Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău (II)

 

Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău, 2026

4.     Angela Dina-Moțățăianu / „Claviger”

     Cu romanul Claviger intrăm în sfera romanului de investigație și prezentare a unei cronici de familie, având-o ca eroină pe Mira. Autoarea își construiește foarte bine scenele epice, mizând pe atente analize sociale și pe un foarte atent rechizitoriu al relației umane cotidiene. După ce își pregătește copila, pe Reneè, să plece la studii în Franța, Mira este chemată de verișoara ei, Mira-Mica, să se ocupe de zilnic de recuperarea medicală a mătușii Marieta, în calitate de psiholog, așa cum practicase înainte de pensionare. Mătușa ei Marieta, avusese, după atacul cerebral suferit, un șoc de vorbire. Introspecțiile făcute de Mira, vorbindu-i la căpătâiul bolnavei despre momentele fericite ale membrilor familiei și rudelor apropiate, printre tot felul de amintiri asociate cu investigațiile făcute în trecutul familiei Răzeșanu, scot la iveală tot felul de încrengături sociale din viața personajelor care s-au perindat în familia lor: minciuna, adulterul, trădările și răceala dintre membrii familiei, ingratitudinea nepoților, dar și orientările politice monarhiste și răutatea caracterului a uneia ca Mira-Mica. Prin urmare autobiografismul afișat în narațiune de Mira este aici doar partea vizibilă a unei critici a limbajului și formelor acestei scrieri, iar eticheta ce am pune-o acestei narațiuni, ar părea că aduce cu a unui experimentalist al romanului psihanalitic.

     Metoda terapeutică folosită de Mira în recuperarea medicală a mătușii Marieta este una psihologică: adică, rememorarea momentelor frumoase din viața familiei. Vestea morții fostului soț, care o înșelase cu alta, și pentru care acela divorțase de Mira, este și ea una din tristețile zilelor ce vor urma. Doar că, sosirea fetei din Franța aduce din nou liniștea femeii. Însă, în casa Marietei, Mira este întâmpinată cu furie de Mira-Mica, pe motiv că nu venise la înmormântarea fostului ei soț. Dar are și o surpriză: Marietei îi revenise glasul. De fapt, Marieta o făcuse pe muta cu complicitatea doctorului care o tratase în urma atacului cerebral, cunoscând purtarea mizerabilă a familiei Răzeșanu (formată din Mira-Mica și soțul ei), aceea de a o trimite într-un azil de bătrâni și a scăpa de povara ei în casă. Romanul curge în continuare la fel de confesional (ca stil de scriere): Mira își investighează cu deamănuntul fiecare moment din viața ei și care părea că fusese dat uitării. Cartea este și un rechizitoriu sever la adresa unor copii care își abandonează părinții, la adresa micimii unor oameni care au făcut după revoluție trecerea de la calitatea de om la aceea de fiară. Finalul ne dezvăluie și altă fațetă a celui care s-a numit Artemir, nimeni altul decât soțul Marietei. Nu-și iubise nici acesta soția, cât iubirile lui ascunse, și ca urmare rezultase și un copil neștiut de ai săi. Acest copil, nimeni altul decât doctorul Costin, care o tratase și pe Mira cândva. Acest doctor avea să preia rolul samariteanului cel bun și să o aducă de la sanatoriul azil unde o azvârliseră proprii ei copii, la sanatoriul lui privat, unde îi va acorda toată atenția. Costin îi va mărturisi Mirei că el este copilul lui Artemir, venit pe lume ca urmare a iubirii pe asuns dintre acesta și mama sa, dar nimeni nu cunoștea acest secret, până acum. Așa că Marieta, după decesul mamei doctorului, îi „era” ca și o a doua mamă. Iar Mira, aflând secretul doctorului Costin, va trebui să ducă, mai departe (asemeni unui claviger: păstrătorul unor chei ale trecutului), condiția de claviger, adică de deținătoare a secretelor, și totodată să întrețină legătura între cele două lumi opuse și ostile dintre copii, frate vitreg și mamă.

