1. Cu mama și tata în fața casei natale.
2. Tata și mama la cuptorul de pâine din casa natală.
3. Tata, mama și soția (la o masă, vara, în fața casei)
4. Mama (privind!), la plita unde făcea mâncare, lângă peretele polatrei de la casă.
Casa... unde ulița copilăriei era acasă.
Motto:
„La sfârşit nu
contează anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi ”
Abraham Lincoln
După treizeci de ani, ca urmare a invitației
comunității tătare din Constanța, în special a scriitoarei Guner Akmolla,
pentru a participa la festivitatea dedicată poetului tătar Negip Fazîl Mehmet
de „Ziua școlii” (care-i poartă numele), sunt din nou pe strada copilăriei şi
nu mai recunosc unde sunt. Acesta să fie satul meu? Aceasta să fie uliţa
copilăriei? Dar, ce-aţi făcut – o timpuri! – din casa copilăriei? A fost de-ajuns o clipă, să cred că am rătăcit
uliţa. Dar, când am privit spre capătul uliţei, acolo unde ştiam, cândva, că se
afla transformatorul electric ce alimenta partea noastră de sat, şi l-am zărit
tot acolo, în capătul uliţei pe care stătea bunicul, am răsuflat uşurat. Deci,
nu mă rătăcisem. Dar, unde erau salcâmii şi corcoduşii de la poartă? Unde era
cuptorul din chirpici, plita pe care mama fierbea mâncarea, unde erau duzii?
Dar nucul ce trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei? La umbra lui
plănuiam cărţi, care să îmi aducă gloria, cândva; dar nucul din grădină era şi
copacul în care plesneau visele peste noapte, iar eu nu aveam decât să dau
fuga, dis-de- dimineaţă, să scutur pomul şi să mă acopăr de glorie. Oare, de ce
mi se arăta el în vise, făcându-mi semn cu crengile, de parcă ar fi spus: „Lasă,
nu fi trist, ne mai întâlnim noi”… Şi, acum, unde plecaseră cu toţii:
corcoduşii, salcâmii, zarzării, nucii, duzii?... Ce-i cu pustiul din curtea
noastră şi din împrejurimile de aici? Nu sunt la casa copilăriei? Ba, sunt.
Privesc spre casă, acolo unde parcă m-aş fi aşteptat, ca mama să mă întâmpine,
în linişte, aşezată pe pragul de la balconul din faţa casei, cu urechile
încordate spre zgomotul străzii, de unde, ar fi trebuit să apar, odată şi
odată, de prin sat, căci mama era nevăzătoare. Dar dispăruse balconul cu cele
două coloane văruite în alb, dispăruse grădiniţa cu flori din faţa casei… Am
privit în stânga mea şi n-am mai recunoscut fereastra prin care m-aş fi
aşteptat să-l aud (din camera de zi) pe tata, cum ducea, ca altădată, cavalul
la gură, de se porneau cântecele, singure. Că până şi câinele, care se strecura
tiptil în tindă, bătea darabana cu coada pe podea, în ritmul doinit al
cavalului. Amintirile îmi fug, iar înapoi, la anii aceia când bubuia pământul
sub tălpile lui neica Zaharia, sub torsul cavalului în care doar sufla tata:
„Tii, măi fecior! Tii, măi băiete! Aşa, zi-i măi fecior, para mamei ei de
viaţă”. Juca şi striga neica Zaharia, după cavalul tatei, din ce în ce mai
îndârjit, parcă în necazul vieţii care nu-i arătase nicio bucurie. Şi, iată-mă,
singur, singurel, cu aceste „nimicuri fermecate”, în amintiri. Singur, doar eu,
cu gândurile mele, dinaintea unei căsuţe, ceva mai scunde decât o ştiam pe a
noastră (aveam să aflu de la sora mea, Dumitra, că noii proprietari o
refăcuseră de la streașină spre acoperiș, dar mult mai scundă decât fusese);
singur dinaintea unei uşi, care dacă s-ar fi deschis, în clipa aceea, sigur
m-ar fi aruncat într-o altă dimensiune, o altă lume, poate una a mea, de
odinioară, fiindcă acolo, în ograda în care mă aflam, nimic nu întrezărea,
vreun semn, cât de mic, că pe lumea asta, locul unde mă aflam, acum, ar fi
făcut parte din fiinţa mea, ba dimpotrivă: NU ERA AL VEACULUI MEU. Din drum,
soţia începuse să-mi facă semne cu mâna: „Hai, domnule, odată, nu vezi că nu-i
nimeni? Te mai vede cineva şi o să intre la bănuială”... Am mai aruncat o
privire, roată, împrejurul meu, înaintând câţiva paşi prin curtea aceea, care,
acum, îmi era... oh, atât de străină şi
îndepărtată, în amintiri! Am făcut acei câţiva paşi, înspre partea unde era
odinioară casa găgăuţilor, a lu’ ţaţa Maria (maica, cum îi ziceam noi), şi unde
trăgeam deseori, la joacă, împreună cu colegul de clasă, şi prietenul meu,
Colev Mihai – asta înainte de a se spânzura tatăl lui, de grinda casei, fiindcă
după acea întâmplare, plecase şi el şi „maica”, din sat, iar în casa aceea se
mutaseră, venind din Moldova, o familie care adusese cu ei doar un sac cu
țoale, o droaie de copii și o singură carte cu poeziile lui Eminescu. Nici în
spatele casei noastre (acum, îmi era limpede, că eram la casa copilăriei:
recunoscusem groapa din fundul grădinii), unde îmi aruncai o privire fugară,
n-am mai zărit casa cu frontoane de ciment şi părul bătrân, şi nici cireşii
impunători din faţa casei lui nea Ilie Ivanciu şi tanti Rica. Doar nişte ziduri
roase de ploi şi zbicite de vânturi, rugându-se la cer pentru măreţia de altă
dată. Dar salcâmii falnici (unsprezece la număr, că-i ştiam pe de rost) din
spatele casei noastre, cei pe care tata îi ţinea drept bulamaci, ca reazem pentru
gardul dintre noi şi Ilie Ivanciu? Și în dreapta gardului lui Ilie Ivanciu
aveam noi via. În jur de 600 butuci de vie. De pe locul unde mă aflam trebuia
să o zăresc. Nu mai era nimic pe locul acela unde știam că fusese via. Toamna,
ori de câte ori îmi era foame, fugeam cu codrul de pâine, în buzunare, direct
la vie. Acolo, dominam, cu prezenţa mea singulară,
întinderea viei, de mi se părea că nici marele Gingis Han, cu hoarda lui de
năvălitori, nu va putea să-mi ţină piept, acolo, pe proprietatea mea. Înarmat
cu un singur codru de pâine, credeam că Dumnezeu îmi dăduse totul. Dacă aş fi
închis ochii, probabil aş fi auzit iureşul cotropitor al hoardelor barbare, ori
aş fi zărit, cu ochii minţii, luciul săbiilor, oţelul zăngănind şi scoţând
scântei, caii poticnindu-se şi îngenunchind în ţărână. Numai faptul că
rămăsesem singur, în toată via, îmi da sentimentul de învingător şi, în
consecinţă, proprietar al acelor locuri. Via în care intram în copilărie, doar
cu un codru de pâine, devenea amfiteatrul unor mari imaginaţii. Astăzi,
pierdute sunt acele vremuri. Tabloul copilului pierdut printre butucii de vie,
doar cu bucata de pâine în mâini, a fost înlocuit de tabloul celui aplecat
peste coala de scris, a omului care scrie. Dar, mă simt furat de nostalgia unui
trecut în care aş vrea să mă întorc. Și mă gândesc la fiul de împărat rătăcit,
alergând după un iepure schiop pe un alt tărâm al tinereții fără de bătrânețe
și viață fără de moarte. Ce surprize mă va aștepta și pe mine, atunci când voi
deschide cufărul cu amintiri din casa părintească? Acum când scriu toate astea,
închid ochii în încercarea de a-mi reaminti acele timpuri. Mâna care scrie
rămâne, o vreme, suspendată în aer. Oare, ce mi s-a furat, de-a lungul anilor,
de nu mai pot folosi lanterna magică, cu care, pe atunci, imaginaţia lucra fără
nicio chemare?...
Dar iată-mă, după 30 de ani, în ograda copilăriei mele! O, tempora! Visam
din nou în ograda casei natale. O, Doamne!... Nu! Ceva nu era în regulă. Nu mai recunosc mai
nimic din ce știam cândva. Aş fi zis că nimerisem greşit, pe o altă uliţă, dacă
nu mi-ar fi atras atenţia (pentru a doua oară) groapa lăsată, ca o râpă, din
colţul din stânga al grădinii noastre, înspre câmp. Acolo, nu prea ne
încumetam, când eram copii. Mama spunea, că acolo fusese săpată o fântână de
nişte deţinuţi, chinuiţi de oastea zeloasă a regimului instaurat după ’47, pe
vremuri (de aceea îi şi spune satului, satul chinuiţilor), dar, fiindcă nu
dăduseră de apă, o astupaseră şi se mutaseră în altă parte a satului. Copii
fiind, nu intram în acea groapă, ca nu cumva să se surpe pământul sub noi şi să
ne trezim în fundul pământului. Da, era casa mea şi locul copilăriei mele, nu
mai aveam dubii. Fiindcă nu era nimeni care să-mi deschidă ușa și să mă
întâmpine, am mai privit de jur împrejur, încă o dată, totul, atent la fiecare
detaliu și am dat să plec din această curte în care începuse să mă cam sufle
vântul, când uşa la casă s-a deschis şi o femeie micuţă de statură îşi făcu
apariţia. Era o femeie între două vârste, uimită că un străin stă ca înlemnit
şi doar priveşte, în gol, prin ograda ei.
- Bună ziua! Cum te cheamă pe dumneata? – am zis eu
grăbit, deoarece o văzusem pe femeie încurcată în gânduri.
- …Tamaş – mi-a răspuns, un pic
îngrijorată că nu ştia cine-i cel ce-i călcase bătătura şi în ce scop.
-
Eu căutam pe cineva… pe nume Dumitrana. Credeam că aici stă…
- Păi, eu sunt Dumitrana. Dar, cine
sunteţi?
M-am
recomandat, spunând că am trecut, abia acum, după 30 de ani, să-mi văd casa
unde m-am născut şi locurile copilăriei, dar, că nimic nu mai seamănă cu ce a
fost odată. Și am mai adăugat:
-
Am crezut că am rătăcit uliţa şi am încurcat casa…
- Păi, am mai schimbat câte ceva, am
refăcut casa şi am construit corpul acela de bucătărie.
Femeia era contrariată.
Pesemne credea că venisem cu niscaiva pretenții de revendicare a casei ori cine
știe ce intenții. Îi văzusem săgețile din priviri. Am liniștit-o cu un mic semn
al mâinii. Chiar eram un simplu muritor care voia să-și revadă casa natală și
cam atât. A înțeles. Apoi, imediat, îmi arată corpul cel nou, construit, care
forma, acum, o aripă în formă de L cu casa, înspre partea către uliţă, cam pe
unde fusese, odată, cuptorul de pâine, acolo unde tata o ajuta pe mama,
nevăzătoare, să introducă pirostriile pe care așezau tăvile cu aluatul dospit
pentru pâine. „Aha!? Asta era!” Pesemne, corpul ăsta mă încurcase, de nu-mi recunoscusem,
dintr-o singură aruncare de ochi, casa copilăriei.
- Dar… unde-s duzii, nucii, caişii,
corcoduşii? Aici lângă fereastră, erau doi duzi. Salcâmul de la poartă şi
corcoduşii, sub care am ridicat un cort, în vara lui 1981, şi am făcut eu nunta,
nici ei…
- Da, erau nişte duzi, când ne-am mutat,
zice ea grăbită, ca să-mi dea o explicaţie, cât de cât. (Dar, oare, era
necesar?) Apoi, salcâmii… Au fost nişte ierni grele, nu prea aveam cu ce să ne
cumpărăm lemne sau cărbuni pentru iarnă, de la Negru-Vodă… I-a tăiat omul meu
pe toţi. Sunt ceva ani, de-atunci… Soţul i-a tăiat, repetă ea, oftând, cu ochii
în pământ, acum e mort şi am rămas singură…
Am vrut să întreb de copii. Ştiam de la
soră-mea din Mangalia (care mai dăduse prin sat), că pomenea de nişte copii ai
Dumitranei, că ar fi fost plecaţi prin Italia, Turcia ori Spania… Dar, n-am mai
insistat. Am început să-i vorbesc de casele vecinilor, care nici ele nu mai
erau (a lu’ „Maica” găgăuţa, a lu’ nea Ilie Ivanciu...) că, poate, şi lipsa lor
mă încurcase pe mine. Am amintit de plecarea noastră din sat, de prin 1983 de
facultatea urmată, şi, că, acum, locuiesc în Buzău.
- V-aş invita în casă, dar, e cam
deranj…, s-a scuzat femeia.
Am refuzat-o
politicos:
- N-avem timp, acum. Sunt cu fiul şi
soţia (i-am arătat „golful” de la poartă)… şi am trecut, mai mult, din
curiozitate, fără nici un scop. Am trecut pe-aici, doar aşa… Ştiţi, în visele
mele, totul e ca şi odinioară…
Mi-am luat la revedere şi, cu ochii umezi, am
urcat în maşină. În timp ce maşina rula spre capătul uliţei, înspre, unde ştiam
că se afla casa unchiului meu, Nicolae Ivanciu (fratele mai mic al mamei), un
cântec de demult (ce nu-l scrisesem încă), îmi suna, de pe atunci, în urechi:
„Azi, sub cerdacul cel vechi, doar mă-ngână
hulubul sălbatic, cu viersu-i ciudat.
