea mării văzute de pe Olymp de către Homer: „Marea e o Himeră doborâtă la picioarele muntelui.” Aduce apoi în discuție considerațiile lui Mircea Cărtărescu din „Pontus Axeinos” unde mărturisește că „părinții lui n-au văzut niciodată marea, și nici bunicii, cu toții țărani.” Acesta vedea marea de pe Olymp „ca un tărâm al oglinzilor peste care Pasărea Soarelui își caută cuibul și țintind cu privirea Pământul.” Asociază apoi descrierea mării realizată de Homer în „Iliada”: „Și era vuietul mult întocmai ca vuietul mării, / Când se bat valuri de mal și fierbe și urlă noianul.”
            Subtil, trece la începuturile aventurii lui Ion Lazu: „A pornit de la o dragoste a munților, alegându-și profesia de geolog. Dorința de a așterne în versuri tot ceea ce văzuse în împărăția munților, pesemne, de aici i s-a tras.” Urmează traseul mai abrupt decât al munților, acela al literaturii, prin mărturisirea că nu a fost în niciun fel precoce într-ale scrisului. În școala secundară îl cunoaște pe Stoicescu Victor de la care împrumută cărțile „Iliada” și „Broscuța cea rea.” Tudor Cicu sare spre o altă constatare, de data aceasta a lui Octavian Paler din „Polemici cordiale”, potrivit căreia „Fără spirit și fără cultură nu există eternitate”, argumentând: „Dacă aveți vreodată ocazia, vă propun să treceți prin Sparta de azi. Să vedeți ce-a rămas din rivala de odinioară a Atenei, care n-a crezut decât în forță, disprețuind cultura.” Eseistul revine la periplul lui Ion Lazu prin Constelația Lyrei. După terminarea facultății a trimis câteva poezii la „Luceafărul” – bine primite de Mihu Dragomir, apoi la „Gazeta literară” a lui Geo Dumitrescu. Frecventează „Cenaclul Labiș”, condus de Eugen Barbu, unde i se pare că „zăngănitul armelor este un lucru firesc și face parte din decor.” Acolo își disputau ideile Gheorghe Pituț, George Bălăiță (acesta îi sugerează să cocheteze și cu proza), Virgil Mazilescu, Marin Sorescu, Șerban Codrin, Florentin Popescu, Gabriela Melinescu, Ovidiu Genaru, Ion Crânguleanu, Nicolae Manolescu. Principalii combatanți erau Adrian Păunescu și Ion Gheorghe. Niciun tânăr nu se considera lansat până nu citea și în „Cenaclul de Luni.” Aduce în discuție și excelenta observație a lui Eugen Simoin: „Acolo unde se adună scriitorii, trebuie să se strângă și ideile.” Revine la un citat din „Iliada” pentru a marca relația dintre tineri și bătrâni: „Dar mijlocind un bătrân, care vede-napoi și-nainte/, Lucrul, de o parte și alta, se pune mai bine la cale.” Readuce în prim-plan  imaginea mării care „izbește în țărmuri, șovăielnic” privită de pe terasa unde scrie acest eseu, ajungând la întrebarea lui Ion Lazu din capitolul trei din „Himera literaturii”: „Unde ești tu cu adevărat? De ce îmi spui de-abia acum cine eram eu cu două decenii în urmă?” Eseistul încheie frumos capitolul: „Amnarul și cremenea pe care, cândva, altcineva le va folosi pentru a face lumină – vor da și scânteia cuvenită acestor întrebări.”
            În paralel, în capitolul următor, al cincilea, (p.23) propune subtil cititorului începuturile literare ale lui Ion Murgeanu. Bineînțeles că acum Cicu se găsește în continuarea călătoriei mitico-geografice, în Atena, având sentimentul de „prea târziu” și în minte versurile lui Byron: „Bucăți de piatră, reci, poate-ntr-o zi/ C-am fost cum sunt acum, cumplit se vor căi.” Aduce vorba și despre spusele lui Octavian Paler despre englez: „El se îmbracă într-o pânză de păianjen și se plimbă cu ea, ca și cum ar fi îmbrăcat în cea mai strălucitoare și inexpugnabilă armură.” Un periplu prin Atena înseamnă vizitarea Muzeului de Arheologie, templul lui Zeus, rămâne îngândurat în fața statuii zeiței Pallas Atena, înfățișată lângă o bufniță (simbolul înțelepciunii) și un șarpe (simbolul prudenței).
            Cu îndemnul-ecou „O, anotimpuri, o, castele...” cititorul pășește în lumea literară care i-a venit în întâmpinare poetului Ion Murgeanu. Primul club literar - Suceava, un mic incident în armată în urma căruia este trimis la bibliotecă, cunoștința cu poetul militar Nicolae Tăutu, apoi transferul, ca soldat, la București unde leagă o relație trainică, „la cataramă”, cu poetul Gheorghe Istrate. În holul facultății dă de sicriul lui Dan Barbilian pe care-l descoperă de-abia atunci ca poet. Urmează prietenia cu Ludovic Antal și, prin intermediul lui, se bucură de bogăția sufletească a lui Tudor George, Teodor Pâcă, Leonid Domov, George Astaloș, Cornel Regman, Constantin Piliuță. O întâlnește pe viitoarea soție Lidia, apoi pe cei din Țara de Sus: Cezar Ivănescu, Alexandru Andrițoiu, Gheorghe Tomozei...
            Singurătatea, în Grecia, îl aduce pe Tudor Cicu pe o plajă imensă cu apă calmă, limpede și sărată, pentru a-i putea lumina cititorului „casa sufletului, alergând lângă acești autori, după o himeră perceptibilă.”
            Și tot așa, în cele șaptesprezece capitole din cartea întâi și în cele douăsprezece din „Scrisori din Grecia”, simbioza dintre cele două călătorii devine perfectă. Dacă ai călătorit în Grecia cândva, cartea îți trezește încântarea amintirilor, dacă n-ai fost, te vei duce, întrucât eseistul ți-a deschis poarta imaginației.
            Cât privește himera lui Ion Lazu și a lui Ion Murgeanu, Tudor Cicu procedează cu știință, dozând, odată ce realizează călătoria geografică, informațiile despre cei doi, adică: începuturile literare, prietenii și inamiciții literare, incursiuni în fondul lor sufletesc și literar, hărțuieli literare și, desigur, izbânzi și himere. Pentru cititor, surpriza este uriașă. Și în cazul lor, dacă nu i-a citit pe cei doi, desigur că va fi curios să-i citescă. Oricum, pentru a comenta de-a fir a păr, această carte de eseuri, în opinia mea, îți trebuie să mai scrii o altă carte. Cărturarul Tudor Cicu îți transferă cu generozitate o părticică din erudiția sa. Plus că te alegi cu încântarea, pentru că are harul de a reînvia, pentru tine, călător cu imaginația, atât Grecia cât și himera celor doi scriitori. Iată cum, cu știință, reușeșete să-l capteze în această călătorie imaginară și pe cititor:
            „Voi încerca să ridic cuvintele până la cititorul care mă așteaptă, cu genunchiul la inimă adus, știind că-i voi lumina în aceste clipe casa sufletului.” (p.27)
            „Dragă cititorule, acum, când scriu toate acestea, tocmai am sosit din Grecia și încerc, prin simple cuvinte să-ți ridic la locul ei, în calendar ziua prorocită de astre, pentru a-ți găsi un binemeritat loc, în cuvintele acestei patrii numite de Nichita: Poezie.” (p.59)
            „Tu, cititorule, încă mai stai la îndoială că Alexandru Macedon nu ținea la căpătâiul său opera pe care eu am admirat-o și venerat-o.” (p.62)
            „Încerc să nu-ți cer, cititorule, un lucru peste putința înțelegerii.” (p.64)
            „Să nu spui și tu, cititorule, că basmele mint. Alătură-te celor deja scrise de mine în aceste eseuri și vei auzi cum, prin ochii poveștilor de tot felul, cuvintele îți vor părea o viforniță.” (p.67)
            „Tu, cititorule, ești în măsură (și îndreptățit) să dai și acest răspuns: A meritat poetul să îndure suferința pentru nesimțirea tuturor? Pentru a răspunde, va trebui să-ți spun, dragă cititorule, povestea acelei nopți când Ion Murgeanu și Ion Lefter plecaseră la gară în toiul iernii la București, ca să scrie George Călinescu despre ei.” (p.78)
            Iată și istorioara:
            „...mergeam printr-o zăpadă neatinsă prin acei zori de zi, pe culmea unui deal spre gara Fărțănești, mai mult prin intuiția cărării sau drumului, din timpuri normale meteorologic, și deodată, în paralel cu noi văzurăm un șir de lupi disciplinați, pășind în armonie cu noi, ai fi spus, pe-o culme paralelă... însă la câțiva pași de noi... săltau, căci se hârjoneau cu pași mici, iar noi înotam cu pași minusculi... când am realizat eminentul pericol, ceva s-a slobozit din noi, resortul unui cântec nesfârșit (Cântecul Morții?!) impenetrabil: realizam cum cântecul pe care-l inventam ad-hoc, era ultima soluție, nu ne puseserăm cel puțin de acord, era discursul premiilor Nobel neobținute niciodată, și salvarea umanității în două exemplare imberbe și inconștiente... Să vă mai spun că la auzul acelui cântec ieșit din două voci neacordate și necomandate, lupii au mers ce-au mers și o cotiră la un moment dat, în sens opus, iar noi nu ne-am oprit dintre zăpezi și nici cu o câtime din cântat, căci nici la gara Fărțănești ajunși nu ne oprisem din cântat. Gara Destinului... ar fi putut să nu mai fie. Suiți în trenul de Galați mai cântam încă.... purtând cu noi oroarea neexprimată a unei întâmplări la limită...” (p.79)
            Dacă mai sus autorul reproduce din cartea lui Murgeanu, în paginile următoare dă viață, cu talentu-i binecunoscut, unor întâmplări din Grecia, savuroase, dar amare și cititorul va vedea de ce:
            „M-am îndreptat către cei trei pescari amatori (un puști de vreo zece ani și doi tipi între 23-27 de ani), singurii de pe platoul de ciment. Dialogul a decurs cam așa: <<Plis! Paralia... Where is the beatch?... Paralia!>> (repetam cuvântul plajă în grecește). <<?!!...>> Nu m-au înțeles, ori nu puneam eu accentul cum trebuie pe un cuvânt grecesc. Unul dintre ei, un tip cam la 23 de ani, cu perciuni până sub bărbie, fața ascuțită și oleacă măsliniu la față, mă întreabă uimit: <<Turist?>> <<Yes!...>> <<Country?...>> <<Romanian...>> (Am vrut să-i spun că sunt român). <<Aaa? Gipsy!>> Am făcut o grimasă de om lovit în plex. Cum adică: gipsy? Ăștia cum aud cuvântul rom..., cred că toți suntem țigani. Am dat să mă revolt, oarecum înfuriat de remarca făcută, dar am tăcut subit, în timp ce doi dintre ei, puștiul mai ales, se prăpădeau de râs, văzându-mi moaca pleoștită. ” (p.81-82)
            În plus, în carte, cititorul se hrănește și cu maxime și cugetări semnate Tudor Cicu. Acestea, adunate, ar putea deveni oricând o culegere de înțelepciune:
            „Prieteniile literare se fac greu, se întrețin greu și se destramă ușor, iar în străfundurile memoriei se eliberează regretele.” (p.32)
            „Gloria de poet este o coroană grea pe fruntea celui care, asemeni lui Hamlet, se va întreba a fi și a nu fi.” (p.32)
            „Neavând aripi, precum se spune că aveau zeii, omul e totuși cea mai izbândită făptură de pe pământ.” (p.37)
            „Scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Și cea mai grea.” (p.64)
            „Scrisul devine, mai degrabă, un avertisment împotriva deșertăciunii.” (p.65)
            „Scriu și citesc din bucuria de a trăi.” (p.77)
            „Nu pot fi singur printre cuvinte, decât în mijlocul cititorilor care mă caută.” (p.85)
            „Cât de mult contează un surâs! Și, mai ales, când vine din partea unui străin.” (p.89)
            „Eu cred că alte popoare își au sfinții lor, dar grecii au înțelepți.” (p.90)
            „Și eu am aflat, din păcate, că nu poți fi singur cu adevărat decât în mijlocul oamenilor.” (p.93)
             Cartea a II-a, „Ion Gheorghe – un poet controversat” – cuprinde un număr de nouă eseuri numerotate cu cifre romane, fiecare având câte un motto consistent - citate din poemele sale. Și aici autorul eseurilor face dovada unor lecturi întinse și a unor analize aprofundate ale operei poetului buzoian trecând cu lejeritate de la un volum la altul și făcând conexiuni inspirate cu marile nume ale scriitorilor români sau universali: Matei Călinescu, Emil Cioran, Tudor Arghezi, Eugen Simion, Cervantes, George Sand, H. G. Welss, D. H. Lawrence, Kafka, Ovidiu, Walt Whitman, Alex. Ștefănescu, Radu Gyr, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Marin Ifrim, Dinu Rachieru, Octavian Paler, etc. – toate având ca numitor comun literatura ca himeră. Finalul eseului despre Ion Gheorghe este splendid: „Noi care îi știm căutările pe dinăuntrul icoanelor zugrăvite și ne hrănim cu personajele noastre homerice, înțelegem de ce Ion Gheorghe comunica, în lipsa zeilor, direct cu cosmosul. Ca și Labiș, Ion Gheorghe a locuit în sanctuarul visătorilor autentici și au dat curs verbelor Limbii Române, preamărindu-și înaintașii și alăturându-li-se cu Mitul Bărbatului Călător în Țara Marii Mume: CREAȚIA.” (p.133)
            Cartea a III-a, „Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătății veacului său” este alcătuită dim zece eseuri cu titluri sugestive, subsumate „portretului” pe care el il creionează, analizând cu precizie de laser momentul „arestării” poetului, cercetând cauze, împrejurări și consecințe, având ca puncte de plecare memoriile lui Slavici și documentele vremii. Aceste eseuri le-am citit și răscitit, ca să le pot da un verdict: sunt cele mai documentate, mai exacte, mai fine, mai tulburătoare și mai pline de înțelepciune dintre eseurile semnate de Tudor Cicu. Formulările au valoare de aforisme dăltuite în piatra veșniciei, așa cum este cea din final, la fel de sintetică și sugestivă ca acelea lăsate moștenire de către Călinescu sau Maiorescu: „Zadarnic vom privi în toate ferestrele prin care a văzut el Poezia. Nouă nu ni se va arăta curând. Seva miraculoasă a cântecului său, oricât ne-am tăia venele rostirii (prin scris), în cele mai fierbinți clipe de inspirație, nu va curge la fel. De ce ne-am fi așteptat, ca Ioan Slavici (sau) I.L.C. – două genii ale veacului său – să gândească altfel? Două genii împart o sărăcie în singurătatea lor, niciodată o lume cu de toate în ea.” (p.161)
            Prin această carte, Tudor Cicu și-a dat întreaga măsură a talentului său de eseist și îmi justifică aprecierile pe care le-am făcut în cronica la cartea sa de povestiri, acum aproape zece ani. Intuiția mea s-a dovedit acum certitudine, cartea dezvăluindu-mi un eseist redutabil, având și vocație de critic literar, trecut, cum era și firesc, și prin poezie și proză. Are experiența și exercițiul unui eseist și a unui critic literar, ambele necesare pentru a da opere durabile și esențiale, având în vedere memoria sa prodigioasă, capacitatea de sinteză, subtilitatea analizei și lecturile întinse din literatura română și universală. Vocația sa este de cărturar.