 

 

5.     Ionelia Vladu / „Iris – pisicuța cu zgardă roșie”

 

     O carte-ficțională, atât pentru cei mici cât și pentru cei mari, în care ni se prezintă povestea unei pisicuțe ce are o zgardă roșie la gât și imprimată pe ea numele Iris, cât și un număr de telefon al proprietarei. Pisicuța fusese prețiosul cadou primit de profesoara Elsey, soția lui Carlos, de ziua ei. Dintr-un pui micuț, acum bine îngrijit, acesta se împlinește pe zi ce trece, fiind și mult iubit de cei doi (Carlos și Elsey), probabil și pentru că se căsătoriseră mult prea târziu și nu mai puteau avea copii. Doar că într-o bună zi se pornește dezastrul pentru pisicuța Iris. E chiar ziua când un curier le bate la ușă și le aduce un pachet. Pisicuța iese tiptil pe ușa deschisă curierului, acesta o zărește și îi pune un gând rău ca s-o fure în scopul de a face afaceri cu ea. Și, după ce o pândește pe stradă, o și înhață și o bagă într-un pachet legat cu fundă ca să nu iasă afară. Dar, ghinionul lui, fiindcă face accident, mașina se răstoarnă pe drum și pisica Iris iese din pachet și devine liberă, hoinărind de una singură pe străzi. Un băiat fugit de acasă, pe nume Eric, o găsește pe acoperișul unei clădiri în construcție și o ia acasă, oferind-o mamei sale Mila, o femeie bolnavă la pat. Aceasta o adoptă spre bucuria tuturor celor din casă. Zadarnice sunt acum toate căutările familei Carlos, iar șansa de a primi o veste nu mai este posibilă, întrucât și telefonul le este furat. Numai că mâncarea bună de la casa soților Carlos, cu care era învățată Iris, lipsește aici. În ajutor îi vine Simba, un motan care vânează șobolani și pentru hrana ei, ba chiar o însoțește pe Iris la vânătoarea de șobolani. Într-o zi însă cade în capcanele puse de oameni, dar e salvată de Eric. Zgarda roșie, prinsă și ruptă în capcană, va fi recuperată de Eric și făcută cadou unei fetițe pe nume Emily, o fetiță adoptată de familia vecină mai mult pentru a le face treburile din casă. Emily vine la școală, acolo unde profesa și doamna Elsey, chiar în clasa ei, cu zgarda roșie a pisicuței sub formă de brățară la mână. Acesta este și momentul în care profesoara Elsey recunoaște zgarda pisicuței, ia legătura cu familia fetiței ce o adoptase, și acolo are loc și regăsirea cu pisicuța Iris aflată la vecini. Un final fericit îi dă autoarea acestei povești, prin cererea de adopție a fetiței Emily, făcută autorităților de către Elsey, precum și angajarea soților care primise în casa lor pisicuța și se obișnuise cu ea, ca muncitori la ferma lui Carlos. E și o poveste despre visurile unei fetițe pentru o viață frumoasă de familie, a unei pisicuțe îndrăgite de oamenii simpli și cinstiți cu un hapy-end fericit. Putem spune că autoarea a pornit pe drumul scrisului pentru a invita copiii preșcolari, mici și mari, la o înțelegere a ceea ce numim magia copilăriei, pentru că într-o societate în care oamenii nu mai scriu povești, lumea copilăriei e tristă și magia, cu adevărat, nu are la cine să vină. Și chiar o face, instruit și educativ, prin intermediul poveștilor închipuite dar și cu acele întâmplări prin care își propune să amplifice posibilitățile copilului de a intra în contact cu regulile, normele și rosturile lumii acestea prin intermediul unor povestiri cu tâlc și morală. Pentru că atâta timp cât e povestea biruitoare în viața noastră, este și speranța un mare adevăr.

 

 

3.                                   6. Maria Luisa Țuculeanu / „Casa dintre salcâmi”

 

     Maria Luisa Țuculeanu face literatură, dar refuză ficțiunea și folosește un gen de scriitură apropiată de cea autobiografică și eseistică, fiindcă atunci ideea de roman poate fi prezentă în astfel de încercări, în a-ți reda și propria poveste. Să scrii viața unor personaje e modul în care și-a definit tipul de scriitură în care se simte de la început responsabilitatea de a scrie în numele propriei profesii, cum e și aceea de profesor în învățământul școlar. Cartea aceasta este concepută ca o scriere poematică cu descrieri picturale despre un ținut din „Nordul Moldovei, unde oamenii trăiesc după legile vechi și se află o pădure măiastră ca o catedrală”. Acolo, într-un zăvoi de salcâmi, doi tineri veniți aici cu gânduri bune, doi oameni, un destin, și-au construit o casă ocrotită la umbra salcâmilor, și „în mijlocul lumii”. Cei doi protagoniști ai romanului sunt George și Lola. George, abia scăpat de pe băncile studenției, vine în acest colț de lume pentru a prelua funcția de învățător la școala din urbea respectivă. Îi urmează Lola, profesoara de literatură și limba română. O vreme cei doi se ocupă de educația copiilor, de pregătirea lor pentru viață, așa cum și ei au pornit pe acest drum. Gazdele la care trag cei doi se arată a fi gazde de oameni simpli și oameni primitori. Primul e George care vine în sat, apoi îi urmează și Lola, iar gazdele lor sunt în colțuri diferite ale satului. George va reține vorbele gazdei sale care îi spune: „Ia aminte la mine, odată ce bei apă de la izvorul din vale, aici te împământenești și tot aici te însori”. De altfel, aceasta e profeția care se va împlini nu mult după sosirea Lolei la școala unde predă George. Pentru că într-o bună zi George va veni cu un buchet de flori de câmp în mână, la gazda Lolei, unul nea Firică, și o va cere în căsătorie. Acum, odată însurat, e timpul să-și facă și o casă. Lola descoperise, în peregrinările ei prin pădure cu clasa și profesorii amici, un loc cu salcâmi, unde simțise ea că își va face o casă. Casa se va ridica, încet-încet, și cei doi își vor duce viața în mijlocul salcâmilor. Își vor amenaja și o grădină care va stârni admirația vecinilor lor. În viața lor vin repede și cele două fetițe, Selena și Eliza, iar autoarea ne introduce în largi descrieri poematice despre copilăria lor, viața școlară: mai întâi gimnaziul, apoi liceul și studenția în Iași. Drumurile spre orașul unde își petrec anii de liceu și cei de studenție, de acolo din ținutul pădurii și până la oraș, este uneori plin de peripeții și multe necunoscute. Uneori ne pierdem în hățișul descrierilor picante. Peste ani, trecând pe la mormintele celor doi învățători (George și Lola), fetele, dar și trecătorii locului, își vor reaminti momentele de fericire trăite de cei doi. Așadar, o carte omagiu adusă rădăcinilor celor care au construit casa dintre salcâmi, o narațiune scrisă cu penelul unei pictorițe. Și asta, pentru că nouă ni se pare că oscilează între notația jurnalieră și pagina de autoanaliză, de multe ori apropiindu-se de poemul în proză, în încercarea de a anexa noi teritorii de literaturitate.  

 

 

              (va urma curând: și ultima serie de 3 cărți prezentate)

Despre cărțile primite de juriu...

 

Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău, 2026 – în 2 octombrie va avea loc și manifestarea la Pârscov..

1.     Ileana Vlădușel /„Lentila spartă”

     Cititorul poate privi romanul „Lentila spartă”/de Ileana Vlădușel nu numai ca pe o poveste a regăsirii sinelui și a multiplicității identităților unui personaj, cât și ca pe o introspecție în viața unui om, întrucât cartea nu inovează în vreun fel tehnicile romanești, însă își câștigă cititorul prin diversitatea palierelor pe care poate fi citit: roman biografic, roman odiseic etc. Avem dinainte, totuși, un roman suprarealist-metaforă, în același timp și o călătorie de introspecție în viața lui Iov pictorul, personajul romanului. Și deodată vedem cum toate amintirile, toți cei dragi, se năpustesc asupra lui să-l judece. Iov se trezește ireal într-o piațetă pe care n-o mai văzuse vreodată. Se simte rătăcit în ea, singur, doar cu aparatul de filmat a cărei lentilă era și ea spartă. Asedit din toate părțile de umbrele care-l asaltează, în întunericul pieței, Iov le răspunde provocator umbrelor pentru a-și aminti cine a fost: își rememorează copilăria, ia în vizor părinții și cum a ajuns singur pe lume. De aici începe călătoria odiseacă: se trezește într-o cameră cu oglinzi, dar multe dintre ele sparte. Dar umbrele oglindite în acele cioburi îl privesc ca niște judecători aflați într-o cameră de judecată. Este asaltat cu întrebări de genul: „Unde ți-ai pierdut mințile?” etc. Și în ele Iov își vede copilăria și scene din familie în care se lepădase de Dumnezeu. Fiecare ciob din acele oglinzi avusese câte un fragment din viața lui ratată, care i se întorcea acum, împotrivă, și-l acuzau. Odată ieșit din camera oglinzilor, Iov se pierde într-un culoar orb, unde alte umbre îl asaltează iarăși cu întrebări despre rostul vieții sale. O foaie albă pusă pusă în mâna lui are să fie acoperită cu rânduri dintr-o scrisoare, scrisă pe moment, mamei. În ea își cere iertare pentru toate rătăcirile sale în viață. Lentila spartă de la aparatul de filmat ce i se mai lăsase pentru a privi prin ea, e doar pentru a vedea că lumea lăsată în urmă nu mai are formă și că e privit de toți cu un ochi abandonat: așa îl privește preotul care-l pusese să picteze biserica, tot așa și femeia care-l aștepta zadarnic să vină și încă mai ținea ferestrele deschise să-l vadă venind, la fel și fratele, ori copilul pe care îl certase că nu are să iasă nimic din el. Dar era timpul să se întoarcă, fiindcă înțelesese unde greșise și ai lui îl vor aștepta. Întoarcerea nu poate fi decât o purificare, pentru că acum știa să-și ceară iertare, să recunoască în sinea lui unde a greșit. Iar întoarcerea înseamnă izbăvire, și asta îl va salva. Nu trupește, ci în spirit. Fiindcă o barcă îl va aștepta la marginea unui lac, pe Iov, ca să-l ducă în „pacea” acelui loc de dincolo.

      Poate fi interpretat și ca un roman parabolă, între pilda fiului risipitor, a talantului îngropat pentru a nu fi pus la treabă și totul se încheie ca o întoarcere a fiului de împărat care își părăsise tinerețea cea fără de bătrânețe și se întorsese acasă să moară lângă ai lui.

 

 

2.     Gabriela Stanciu Păsărin/ „Alexandrescu 63”

 

     Povestea din acest roman ne vorbește despre iubire și calea către împlinire în dragoste (chiar și atunci când părea că totul s-a terminat), apoi mai vorbește despre reconstrucția vieții aflată la răscruce, astfel că niciodată iubirea nu este la sfârșitul unor existențe trecute, ci, dimpotrivă, în toate e un nou început. Romanul Gabrielei Stanciu Păsărin este unul psihanalitic despre viața unei femei care își pierde perechea și odată cu moartea soțului ei Costin, și lumea în care credea că își va găsi liniștea. Emilia Tișu (eroina cărții), trecuse în adolescență printr-o cumpănă grea. La cutremur își pierduse mama sub dărâmături, chiar ea fusese prinsă cu părul sub o grindă prăbușită a blocului în care locuia cu mama sa, dar fusese salvată după câteva zile, cât stătuse blocată sub dărâmături. Se îndrăgostește de doctorul Costin, cel care avusese grijă de ea în spital, apoi se căsătorise cu doctorul și avusese o viață liniștită în propriul ei cămin, dar la 61 de ani rămâne singură după decesul soțului, nenorocire venită în urma unui accident. Singura speranță care o mai ține în viață este femeia Tincuța, femeia care trei zile pe săptămână le făcea menajul în casă. Dar și Tincuța o părăsește, mai întâi pentru fiica ei din Italia, apoi definitiv ca urmare a unei boli de ficat, deși exista soluția cedării a o parte din ficat, prin transplant, de la una din fiicele acesteia. Cum aceasta nu se produce, întrucât fiicele își abandonează mama, moartea Tincuței survine în spital. Rămasă singură, Emilia se pensionează de la liceul unde era directoare și se apucă de traduceri. La prima ei lansare de carte îl reîntâlnește pe Manu Crioveanu, nimeni altul decât tânărul elev, un fost vecin cu blocul ei, pe care îl meditase la literatură când ea era încă studentă. Acum acesta devenise cel mai faimos critic literar al urbei. Lucrurile iau o întorsătură neașteptată în momentul în care Emilia descoperă o antenă GSM vizavi de blocul ei, îndreptată chiar spre apartamentul ei. Realizând efectele nocive ale antenei, Emilia se hotărăște să își părăsească apartamentul și să se mute. Un agent imobiliar o înștiințează că i-a găsit un apartament așa cum și-l dorise, cu vedere la grădină și pomi, undeva pe strada Alexandrescu 63. Emilia rămâne uluită, fiindcă la această adresă locuise cândva, în blocul de garsoniere, un unchi și o mătușă de-a ei și chiar ea copilărise mult timp acolo. Acum, fostul locatar unise două garsoniere și o debara, noua locație devenind un apartament spațios. Cu această mutare Emilia își regăsește copilăria și noua identitate în persoana Emei, de data aceasta. Cu Manu Crioveanu se întâlnește tot mai des la revista literară pe care niște prieteni de-ai ei o înființează și unde publicau, în primul rând, chiar ei. Manu (care în timul meditațiilor se îndrăgostise sincer de studenta care îi preda cândva literatura) o invită acasă în ziua când mama lui împlinește 85 de ani, iar după moartea mamei sale, se îmbată și vine la Ema, unde i se destăinuie femeii că viața lui pare deja distrusă, mai ales că proprietarul unde stătea cu chirie îl soma să părăsească locuința. Ema se decide: îl va lua „chiriaș” pe Manu, la ea în apartamentul cu mai multe camere de pe strada Alexandrescu 63. De aici încolo romanul intră într-o nouă dimensiune: a unei iubiri regăsite în doi. O nouă abordare trepidantă a acțiunii, o dimensiune trepidantă și încărcată de suspans. Au pierdut fiecare câte ceva în viața asta, dar ceea ce urmează îi va uni trup și suflet. E o nouă încleștare de a-și trăi fiecare viața, fără să mai permită destinului de a le răpi și ultima speranță și doar moartea îi mai putea despărți. Singurătățile celor doi se recunosc acum, într-un nou început de iubire. Finalul, cu perioada de pandemie care cade ca un trăsnet, iar Ema se îmbolnăvește de Covid, e dramatic. Cartea e o nouă meditație pe care autoarea ne-o sădește în suflete, de parcă ar fi scris-o special pentru tristețile noastre. În fapt, cartea este un roman scris în manieră autobiografică despre încredere, iubire și șansa unei femei de a lupta pentru o nouă împlinire.

 

 

3.     Paul Negoiță /„Augustin”

 

    Părintele (profesor de religie din București), care publică ocazional și în Ziarul Lumina, scrie acest roman despre Fericitul Augustin, unul dintre cei mai mari părinți ai Bisericii și gândirii creștinătății, născut în 354 după Hr., în Thagoste, Numidia. O carte scrisă după procedeul autobiografic la persoana I-a. Născut din tată păgân și mamă creștin practicantă, Augustin a primit educație creștină în Thagoste, apoi a studiat la Madaura și Cartagina. Copilăria și începutul educației școlare ale Fericitului Augustin ne atrage prin sinceritatea scrierii și amprenta acelei epoci descrise de autor, încă de la primele pagini. În tinerețe Augustin a dus o viață dezordonată, cum mărturisește el (mai târziu) în „Confesiuni”, cartea lui de căpătâi. A avut și un fiu din flori, Adeodatus, care din păcate s-a prăpădit de tânăr. Augustin a studiat retorica și a devenit profesor de retorică în Cartagina pe care o părăsește din pricina necuviinței care începuse să domnească în școli. Pleacă din Africa să se perfecționeze și să profeseze în Roma, și mai târziu la Milano. A fost, după cum frumos relatează Paul Negoiță, în stil „autobiografic” (evocator telogic), un neobosit căutător al adevărului. Se află mai mereu în polemici cu cei mai distinși reprezentanți ai vremii: în domeniul maniheismului, al scepticismului, al neoplatonismului (care l-a și pregătit pentru creștinism). A fost apoi botezat de Sf. Ambrozie și în cele din urmă făcut preot. Din Roma se întoarce înapoi în Africa și înființează o comunitate monahală la Thagoste, în mănăstirea construită și cu ceva forțe proprii. După cinci ani de preoție este ridicat la rang de episcop. A scris peste 90 de cărți, printre care, fundamentale sunt „Confesiunile” și „Cetatea lui Dumnezeu”. Toată viața a căutat adevărul cu toată ființa. Discursurile sale ținute în comunitate n-au fost întotdeauna primite cu inima sinceră, dar a răzbit și și-a învins potrivnicii în credință. Metamorfozat, cu har scriitoricesc, într-un harnic cercetător al scrierilor vechi, preotul Paul Negoiță se dovedește și un bun povestitor. Volumul cuprinde, pe lângă o biografie amănunțită și documentată a Fericitului Augustin, aspecte din viața și concepția gândirii sale, docomentate din cele două cărți fundamentale amintite, țesând o narațiune menită să întregească o memorialistică atractivă la lectură. Punând în pagină capacitatea sa de analiză și de sinteză, aducând firesc mărturii ale scriitorilor-martori ai vremii, pentru a le topi în propria narațiune, Paul Negoiță își dezvăluie cititorului talentul de povestitor. Fiind o carte plină de învățătură și noțiuni teologice, lămuritoare cititorului, volumul de față, prin claritatea expunerii, ar merita să devină manual universitar în Facultățile de teologie, ca făcând parte din cărțile bisericii pentru a fi citite de cât mai mulți. Astfel, cartea capătă anvergura unui roman memorialistic de analiză critică și psihologică.

                                        (va urma: într-o serie de câte 3 x 3 cărți prezentate)