Din lumea aceasta, bunicu-i plecat,
la zarzării plânşi doar norii se mână,
dar dinspre bolţi, sau undeva-'n empireu,
răsună și-acum, cântecul bunicului meu…
<<De friguri zaci şi te scoli,
Dar, de asta, zaci şi mori… şi mori!>>”
Am privit, rămasă în urmă, ulița copilăriei.
Pe uliţa asta, a încărcat tata, în 1983, căruţa, cu tot ce strânsesem de prin
casă, şi, am plecat, împreună cu mama și tot calabalâcul, spre Mereni, la vreo 30 km şi ceva de sat, acolo
unde erau măritate şi locuiau două surori de-ale mele, şi unde sora cea mare le
găsise o căsuţă să-i ţină pe ai noștri lângă ea. Priveam în urmă şi inima mi se
rupea la auzul tânguielilor mamei: „Ooof! Oof! Căsuţa mea… De-acum n-o să te
mai văd, niciodată!”. Tata căuta să o liniştească, dar prea sunau ciudat,
vorbele alea, în gura mamei. Cum, adică, s-o vadă? Doar era nevăzătoare. Ea nu
văzuse de pe la vârsta de 46 de ani, după acel accident stupid, când căzuse cu
ochiul drept într-o ţepuşă a unui scaun improvizat, cu trei picioare (după o
clacă de curăţat porumb, în casa noastră, iar fetele şi flăcăii, lăsaseră
scaunul, în grămada de boabe, cu picioarele în sus), de i se trăsese glaucomul
şi la ochiul celălalt. Pe vremea studenției scrisesem o vedere unde
improvizasem un catren:
„Mamă, drumeţul
care vine de departe
Și-ntr-un
amurg, la poartă-ţi va bătea
Primeşte-l,
ospătează-l, dă-i să bea
Și pune-l
să-ţi citească a mea carte.”
Când soseam în vacanțe, scotea vederea aceea din
cufăr și mă punea să i-o citesc. Îi citeam pentru a nuștiu câta oară acele
rânduri și simțeam că se împlinise numai „puținul visat” de Grigori (din Donul liniștit), în atâtea și atâtea
nopți de nesomn. Și acela stătuse la poarta casei lui, ținându-și fiul în
brațe… și nu îndrăznea să intre. La plecare am privit spre stânga mea și printre
nucii din grădina lui Ruse Nicolae zăream căsuța bunicului. Mi se spusese că o
familie de moldoveni locuia acum, acolo. Într-unul dintre vise, se făcea că îl
lăsasem, după plecarea noastră, acasă, doar pe bunicul. Îl zăream, ca prin
ceaţă, cum îmi făcea semn cu căciula: „Să vii, nepoate, că tu ai datoria să mă
porţi în spate, toată viaţa”. Şi, dacă stau şi mă gândesc bine, bunicul era
mort, de prin 1976, dar bunicul, în vis, căuta, peste ani, să-mi aducă aminte
că aveam față de el o datorie. La moartea bunicului, după doi ani în care
fusese țintuit la pat, paralizie totală (cât ținuse la viață!), cineva a dat să
aprindă, în noaptea de priveghi, sfeșnicul din casă. De trei ori a încercat
să-l aprindă. De tot atâtea ori s-a stins. Am observat și am tăcut. Puține
lucruri mai știm noi pe lumea asta.
„Dar cineva, uitat, pesemne, în ograda copilăriei,
bocăne târâind picioarele ca pe lună
boc-boc!
Izbind, de prag, cuşma plină de nea
a bunicului”
Am trecut şi de casa unchiului Ivanciu
Nicolae (mort şi el, şi mătuşa Talina), unde, acum, stau nişte oameni străini.
N-am mai recunoscut nici casa lor. Lipseau şi de aici, cei doi nuci de peste
100 de ani, pe care îi ştiam în faţa casei. Într-unul dintre aceştia, mă
ascunsesem eu, pe vremea când reuşisem la liceu, iar tata mă alergase, cu
furcoiul, în plină uliţă, fiindcă, plecasem de-acasă să dau la liceu, fără
ştirea lui (nici mama nu ştia), şi intrase la bănuieli, că mă dăduse în
urmărire la miliţia de-atunci. S-au schimbat multe, pe aici, multe (mi-am zis)…
dar, parcă, nu în bine. Nici fântâna din centrul cartierului nostru (mahalaua
dunărenilor) nu mai era în picioare, întreagă. În locul căsuţei cimentate, care
adăpostea fântâna, adâncă de peste 70 de m, cu motor şi curea din pânză de
cămilă care trăgea apa până sus, acum, tronau doar nişte ruine cu ziduri
mohorâte, ca după bombardament. Nici salcâmul secular, aşa de gros, că abia îl
încercuiam câte trei-patru copii cu braţele, nu mai era acolo. Cum să-l uit?
Acolo, îl și văd pe bunicul Neagu, din partea mamei, cum tăiase cu un bomfaier,
odinioară, cercul acela de fier (folosit de obicei la butucul roților de căruță)
introdus pe cap, în jurul gâtului, unui copil mai mic, ce făcuse imprudența de
a și-l vârî, în joacă, unde nu trebuie. Veneam, vara, cu căldările la fântână,
după apa rece ca gheaţa şi ne odihneam la umbra lui, înainte de a pleca cu
găleţile spre casă… Acum, un grup de copii, gălăgioşi, jucau mingea pe terenul
viran. S-au oprit din joacă şi au întors capetele după maşina noastră. „Cin’ să
fie, cin’ să fie?” cred că-și spuneau, privind în urma mașinii străine… Uite,
cum au mai trecut anii! Ajunşi la Mangalia, la sora mea mijlocie, Dumitra,
încerc să-i depăn impresiile. Sora mea, născută tot de 5 aprilie, dar cu şase
ani mai mare ca mine, mi se vaită de toate durerile şi belelele vârstei. Noi
doi suntem lunatici. Aşa ne spunea mama. Adică, născuţi în aceeaşi zi, dar la
distanţă de câţiva ani. Ca să nu ni se unească destinele, ai mei ne frânsese
deasupra capetelor, o spată de război de ţesut, de la un război ţărănesc, cum
văzusem, la noi în casă, când eram mic. Stăm de vorbă, povestind cam ce am
simțit în ograda casei unde ne-am născut. I-am povestit cum fusesem în sat,
după 30 de ani, la invitația doamnei Guner Akmolla, scriitoarea tătară, fiindcă
fusese „Ziua şcolii”, care acum purta numele poetului tătar Negip Fazîl Mehmet,
tocmai comemorat în cimitirul turcesc din Tătaru. Deodată, o văd râzând, cu
telefonul mobil la ureche. Râde zgomotos şi răspunde cuiva, cu voce tare,
înseninată la faţă:
-
Ştiu, Marioară, fratele meu e aici lângă mine. Mi-a povestit tot. Apoi, către
mine: Auzi, frate-meu… ai dus buhul, în sat. Marioara lu’ Costea a lu’ naşu,
zice că te-a văzut, la serbarea de la Căminul Cultural din Tătaru, că ai luat
cuvântul, şi i-ai lăsat cu gura căscată pe toţi. Râd şi eu: ei, nici chiar aşa!
- …Auzi? După 30 de ani, cică, ai spus că
te-ai reîntors în sat, dar, că-i iubeşti pe toţi, aşa cum ai zis, că ai scris
într-o carte despre oamenii satului, şi că ai să mai scrii despre ei. Acum,
zice Marioara, se vor grăbi cu toţii să îţi ceară cartea de la biblioteca
şcolii, unde le-ai spus că ai donat cărţile…
Nu
mai sunt atent… la ce zice. Ce-i drept, vorbele acelei femei, spuse la telefon,
m-au lăsat fără cuvinte.
Las
deoparte stiloul și recitesc, încă odată, cele scrise, aici. Mi-e sufletul
greu. Ca al eroinei Meggie (din Pasărea
spin de Collen McCullough), care-i spunea lui Ralph: „Suntem ce suntem,
asta-i tot... Fiecare își cântă cântecul, convins că este cel mai minunat
cântec pe care l-a auzit vreodată omenirea”. Pasărea cu spinul înfipt în piept
din cartea lui McCullough, nu știa ce legi implacabile o condusese la sinucidere,
dar își începea pentru noi călătoria pe care avea să o sfârșească aruncându-se
într-un spin, știind că va muri cântând. Dar noi, noi cei care ne implantăm
singuri spinii în piept cu fiecare rând scris despre trăirile de odinioară, noi
înțelegem că și visele se destramă și, în final, nu vom descoperi decât muțenia
nesfârșită a cerului?
Sfârșit