tag:blogger.com,1999:blog-8639368253667799070.post4430397568297914864..comments2024-01-21T06:07:47.905-08:00Comments on Tudor Cicu: 85. Fata cu părul de aur.Tudor Cicuhttp://www.blogger.com/profile/07790200814528230281noreply@blogger.comBlogger2125tag:blogger.com,1999:blog-8639368253667799070.post-20316544016743972572012-02-01T08:50:37.401-08:002012-02-01T08:50:37.401-08:00Încerc, să nu cer un lucru peste putinţa. Acel amă...Încerc, să nu cer un lucru peste putinţa. Acel amănunt cu care m-a înzestrat Dumnezeu. Ne-am zămislit ca-n basm, cu câte şapte dealuri de aruncat arcul dinaintea celui ce binevoişte a-mi sorbi cuvintele, ca pe sfintele moaşte, şi cu alte şapte frunţi de dau în soare, cu fiecare noapte pândită de Călin file de poveste, şi mă tot frământ în sinea-mi, că ne lovim ca-n stâncă, în mari scânteieri de cremene, ca cei de pe margine să-şi hrănească un pui străin, pus în cuibul celui rămas acasă fără nici o mângâiere. Aveţi multă dreptate, d-le Lazu: uneori autorii îşi construiesc cărţile, ca pe o poartă de comunicare cu lumea de dincolo, cu lumea de după ei, cu tot felul de lumi, spre înţelegerea cititorului, că, viaţa celor despre care a ars în paginile scrise, nu s-a petrecut în zadar. Aceste însemnări, sunt adresate direct cititorului, celui care n-a apucat încă să citească, până acum, cât har a trecut prin mintea celui, ce însuşi, Cel-de-Sus, a binevoit a-i umple straiele cu izul povestirii. Şi, poate mă va înţelege cineva, dacă am să-i spun sincer, că, eu, zămislitorul acestor şarade (postate pe blog), şi pe care încerc să le redau în scris, ori, lectorul vreunei cauze oarecare, prin întâmplare, căzându-i în mână aceste schiţe, îmi va repeta, odată şi încă odată, cam tot ceea ce spuneaţi odinioară în „Himera literaturii”: „scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea”, abia atunci, vom şi avea dreptate. Apoi, după cum eu, dar şi cititorul, voi gândi vreodată, că putem uita asta, pot eu în clipele acestea influenţa cititorul, să nu-şi închipuie mai departe ce ar fi urmat dincolo de poveste? Pentru că, uitaţi în această pustiitoare singurătate, scriitorul moare cu fiecare cuvânt scris. Chiar şi Dumnezeu, la Facerea Lumii, a uitat, din păcate, să-i dea ca bonus câteva vieţi în plus. Târziu însă, i-a făcut, cumva, dreptate: i-a dat viaţă veşnică prin opera sa. Cuvântul scris, se vrea şi el o poartă de comunicare cu lumea de dincolo. Îl înţelegem pe acel autor (despre care ni se tot aminteşte pretutindeni, aureolat de operele sale), dar, realizăm câte ceva, abia când aflăm ce spunea Cioran despre nenoroc: „Fericitule Iov, care nu erai silit să-ţi comentezi strigătele!”Tudor Cicuhttps://www.blogger.com/profile/07790200814528230281noreply@blogger.comtag:blogger.com,1999:blog-8639368253667799070.post-51436385396897835252012-01-31T12:57:14.024-08:002012-01-31T12:57:14.024-08:00Foarte delicată poveste, pe cât de tristă în lumin...Foarte delicată poveste, pe cât de tristă în lumina ei de început sufletesc, această relatare "dintr-a şasea". Anecdota ei e prea-cunoscută, cu fata bălăioară şi cu ochii precum cicoarea. Spui/scrii ochii de cicoare şi te înhaţă "jalea unui veac trecut", nu? E ca în viaţă - discrepanţa dintre cel ce visează, cel ce aspiră şi cel ce câştigă, fără vreun merit special sau şi la vedere. Am scris cândva (dar câte decenii să fie de-atunci?!): El era frumos şi-nalt /Şi-o iubea cu-n fel de milă,/ Dar zăluda de copilă /Gându-şi trimitea spre alt/ Ins, ce strâmb era din fire./ Şi aşa trăiră ei / Doi în fapt dar totuşi trei / Ani la rând acea iubire...Etc. Nu citez mai departe, poezia te duce încotro i-i vrerea...Şi, desigur, poezia nu demonstrează nimic, ea "nu răspunde la nici o întrebare"... Dar nu e aici eterna frustrare a celui îndrăgostit de Cătălina? Ridicată la rang de poveste arhetipală, ea se disipează printre milioanele de poveşti de amor ale băietanilor de acum şi din totdeauna. Dar mai este ceva, totuşi, care o readuce în contingent. Faptul că amorezii s-au coalizat să-i returneze poeziile celui ce "scria cu inima", în absolut. Nu cumva deja proza vieţii lor în doi căta să se debaraseze de sentimentul elevat al suspinătorului, în puritatea lui ideală? Povestea nu ne mai spune cum şi în ce fel s-a scuturat Cicoarea de amorezul devenit inutil. Îi va fi destăinuit ceva despre fată? ceva dezagreabil, poate? Nu aflăm şi e bine să nu insistăm. Îl revede pe "învingător" şi nu-i spune că talentul lui a rodit. Era a-i spune: eu am iubit o fantomă şi iată că am izbutit, întimp ce tu ai iubit o fetişcană şi nu v-aţi ridicat la înălţimea sentimentului...Să fie reuşitele în scris răsplata celui ce pierde în arena vieţii? O compensaţie, un premiu de consolare al pierzătorului? O revede (al nostru " Le Soupirant") în aglomeraţia unei autogări şi îi trimite, din treacăt, un semn de salut. Privirea aceea albastră, deschizându-se în aşteptare... Şi doar atât... Ca să rămână poetul pe tărâmul visătoriei sale ce-l însoţeşte din spre copilărie şi îl întăreşte întru Poezie. Felicitări pentru acest text de sonuri curate, fără nimic distonant, meşteşugit forjată, încât nici nu ne mai interesează cât e aici adevăr simplu şi dureros şi cât e poem al începuturilor. Un gând bun, LazuIon Lazuhttps://www.blogger.com/profile/10016193192475799755noreply@blogger.com