Dezlegase copilul iţele gândurilor o
dată cu zorii
Un păr plin cu pere de aur,
O câmpie cu spice de aur avea de
acum.
Visase? Nu. Trăia.
Acel vis fusese toată copilăria lui.
Nicidecum
altceva.
Era precum ploaia venită cu norii
Precum lacrima ce-i scânteia. Ca
raza.
Pe colţul pleoapei.
Nimeni până atunci nu văzuse minunea
Era ca şi cum până atunci
cineva îi furase luna şi soarele de
pe cer.
Îşi văzuse părinţii plecând.
Departe-departe…
Înainte şi în urmă
Ca sub trăsnet, sub bolţile sparte,
tot grâul era scuturat de păsări.
Până şi paiele, toate, culcate la
pământ
de nebunele gadine cu clonţul de
fier.
Pusese pândari, zi şi noapte
Lăsase poruncă să nu doarmă vreunul,
să nu piardă strop sau mişcare a
vântului,
urmă şi semn pe răzoare.
Nu era timp pentru vulturii
zvelţi
ce coborau dinspre munte şi cer –
Înspre zări zdrenţuite ca frunza
codrului.
Nici pentru mierla din copacul de la
geam
Unde cânta ea. Fără încetare.
Acum copilăria era ca poemul slăvit.
Neam de neam.
Ochii lui semănau a fi de pasăre
nici că ar fi plăsmuirea codrului
verde
nici pulberea, praful şi ţărâna
iscate pe Muntele-De-Fier,
al veşniciei fără de întoarcere spre
care îi plecase
părinţii.
Grija lui? Să se secere grâul.
Ţinea la asta cu dinţii.
„Să nu se scuture” – spunea copilul
în gând.
Astfel tot grâul va fi vânzolit de
păsări,
până şi paiele…
Toate astea le vedea când şi când.
Poemul gândit de copil avea însă
ochii
neliniştitor de mari. Trupul subţire.
Plete negre şi drepte. Un talisman ca
o zgardă,
zburând cu vulturii înspre zări
zdrenţuite ca frunza.
Până li se făcu calea cruci,
gândurilor
Ce ţineau să îl piardă.
„Până într-o zi” – îşi spunea copilul
umblând în cuibul mierlei.
Spera că va găsi părul cu fructe de aur
Şi va afla adevărul cel mare.
Niciodată nu strică
Nicicum
Cineva să facă o nouă încercare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu