Mândru bunicul se ştia la vânătoare cu ortacii
(cioc de sturz îşi lăsase niţel) 
Ogari şi cai. Pâlc de călăreţi 
sărind de prin mărăcini şi tufari 
în alergarea mistreţului cât un viţel. 
Abia se iţiră ei înşirându-se pe lungul văii 
În dreptul iazului lângă arţari. 
Şi drept vă spun: nu era un iaz oarecare 
Pânză să fi fost, albastră, de culoarea
petalei de in, 
de o sută de coţi; 
că mulţi ar fi vrut să îngenuncheze acolo 
şi din pumni să-şi arunce în faţă apa
fermecată 
câte puţin. 
Mândru bunicul s-ar fi privit în pânza aceea 
cât nesfârşirea cerului. Şi drept vă zic, 
pe faţa lacului nu se izvodea nici o undă. 
Doar poate cele câteva păsări răzleţe 
croncănind blestemate. Şi inima zeului 
încercând să mai tragă de timp câte un pic. 
În acest timp vulturii pluteau neobosiţi 
deasupra codrului; 
ce codru, veţi zice, şi el un zeu 
ştiut cum se văita
de-cu-seară
înfiorând iazuri şi izvoare 
până-n adânc sub pământ, bunăoară. 
Dar nu era timp. Sus în nesfârşirea albastră 
vulturii se roteau în mare tainiţă. 
În tainiţă şi inima lui auzea 
un ropot de copite, un ţipăt de femeie:
uimire! 
Gândul lui era deci, la casa cu lumină în
geamuri 
la umbra încremenită în visul lui, 
după perdelele unde o ştia pe Lina 
murind de iubire. 
Călăreţii îşi scoseseră flintele încărcate 
cu iarbă şi gloanţe. De-a lungul şi latul 
săreau peste mărăcini şi tufari câte doi
deodată: 
„La arme, strigau! Să nu scape vânatul” 
Dar la nimic din toate astea 
nu era acum inima lui: 
„Ia Doamne şi stânca aceasta de la inima mea, 
acum când focul arde 
şi nici o apă n-o poate stinge vreodată!” 
Atât aştepta el. Să sară în şa 
Şi să gonească-n neştire 
Să-i ducă un pumn din apa fermecată iubitei 
că tot promisese asta cândva: 
„Pune tu maica mea, stepă a Dobrogei tu! 
Până la ea, rugă subţire: «pe munţi - pune
punţi 
pe codruri, pune poduri
şi pe la margine, dorurile noastre, 
păsări de aur în copacii de aur». 
Slavă ţie şi, apără dragostea aceasta 
şi ea lovită pe nedrept, 
asemeni vitei lovită năprasnic între coarne, 
şi pune hotar. De-a stânga şi dreapta arşiţei 
care mistuie umbre”. Cele, 
după perdelele unde o ştia pe Lina, fata de pe
lac 
murind de iubire. 
Ascultă şi tu căluţul meu, reazemul meu 
fratele meu mai mare! 
Cum se frânge inima mea, 
Lunecând spre celălalt capăt de zare. 
Auzi vântule, 
cum se frânge inima Linei? 
Ca pe vremea cumplitelor trăsnete şi şuvoaie, 
fă-ne tu pasul peste aceste dureri. 
Ca valul urlând în maluri scobite de păsări, 
ca valul de mare! 
Ca pe vremea mult încercatelor noastre puteri.
Când până şi moşnegii pădurii clătinau a
mirare” 
Cântecul Linei? Ca firul de tors curge-n
mister. 
Ca din mâna bietei ţări şi sufletul nostru se
roagă. 
Şi acum, reîntors ecoul şi el pe cărare: 
… pune-te tu hotar, maică a mea: 
«pe munţi – pune punţi 
pe codruri, doar poduri.
Iar pe la margine,
dorurile noastre, păsări de aur în copacii de
aur» 
Slavă şi ţie, stepă a Dobrogei! De la fluviul
şerpuit 
până la Marea cea mare! 
Şi vântul auzea. Despuia frunzele. 
Toamna se risipea şi pe acele cărări străine 
după arşiţa din inima sa 
şi spre casa cu lumină în geamuri luneca. 
Acolo, acolo Lina din inima lui 
aştepta. 
L-am văzut pe bunicul atunci. 
Luneca înghiţit de stepa Dobrogei 
care nici ea nu era cât un iaz oarecare 
şi suflase în visul lui. Nimicindu-l. 
Cal şi călăreţ. Înghiţiţi rând pe rând 
fiecare. 
Sus în nesfârşirea albastră 
vulturii se roteau în tainiţă 
că tot le promisese şi lor cineva 
un pumn din apa fermecată. 
Şi făcuseră cât de cât un hotar 
la această nedreaptă şi ultimă 
redută prin arşiţă.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu