despre steaua care n-a ajuns

despre steaua care n-a ajuns

am deschis fereastra

și i-am zis sufletului: a sosit timpul!

iată, casa goală

visele mele risipite prin lume ca furnicile.

am privit cerul înstelat ca o linie lungă a vieții

și chiar dincolo

până la capătul de unde viața pe neașteptate

ca un glonț a țâșnit din acea beznă.

sufletul a înțeles și a pornit ca un ecou

i se auzeau copitele scăpărând pe cer

așa cum se va fi rostogolit și cu mii de ani în urmă.

am deschis ușa și i-am zis inimii:

Dumnezeu s-ar fi hotărât să te pună la încercare

nu mai ești focul la care să-mi încălzesc fericirea, du-te!

dacă nu mergi pe drumul cel bun

o a doua șansă nu mai există

și nimeni nu se va mai întoarce aici

când se vor opri ca limbile ceasului, toate.

stau cu trupul pe prag

nici n-am văzut când s-a oprit timpul;

îmi pun o mână la ochi și totul, în urmă, e ca o poveste

despre steaua care n-a ajuns

să mi te smulgă din inimă

și ea a înțeles

că vine un timp când

fiecare rămâne singur cu Dumnezeu

ca într-o încleștare cu stihiile mării

legat cu inima, cu sufletul și trupul lui

de cel de pe urmă vis...

și asta să fie farsa vieții.

CARTEA DIN BIBLIOTECĂ

1.       „Omul dintre două lumi” de Diana Dobrița Bîlea

      Cu acest roman din sfera realismului magic și al poemului basmic (ed.Ex Ponto, 2017), autoarea face să tresalte de bucurie inima cititorului fiindcă, iată, lumea basmului e la ea acasă în acest roman. Această carte reprezintă, în complexitatea plăsmuirlor sale, o explorare imaginară în spaţiul nebănuit al magiei, al conviețuirii dintre oamenii aflați la granița dintre două lumi, într-un sătuc situat la Dunăre. Și a putut încăpea în ea atâtea istorii, profeții și viață, tradiții, superstiții, credințe și obiceiuri străvechi. Este și un roman al magiei unor trăiri, de la primii fiori ai dragostei între doi tineri, de la nașterea omului și până la moartea sa, dar și al fascinației vieții aşa cum este aceasta astăzi, iar descrierile cele mai realiste se împletesc cu elemente fantastice și onirice, cu motive din mituri și din basme și explorează, din prima clipă a întâlnirii dintre un el (perspectivă ireală) și o ea (ființă pământeană) până la ultimul moment al regăsirii, spațiul basmului popular de la noi. Romanul este o alegorie a două conștiințe ce ajung să conviețuiască, ba chiar să se împletească, fără a da impresia că cele două suflete bântuie prin lumi diferite, dar care nu îşi pot depăşi condiția de a ieși din tărâmul binelui și al răului. Evenimentele ce se vor derula cititorului prezintă viața studentei Ileana, acțiunile sale îndrăznețe pe tărâmul mirific al Dunării („cu poveștile ei cu tot”), temperate de prudența prietenei Luana, într-o aglomerare a detaliilor şi a patimilor: iubire, ură, violență, delir, sete de cunoaştere. Realitatea și fantasticul coexistă într-o societate umană cu credințe obișnuite, dar autoarea conduce firesc firul epic al poveștii de dragoste între Ileana (studenta de la medicină) și Călin, „om doar pe jumătate”, într-o poveste petrecută la granița dintre cele două lumi intangibile. O frescă a unei lumi de basm.

2.       „Terapia ploii de chihlimbar” de Mihaela Roxana Boboc

     Cartea (ed. Mitteleuropa/2019) – e un fel de eksoteros poetic, ori acel tărâm unde a dispărut graniţa dintre scriere şi trăire, mai exact, un fel de dincolo de limitele gândite. „Fericirea are gust de poezie” – spune– și odată cu ea intrăm în poezia spectacol (cu un proces de umbre ce se furișează în alte umbre și acelea în cine știe ce întuneric îndepărtat), ca în clarobscurul rembrandtian. În tabloul acestor viscoliri ale poeziei sunt tot atâtea rostogoliri și tot atâtea victorii ale celei care „țese ani în șir această pânză fragilă” prin cuvinte. „Poezia, această femeie plângând la fântâna lui Iacob,/cu ochii negri de dor,/nu va mai înseta/nici nu va mai cere mângâieri” („Scrie-mi măcar un rând”) – e miracolul descoperit la hotarul dintre lumea văzută prin porțile irealității sau chiar cheia participării ei la ceremonialul unui suflet care ni se confesează în „prima noapte cu cerurile deschise...(și)  în jur se simte mirosul ploii...”. Pentru că, doar „noaptea ploile se cuibăresc în unghiul ferestrei/orice aș privi se întoarce ca-ntr-o oglindă spre mine/pânza și pictorul, poetul și poezia/doar îmbrățișările se ascund după mâinele iluzoriu” (Două orfeline). Ori, dragostea e „pânza aceea fragilă” la care își „țese” poemele? „Dacă aș stinge luminile în orașul meu ar rămâne crângul și/mâinile îndrăgostiților prinse în părul iubirii/e noapte cu lună, noapte cu prunc născut în mine/îmi așezi în sertarul minții manuscrise pe care le voi uita până/în ziua/când se vor scrie singure” (Cum aș putea să flămânzesc?”). Volumul e alcătuit din două părți. Primul ciclu: „Mamă, pune pelerina pe umerii de brumă” este dedicat mamei (tablou întrețesut și cu imaginea tatălui plecat la ceruri). Al doilea: „Spre duminica lăuntrică” este cel al căutărilor ei labirintice, totul într-o notă de meditație, de contemplare și melancolie, pendulând în imagini inedite care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare, determinate de efuzi­unea stării.

3        „Zbateri facile, strădanii futile” de Dumitru Augustin Doman

     O carte cu 49 de schițe/povestiri, multe dintre ele cu un deznodământ neașteptat și gustat de cititor prin poanta finală și o alunecare subtilă spre comic și exasperare, adică în situații de-a dreptul comice pentru cititor. Învestit cu funcțiile comicului denunțător, autorul ne oferă plăcerea de a ne teleporta în stradă, în piață, la cafenea, la tribunal, printre șpăgari, ospătărițe, polițiști, clanuri de țigani, profitori de ocazie, popi hrăpăreți, politicieni aroganți, familiști încornorați și dispune de ușurința prezentare (nelipsindu-i armele umorului, ironiei, sarcasmul biciuitor și satirei) a fenomenelor comice din societatea actuală. Între a înfiera personajele (comicul de caractere) și a le prezenta în goliciunea lor la evenimentele din viața reală (comicul de situație), râdem în ambele prilejuri, dar în primul rând pentru a pedepsi. Câte moduri de a stârni umorul în această carte! Umorul de situație, vezi schițele: ”Ilie face coteț pentru porci”; „O sută de lei”. Umorul de limbaj: „Porcăiala generală”, „Texticolul lui Hitler”. Umorul rezultat din calamburul situației: „Eternitate”, „Ministru de interne, marți în zori”. Umorul și ironia unui anumit stil de scriere: „Poeta cu însoțitor”, „Romantism târziu și facil”. Evoluând spre povestirea de factură satirică, îi recunoaștem o atitudine față de realitate și un discernământ, uneori de nuanță caragialescă: „„E limpede, de la mielul negru cu șase picioare ni se trag toate. Are dreptate baba știrbă: e semn de sus, vine sfârșitul lumii”. Nu lipsesc din volum prozele cu trimiteri moralizatoare, de altfel modulații ale unei anume îndemânări ale autorului de a construi pe un fond epic atmosfera dominatoare a lumii banului. Nu ai cum să nu-i descoperi autorului acel simț mereu întreținut al spiritului de observație, a virtuților de pamfletar și, deopotrivă, de fin umorist. Proza sa este o radiografie dură a unei societăți conturată discret în corpul narațiunii cu accent satiric: „Romănia e o țară inventată de nenea Iancu Caragiale la o halbă de bere și-o tacla!”

4        „Prin subteranele dostoievskiene” de Ion Fercu

     O carte (573 pag) de vastă întindere documentară și analiză (încadrată la „eseu enciclopedic”), despre fenomenologia universului dostoievskian și armonia universală a romanelor lui Dostoievski în literatura rusă și a lumii. O monografie de cercetător prin viața „oamenilor din subterană” - eroii din cărțile lui Dostoievski. „Totul se transformă în eseistica ferculesciană, în simboluri, în tâlcuri, în semnificații deschise” – scria Petre Isachi într-un comentariu. Ion Fercu, în această carte erudită, pune dinaintea cititorului rodul admirației sale pentru complexitatea și adâncimea sufletului omului simplu din popor, ridicate de Marele Rus la rang de valoare și adevăr. Acest labirint al căutărilor de eseist ale scriitorului Ion Fercu, constitue, în fapt, calea de ieșire în LUME cu „obsesia” Dostoievski. Cartea are opt părți de studiu amănunțit: „Zvârcolirile destinului”, „Dostoievski, psihologul-filosof”, „Nuanțele strigătului”, „Interferențe și prăpăstii I și II”, „Agora: coridă, angoasă și furtuni”, Neliniști esențiale: Euterpe, Apollo, Afrodita/Eros, Thalia” și „Ecouri dostoievskiene în revista Gândirea”. Cititorul e purtat prin viața (ca o poveste de dragoste) a autorului rus, apoi condamnarea la moarte, urmează ocna, lecturile preferate, parabolele dostostoievskiene, unde nimic nu este mai fantastic decât realul, dar unde lumea scriitorului era de fapt... infernul. Un infern al unei societăți ruse, în care marele Rus a avut îndrăzneala de a se măsura cu Dumnezeu. Admirația lui Ion Fercu pentru eroii „cugetători cu fibră de filosof”, pentru concepția de libertate a personajelor, ori credința Marelui Rus în mântuirea întru frunos și sublim, este nețărmurită. Cu această carte-eseu, Ion Fercu a urcat o Golgotă a scrierii sale, un bun prilej de a demonstra că Dostoievski, acest mare creator de lumi posibile, este și va rămâne scriitorul tuturor.

Cronică la o carte *

Cutia cu amintiri

Pe fundalul unei povești de amor, Tudor Cicu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, autor de poezie și proză, reliefează soarta scriitorului raportată la cea a cititorului și, mai ales, supunerea la judecata de apoi, în fața lui Dumnezeu. Astfel, îl face responsabil pe scriitor de toată tragi-comedia umană, de racile și violență, de torturi și obscenități. Se pare că orice scriitor este trecut prin iad pentru a vedea unde a adus omenirea prin operele lui, iar apoi, la judecata cea mare unde va da socoteală pentru tot ceea ce a îndrăznit să tipărească pe hârtie, un alt martiriu, cel al pădurilor: -Și văzând scriitorul că în grădina aceea nu era cum se aștepta, după tot ceea ce credea că făcuse el bun  pe pământ, după ce scrisese atâtea cărți, s-a supărat ăe înger: “Bine, bine!Mă ațșteptam să mă duci în locuri cu lumin ă și verdeață, cu livezi înflorite și curcubeie pe boltă, dar tu m-ai dus în locuri necunoscute, unde văd numai prăpăstii sau năluci hlizindu-se pe toate gardurile și în toate țepușele, pârjol și nenorocire la tot pasul. Iadul ăsta îl merit eu, pentru cât am trudit pentru oameni?Vreau să mă duci în fața Domnului, ca să mă plâng!”

Personajul principal, Vlad Mateescu, arheolog, fost coleg de facultate cu Ahileas Sugakis, este invitat de acesta să-și petreacă o vacanță de o lună în orășelul Platamonas din Grecia, în casa de la malul mării, în timp ce el pleacă în Turcia într-o delegație de serviciu, toată luna iunie.

Povestea propusă de autor se țese în jurul unei tinere pe numele Iriana care pare că-și așteaptă cu obstinație iubitul, adică pe așa-numitul Nikos. O poveste de dragoste, ai zice de la începutul lecturii, numai că firul Ariadnei este suficient de încurcat încât să te țină în suspans până să ajungi să ai satisfacția deslușirii finale a faptelor. Fata suferă o depresie după plecarea subită și fără explicații a lui Nikos. Astfel că obișnuiește zilnic să se așeze pe o bancă, pe chei, cu ochii în zare, nemișcată, într-o perpetuă așteptare.

Vlad devine preocupat de aflarea poveștii și chiar dorește să scrie o carte privind relația Irianei cu Nikos.

Limbajul folosit de autor este cursiv, presărat cu cuvinte grecești și sintagme aforistice, unele dintre ele preluate din biblie. Merge pe latura povestirii în care dialogul este bine strunit, cu replici scurte și lucide, urmărind un fir logic chiar și atunci când autorul imbrică planurile.

Sunt de remarcat povestea scriitorului, întâmplarea muzicianului Franz List, pățania din podul depozitului de cărbuni unde își aveau sălaș porumbeii de prin împrejurimile cartierului, întâmplarea de la malul mării când a căzut în gol și și-a pierdut cunoștința, întoarcerea în copilărie când alerga după pescăruși pe plajă sau amintirea mamei cu care se ducea la cimitir la mormântul bunicii să smulgă buruienile etc.

Pe Vlad îl preocupă să scrie un eseu despre un talisman... Unul identic cu cel din cutia de amintiri a Irianei, povestea unui talisman cu jumătatea aceea de drahmă.

În romanul lui Tudor Cicu nu lipsesc metaforele, tonusul liric este experimentat atât în felul în care tratează subiectul, cât și în modalitățule stilistice de abordare. Limbajul său nu e rigid, are o flexibitate care îi conferă armonie. În plus, dialogurile și monologurile, suspansurile pe alocuri au o vioiuciune care antrenează, ademenește cititorul. Firul poveștii este luminat de paragrafe explicite din natură  care reliefează cadrul desfășurării diverselor acțiuni: vânzoleala unor păsări ce trăgeau după ele cerul în jos.

Se simte proveniența autorului din zona mării prin redarea locurilor și a expresiilor de factură marinărească.

În paralel cu povestea reală incluzându-l pe Vlad și pe cei cu care se vizitează ori apar disparat pentru a întregi epicul, se desfășoară în planul scrisului relația dintre Iriana, cea care cântă la pian și Nikos, băiatul care pictează. Foarte limpede expuse cele două planuri, fără sincope curg unul din altul, cum de exemplu este starea interioară a autorului, respectiv Vlad, când contemplă tabloul cu fata de la debarcader care se apleacă exagerat peste balustradă ca să ia apă în mână și imediat prezentarea dialogului dintre fată și tânărul pictor, aducând în prim-plan povestea dintre Iriana și Nikos. Asistăm, practic, la derularea filmică a faptelor și totodată a subiectului cărții pe care Vlad o scrie în timpul sejurului său în Grecia.

Folosirea unor vocabule ori expresii grecești conferă un ambient exotic și curios. Sub pretextul efectuării săpăturilor arheologice din Turcia, unde se afla prietenul său Ahikeas, autorul jonglează cu repere mitologice și trecutul istoric pomenind pe Aganemnon, regele din Micena, cel plecat să-i dea lui Menelau (soțul Elenei) o mână de ajutor în războiul de zece ani din Troia.

Tudor Cicu face scurte dar vizuale descrieri peisagistice, jonglează cu itinerariile geografice și ne poartă arheologic și mitic prin istoria locurilor grecești ca fir de derulare a romanului de față. Uneori, autorul evidențiază proaste obiceiuri, vicii și tare care persistă de demult și de care nu an scăpat nici în zilele noastre. Proverbe, aforisme întâlnim pe alocuri ca dovezi ale celor afirmate în roman, ca un accent pus pe o pildă auzită din străbuni ori citită prin cărți: În timp ce Vanghelis îngenunchease îăn fața eroului și se ruga, mi-au venit în minte versurile lui Coșbuc despre moartea lui Gelu: “Pierdut-a și oaste și țară,/ E noapte-n văzduhuri: și rară/ E zbaterea apei, când valul/ Atinge cu aripe-i malul-/ Iar Gelu, prin noapte, stand singur,/ Vorbește cu calul...”.

Acele pasaje scrise cu italic sunt gândurile lui Vlad pe care le transcria pe hârtie pentru romanul său. Autorul stăruiește, istoric vorbind, pe o paralelă între Gelu Menumorut din poezia coșbuciană și Ulisse, omagiind astfel mari personalități, neîntrecuți eroi ai istoriei despre care îi povestea bunicul și pe seama cărora s-au scris legende, mituri, epopei, balade.

Un alt plan al acțiunii este cel al războiului sub incidența căruia Iriana rămâne orfană, este dusă la orfelinat de un soldat care o găsește în brațele unei femei moarte sub dărâmături în urma raidurilor aeriene. Acest plan este prezentat în romanul pe care îl scrie Vlad în urma cercetărilor făcute câtă vreme se află în concediu, în Grecia.  În acest plane se derulează o altă poveste, cea a Brenei și a celor doi copii, Georgios și Iriana, precum și a soțului acesteia, Kostantinos, despre care se spunea că umblă cu lucruri asunse. Povestea acestora este spusă de Zetola, cea care a sfătuit-o pe Brena să se ascundă pentru a nu fi prinsă de tovarășii bărbatului ei, însă nici aceasta nu dezvăluise cine știe ce din taina care o izolase definitiv pe Iriana de ai săi. Talismanul fetei însă avea să o determine pe Zetola să spună tot ce știa, astfel că Vlad avea să continue romanul dedicat Irianei.

Interesantă este căutarea adevărului și perseverența personajului principal, Vlad, în a afla detalii despre Iriana și despre toate legăturile ei, încât romanul pe care îl scrie să fie veridic și atractiv.

Trecerea din plan real în plan imaginar se face prin îmbarcarea în și dincolo de vis. Onirismul este bine poziționat în roman ca modalitate de asamblare a scenelor asigurând un curs lin al poveștii fără tăieri ori inserări bruște. Desigur, autorul insistă pe stări emoționale pe care le atribuie personajului principal atât în calitate de turist cât și în calitate de scriitor, ambele situații permițându-i munca de cercetare, aflare a detaliilor necesare pentru construirea romanului său.

Foarte bun povestitor, autorul aduce în prim-plan o pildă a schimbării nevoite – acesta este adeptul pildelor și ele apar deseori în roman- despre o păpușă furată care dispare în lume, fetița plânge după ea, dar un bătrân înțelept găsește o modalitate de a o face să înțeleagă sensul dispariției în lume a păpășii favourite scriindu-i tot felul de bilete, în numele păpușii, cum că e bine și se că se va întoarce, iar într-o zi, când epuizează toate scenariile, îi aduce o altă păpusă împreună cu un bilețel în care scrie că de atâta preumblat prin lume, ea, păpușa, s-a schimbat vizibil. Pilda este că fiecare om se schimbă de-a lungul vieții datorită a ceea ce se petrece în viața lui.

Nu se poate trece cu vederea nici faptul că Vlad se îndrăgostește de Iriana, în periplul acesta de căutare a lui Nikos și aflării traseului vieții Irianei.

Finalul romanului deslușește întâmplarea și pune cap la cap fiecare element de puzzle din jocul propus inițial. Dovezile sunt chiar persoanele din viața Irianei, fotografiile din copilărie.

Un roman captivant. Un roman care are acțiune, te ține în suspans, atractiv prin vocabularul exotic inserat pe alocuri.

O necunoscută care se devoalează!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 15 martie 2020

*(Necunoscuta de Tudor Cicu/ EditGraph, Buzău, 2019)