tag:blogger.com,1999:blog-8639368253667799070.post3025776792100565513..comments2024-01-21T06:07:47.905-08:00Comments on Tudor Cicu: 114. ElendoraTudor Cicuhttp://www.blogger.com/profile/07790200814528230281noreply@blogger.comBlogger2125tag:blogger.com,1999:blog-8639368253667799070.post-76713685299751768272012-03-18T09:26:51.838-07:002012-03-18T09:26:51.838-07:00„Suflete, ia-o tu înainte. Pîş! Pîş! – spunea Mari...„Suflete, ia-o tu înainte. Pîş! Pîş! – spunea Marin Sorescu despre starea poeziei sau a acelui care se simte „încercuit” de cuvintele unui poem, pe care cititorul (după cum spuneţi), încep să „simtă ideile” (cum a numit critica, dorul coleridgean al lui Hölderlin). Starea aceasta de poezie, e ca un drum pe care-l parcurgi cu gândul şi teama cî poetul ar putea fi singur şi i-ar putea fi teamă, şi de aceea cântă. Şi, nu-i aşa, atunci i te alături, pentru a fi şi tu, cititor participant, la marea revelaţie care ţi se va arăta la sfârşitul drumului, când el, poetul, va îngenunchea şi se va destăinui: „Într-o seară mi-am aşezat Frumuseţea pe genunchi. Şi mi s-a părut amară. Şi am aînjurat-o”. Da, d-le Lazu! E greu să spui în câteva cuvinte ce simţi atunci când scrii ori citeşti poezie. Ştim cu toţii, că ea va salva ceva. Iar sufletul, de care vorbea M. Sorescu, e un început... Criticul din mine va reconstitui mereu şi mereu acest cal troian al înţelegerii sfidate de poet. Pentru că, poetul nu e străin de acea ecuaţie a cugetării blagiene care ne sugera nouă a găsi rostul vieţii, când abia constaţi, că ea nu are nici un orizont printre amintirile acestui prezent.Tudor Cicuhttps://www.blogger.com/profile/07790200814528230281noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-8639368253667799070.post-47300990372513559382012-03-17T12:39:17.457-07:002012-03-17T12:39:17.457-07:00Te iei după nişte cuvinte care se-nşiră şi şerpuie...Te iei după nişte cuvinte care se-nşiră şi şerpuiesc de la stânga la dreapta şi iar... când ar fi să-şi vezi de cale, cum făceai de fiecare dată prin pădure - lăsând gâzele, flururii, furnicile, şopârlele, gândăceii să-şi urmeze fiecare propria soartă obscură, imperioasă... ci tu te-ai luat după aste vorbe - nu te mai întrebi unde te duc ele, aşa, pe nepregătite, din neatenţie? nu ai bănuială încotro vei fi ademenit, ci iată! mai spre marginea zării se face o lăsătură în peisaj, un mic infundibul, să fie acolo o vîlcioară, cât de mitutică, şi o căsuţă fără chip, ce pare părăsită, cu pleoapele geamurilor lăsate... Şi să crezi că acolo vieţuise cândva o zvârlugă de fată cu nume de descântec? şi că ea se logodea seara de seară cu apa lacului, sub straja platanilor? De unde platani în câmpia română? S-au neliniştit până şi mesagerii cerului, rândunelele, se duc... spre apus... , zboară în derivă,intimidate... Au simţit că s-aşterne bruma peste vii... că acolo, în inflecsiunea reliefului, spre dimineaţă, s-a cuibărit frigul cel aprig... Şi cuvintele se deapănă mai departe înainte-ţi, prin colbul sublimat al coalei de hârtie, dar nu ştii cum şi de ce, te prinde o jale ceţoasă şi o însingurare albă în faţa vieţii. Nelogic suflet mai nutrim! (Labiş) Cel cu cuvintele şi-a încălzit sufletul cu astă nălucă, a plecat el însuşi în lume şi a revenit la ai săi, ca spre a-i sprijini, iar nicidecum spre a-i disloca... El nu este doar supravieţuitorul unei poveşti în destrămare, ci este cel ce o invocă şi o retrăieşte. Iar dumneata, cinstite cetitoriule, te-ai lăsat pradă lesnicioasă unei elegii de prelungit tinereţea... O vedenie - invocată, reinventatătă. Sau poate doar visată, începătoare - o prevestire răsucită pe fus, cu capul în poala mamei...Ion Lazuhttps://www.blogger.com/profile/10016193192475799755noreply@blogger.com