Mantaua lirică în poezia lui Ion Roşioru
Motto:
„N-am avut ce face când pe-aici treceam
Şi mi-a dat prin
minte să mă uit pe geam”
(Serghei Esenin)
Aşa cum au fost scrise, la vremea lor, rubayatele lui Omar Khayyam erau
o „petrecere” a unor evenimente şi pilde în arena vieţii, o întrecere între
viaţă şi moarte, cu zbaterile vieţii şi moartea ca ţintă finală. El, poetul acelor
vremuri, gândea că toate se sfârşesc cu moartea şi că tor ceea ce i se întâmplă
omului într-o viaţă, i se întâmplă cu un anumite scop. Chiar şi umilinţele,
necazurile, durerile, nenorocirile, bucuriile şi speranţele, toate acestea i-au
fost date ca „material” pentru arta lui poetică, pentru a-şi cânta dragostea şi
alina suferinţele, neîmplinirile. Ion Roşioru, prin noul său volum de versuri „Mir(easmă) de nard” apărut la ed.
Rafet, 2013 (115 p.), volum ce a fost încununat cu premiul "Mircea Micu" la Festivalul
„Titel Constantinescu”, face un salt în timp şi introduce o nouă specie
literară: elida. Nu este prima oară
când întâlnim această specie literară în poezie, deşi, incantaţia unor versuri
macedonskiene la noi în poezie, aveau să impulsioneze apariţia şi lansarea ei
în literatură. Forma ei lirică o întâlnim şi la Esenin, în poeziile sale de
dragoste, poezii formate prin împerecherea a două versuri rimate, cu un total
de patru astfel de strofe. Ne aducem aminte de mult cunoscutele versuri: „Sania goneşte, zările se sparg./Bine-i cu
iubita să te pierzi în larg” etc... Cartea „Mir(easmă) de nard”
(nardul simbolizând floarea întâlnită pe culmile munţilor Himalaya, din care se
extrag esenţele unor parfumuri) poartă subtitlul 111
elide - specie de poezie cu formă fixă, cum spuneam - şi
cuprinde, pe lângă alte teme, îndeosebi poeme de dragoste. Poemele au ca şi
rubayatele omarkayyeme, cantabilitate şi mult lirism, dar, şi naturaleţea
rostirii din cele mai frumoase sonuri ale poeziei populare. Întregind în intensitate
tot ce ne putem închipui că înseamnă elida, ca poezie existenţială, reflecţie
umană, asemănări cu bocetul metafizic al doinei ori baladei populare,
împrumutând şi acele tânguiri din urmă ale poetului, tânguiri ce coexistă în
acest discurs cu fiorii epitalamului, la un arsenal tipic de motive literare
romantice şi post-romantice, Ion Roşioru refuză abstracţiunera şi
suprarealismul din poezia generaţiei optzeciste ori ale poezie tinere de azi,
în favoarea trăirii lirice. E ca şi cum a-i îmbrăca poeziei, mantaua eminamente
lirică. Împerecherea a două versuri cu semnificaţii diferite, dar, conturând împreună
o vitalitate a imaginii dorite, iată o necrezută asociere a lor, al potenţării
unui sens anume. Accentele de mare forţă în poezia lui Ion Roşioru o constituie
acurateţea limbii, tăria cu care vocala finală accentuează imaginea căutată.
Fiecare cuvânt iese în evidenţă printr-o sonorizare a terminaţiei cuvintelor
vocalizate. Ca şi cum, sculptorul accentuează gravura pe o placă de lemn, iar
femeia de la războiul de ţesut, încarcă ỉa cu aprinse motive populare. Respectul
faţă de limba română, ca atare, este dominant şi frapează prin acurateţe. E
o încântare să-i citeşti volumul şi să constaţi diversitatea temelor atacate.
Să exemplificăm (prin titlurile şi conţinutul celor 111 elide) câteva: 1). Damnarea poetului într-o lume fără
fard, fără speranţe: (vezi: Zimţi; Ciori;
Calm; Zaţ; Han; Ars; Parc; Nard; Cât; Chip; Geam...). 2). Evocarea trecutului îndepărtat, a unui trecut intersectat cu
lumea basmului şi amintirilor mirifice: (Ploi;
Tâlc; Var; La; Trac; Leac; Zi; Strict...). 3).Cântecul îndepărtat al tinereţii, readus privirii, ca-n oglindă,
printre imaginile voit hiperbolizate: (Ceas;
Port; Stea; Nuci; Lex...). 4).
Tărâmul fericirii, în care omul e doar un trecător continuu: (Circ; Rai; Nici...). 5). Tema morţii, în cele mai diverse
ipostaze: (Când; Pisc; Nor; Rit; Turn;
Drum; Gol; Sus; Nu; Zor...). 6).
Lumea dezamăgirilor, a spaimelor şi angoaselor de tot felul: (Film; Pub; Doar; Şiş; Timp...). 7). Tema iubirii revărsate în mirajul
unui univers solar: (Stih; Rest; Rug;
Crin; Zar; Jind; Pod; Duh; Gnu; Zel; Fiu; Rob...). 8). Lumea durerilor înăbuşite: (Cont;
Cort; Fapt; Pact; Vrej; Tu; Rost; Stâng; Tact...). 9). Lumea satului rămas în încremenire şi uitare, cu nostalgie trecut
de poet, acum, în pastel: (Cruci; Deal;
Corn; Mov; Pax; Puls; Flash...). 10).
Tema visului, la limita dintre speranţă şi deşertăciune: (Vis; Risc; Cui; Tren; Plop; Jar...). 11). Tema căutărilor. A acelui ţinut (vezi El Dorado, a lui
E.A.Poe), veşnicit de bucuria unei vieţi fără griji „spre niciundele din mine,
spre oricândul din iubire”: (Har; Deţ;
Ritm; Nix; Zări; End...). Poezia lui Ion Roşioru îşi extrage esenţele, încărcându-le
cu mir(easmă) până la lamura lirică, dintr-un trecut atemporal şi atacă un
întreg „ţinut” bântuit de mituri, cuantificat în credinţe, populat de eresuri
şi de practici magice pierdute în negura vremurilor. Elidele lui Ion Roşioru
(cu aplecare spre poezia de dragoste), excelează în retragere interiorizată,
printr-o notă dominant pesimistă. Redăm versurile din poezia „Zel”:
„Că de venirea ta cocoşul cânta
cu patimă în prag,
Aş fi făcut cu toată lumea cel
mai teribil rămăşag.
Păstrându-şi roua în petale, toţi
trandafirii pe alei
Se-nfiorau de nerăbdare onorul să
ţi-l dea şi ei.
Se străduise să-ţi surâdă cireşu-mbujorat
de dor,
Iar apa din fântână scoasă
perlase gura de ulcior...
A izbucnit însă furtuna şi podul
peste râu s-a rupt
Ca-n noua noapte prăvălită cu
aşteptarea ta să lupt”
Ion Roşioru este un poet al
bucuriilor pasagere, rămas, chiar şi împăcat cu tristeţele zilei care vine:
„Furnicile devoră grabnic mierea caiselor ce cad/Din restul zilelor rămase pe
cea de azi deja o scad” („Rest”) – sau – „Şi numai câinele mă
plimbă pe-aici şi totu-i în zadar” („Orb”). Întâlnim în poezia sa, de un
lirism clocotitor, o perpetuă reîntoarcere la izvoarele poeziei când aceasta nu
se desprinsese cu totul de muzică şi de acea mişcare a „danţului popular”. Forma
prin excelenţă clasicizantă a versurilor, au calitate unică a marilor creatori moderni
şi, totodată, ale unui neobosit şi avizat degustător de poezie autentică. Totodată,
poetul elidelor poartă resemnat, regretul că norocul (parcă, înadins) e de
cealaltă parte a punţii pe care păşeşte poetul în viaţă: „De-aş fi ştiut că-s
doar o umbră ce iese noaptea din oglinzi,/Aş fi rămas închis în ele să
nu-ndrăzneşti să mă mai vinzi!” (Doar). Poezia (Dans) pe care o vom reda,
acum, are acel ecou esenian al cântecului de stepă, care îl prinde pe poetul
Ion Roşioru, precum o manta:
„Clopotul zădărniciei bate-n
turnul disperării:
Între trupul meu şi moarte-i
dansul cuiului cătării.
Viscolul se înteţeşte şi m-alungă
tot mai tare
Spre implozia de mine pe-o câmpie
fără zare.
Puiul lupului totemic va uita
să-mi iasă-n cale
Să mă poarte pe tărâmul insomniei
ancestrale.
E-o iluzie absurdă să mă mint că
n-ai fi fost
Şi c-aş fi-ntâlnit iubirea pe
traseul altui rost!”
Rareori câte o undă de optimism
îi străbate poemul. Ca în poezia „Fân”, din care exemplificăm cu
câteva versuri ce nu pot să treacă neobservate: „În timp ce scriu o poezie
transpir ca-n iulie la coasă/Şi fiecare vers e-o brazdă ce bătături în palme-mi
lasă”. Natura maladiv-pesimistă a poeziei din elide, cu suflu devastator pentru
accentul liric al poeziei, macină fiinţa poetului capabilă de un „optimism”
interior-ascuns, dar, pornit să înfrunte această imagine dezolantă a unei
perspective de „anotimpuri în infern”, cu un fel de imbold specific rimbaldian,
în poezia „Zimţi”:
„Ce fără margini e pustiul al
cărui centru sunt chiar eu
De când am refuzat să-mi caut un
adăpost în Dumnezeu:
Nu pot să merg nici mai departe
şi nici din cale să mă-ntorn
Cât duna mea-i înconjurată de
zeci de vipere cu corn.
Un ţep de cactus străpungându-mi
burduful m-a lipsit de apă
Şi-n loc s-ademenească roua în
timpul nopţii piatra crapă.
Dosit fiindu-mi de himere răbojul
zilelor febrile,
Nu am decât să-mi număr moartea
pe zimţii zării din pupile!”
Pentru toţi cei care l-au citit pe Ion Roşioru (fie în pantun, pantum, schaltiniena, sonetul, elegia, cântecul liric, poemul total, liedul, crochiul poetic, distihul, tristihul, tetrastihul, rotruanja, balada... şi acum, elide...),
versurile sale, ce stârnesc emoţia revederii continue cu ecoul vastelor câmpii
dobrogene şi freamătul pădurilor din munţii Buzăului (locurile natale), şi care îi readuc
cititorului îndrăgostit de poezie imaginile unor tinereţi ce nu pot fi uitate; versurile sale (spuneam) au ceva din autentica sfâşiere a unui poet născut într-o manta lirică, "aură" care va
dăinui.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu