Poetul şi Poezia sa
(Ion Stanciu s-a
mutat, din 19 oct. 2013, în Biblioteca Cerească)
Motto:
„despre mine
nimic nu-ţi aminteşte şi nu-ţi
poate spune
iarba.”
(Ion Stanciu:
Troiţa)
L-am cunoscut prin 2005, în biblioteca de la Casa
de Cultură a Sindicatelor Buzău, unde mentorul lansărilor de carte, e vorba despre poetul Marin Ifrim, mi-l
prezentase ca pe singurul poet buzoian deţinător al unui premiu USR, dar nu-mi
putea dărui vreo carte a maestrului Ion Stanciu, deoarece nu deţinea, în
bibliotecă, niciuna. Cu prima mea carte de poezie „Cu marea în suflet”, 2005 –
de la acea lansare – au urmat alte 4 cărţi (un roman, un volum de povestiri, o
nouă carte de poezie şi un volum de comentarii literare, în care nu e cuprins
nici un eseu despre Ion Stanciu, pentru că, până la acea dată, poetul nu mai
scrisese aproape mai nimic, poezie). Abia, în volumul meu de critică „Asediul
cuvintelor”, din 2010, am introdus comentariul la cartea sa „Constelaţia
miresmei”, 2008, într-un eseu cu titlul „Un poet vizionar”. Ion Stanciu trecea prin biblioteca sindicatelor
de la Casa de cultură, pe
la lansări de carte, lua cuvântul, dar rămânea pentru mine, în continuare, o
enigmă. Aşadar, ce făcuse cu cei 20 de ani de tăcere, cu poezia? Străduinţa
poetului Ion Stanciu, din acele metapoeme (din 2008), era să biruie încă o dată
„timpul (care) se dilată până încremeneşte”, să reintre în spaţiul câştigat
cândva pe merit, SĂ REDEVINĂ TIMP. Din ultimul său volum de poezie „Pasteluri
metafizice”, Ed. Pastel –Braşov, 2012, mi-au rămas întipărite, în
memorie, versurile: „El umblă pe o stradă lăturalnică, departe de cartierele
luxoase;/este plin de mărăcini pe dinafară şi dinăuntru” („Poetul şi poezia”). Să fi văzut „ochii lui… înaintea tuturor?”,
însăşi vederea „lumina vederii”, înainte de a ajunge la capătul drumului, în
viaţă? Sunt sigur că avusese, când scria aceste versuri, presentimentul morţii.
Mi-o spusese pe 21.12.2012, când ne întâlnisem, în holul Liceului Economic, şi
încă, profesa. Mi-a dăruit, atunci, cartea lui „Pasteluri metafizice” şi,
arătându-mi fotografia de la pag. 6 (cea cu pălărie neagră) mi-a spus: „Uite,
această fotografie aş vrea să mi se pună pe cruce”. Am încremenit. Pentru asta
mă chemase? Să-mi spună aceste cuvinte nefireşti? Mi-a mărturisit, pe holul Liceului, cât am
stat de vorbă, pe o canapea, că mi-a citit cartea “Liviu Ioan Stoiciu – Poezia
şi subteranele ei”, că ar vrea să scriu o carte, asemănătoare şi despre el.
N-am promis nimic. Mai ales, că o astfel de aventură (ca cea de dinainte)
fusese o îndrăzneală din care, încă, nu-mi revenisem. Dar, am scris, recent, „Niciodată parodii…” ce cuprinde şi eseul
despre el. Îl postasem de ziua sfinţilor Ioan, pe 7 ian. 2013, pe blogul meu,
la postarea nr. 288. Nu-mi vine să cred, ce tânăr era în fotografia luată din
“Antologia lui L. Ulici…”, după care îi parodiam pe poeţii despre care auzisem,
în viaţă, câte ceva. L-a Râmnicu Sărat, mi-a atras atenţia un înger cu barbă,
îmbătrânit dintrodată. Am bănuit, încă de pe atunci, că, înainte de a-l chema
la el, Dumnezeu l-a răsplătit cu un loc, în „marea trecere”, la prezidiu, lângă
Astaloş şi E. Lungeanu. Semăna acolo, cu portretul lui V. Voiculescu, cel din
holul Bibliotecii de la Buzău. Azi ,
cartea mea “Niciodată parodii…”. în care postarea nr. 288 de pe blog, i-a
îndeplinit o parte din rugăminte, a rămas nepredată poetului. S-a grăbit să
plece în Biblioteca Cerească a lui Dumnezeu, fără cartea mea şi fără să-şi ia
un ultim rămas de la poeţii buzoieni. Dar, scrisese poeziile din „Pasteluri…” cu dedicaţie celor trei
copii ai săi „iubiţilor mei copii… cărora, eu şi inimoasa lor mamă, Georgeta,
le mulţumim pentru respectul lor filial”, apoi „consătenilor… din satul
Lanurile jud. Buzău… pe care-i văd mereu în vis… privind cerul şi aşteptând
răbdători ploaia, dar şi lărgind mereu cimitirul” şi, nu în ultimul rând,
„memoriei prietenilor mei, de care îmi este atât de dor (şi enumără câţiva
poeţi, cu toţii, dispăruţi – n.n.)…
cu speranţa că toţi mă veghează de sus, din cer”. Când ne mai cunoscusem, cât
de cât, l-am avut alături, în delegaţia scriitorilor care îl sărbătoreau pe
profesorul Stelian Grigore, acasă la el, la Ţinteşti. Luase, după ce mi-am
ţinut eu spiciul şi poetul Ion Stanciu, cuvântul, arătând că nu
„sentimentalismul este motorul poeziei lui Stelian Grigore”, şi a vorbit despre
înţelepciunea poematică a versurilor din „Negreşitele cărari” punctând pe
„aplecarea spre pastel a poemelor”: Plop singuratic; Toamnă târzie etc...
Prezentându-l pe Stelian Grigore ca pe un înţelept al satului său, un
îndrăgostit de oameni, de fiinţele plăpânde, Ion Stanciu a surprins şi cealaltă
latură a poetului Stelian Grigore, în care scrie poezie despre veteranii de
război: „aceste lucruri s-ar fi pierdut definitiv, dacă cineva (precum Stelian
Grigore) nu le-ar fi rememorat din când în când”. Apoi, în urmă cu câţiva ani,
împreună cu poetul Nicolae Pogonaru, Ion Stanciu şi Stan Brebenel (Brebenel era
cu maşina – autoturismul „Dacia”, a lui proprie), ne întorceam de la Hârşova. Fusesem la o
întâlnire cu scriitorii din Slobozia şi Constanţa. Era devreme. Şapte-opt
seara. Speram să ajungem la casele noastre şi să savurăm o bere lângă
televizoarele noastre. Juca Steaua, în liga campionilor, cu o echipă din
Georgia: Dinamo Tbilisi. Abia ieşisem din Amara, când „Dacia” lui Brebenel a
hârâit de două ori, i-au urmat câteva rateuri „ca o tuse seacă” şi s-a oprit.
Ne-am dat pe lângă ea, dar oricât am umblat la jiglere, la platină, la delcou,
la bujii nici în ruptul capului n-a vrut, nici de-a dracului, să mai pornească.
Am început să împingem de ea, până la primul deal, ca, împinsă la vale (gândeam
noi) şoferul să o pornească introducând maneta în viteză. Nici aşa n-a vrut.
Altă soluţie nu aveam decât să o împingem, încet-încet, cale de 8-9 km , până la Griviţa , unde ştia Brebenel un
„peco” şi ne găseşte un mecanic prin sat. Brebenel împingea pe lângă ea, ţinând
cu mâna de volan, eu din spatele maşinii (eram cel pe care se baza Brebenel,
deoarece Ninel Pogonaru ţinea o mână pe capotă şi urla ca lupii de alarmase în
satele vecine, toţi câinii), iar în urma noastră, la doi-trei metri, venea
agale Ion Stanciu. Când şi când, îl auzeam: „Staţi măi, mai uşor, să vin şi
eu”. Îmi era ciudă pe el (deşi îl ştiam cu diabet), adică noi trebuia să
împingem din toate puterile iar el, na! ar dori domnia sa să-l urcăm şi-n
maşină, că nu se poate ţine, de căruţă! La „peco” am găsit un mecanic, unul d-ăla,
târâie-brâie, de ne-a ţinut trei ore pe lângă maşină. Eu cu Ninel Pogonaru,
beam bere, la cutie (avea la „peco”), iar Ion Stanciu a dat pe gât două sticle
de „spumos”, că avea diabet. Dimineaţa, pe la trei-patru am ajuns în Buzău. Pe
noi ne-a debarcat, printre primii, iar pe Stanciu l-a dus Brebenel aproape de
blocul său, dar se pare că a avut de furcă, fiindcă acesta nu mai recunoştea
unde stă şi „se mira” ce caută el, în „taxi”, la ora aia. Amintiri asupra
cărora, cum ne întâlneam, mai apoi, la o bere, cum ne dădeam pe spate, de tot
hazul. Cu volumul „Constelaţia miresmei” apărut la Ed.
Fundaţia Luceafărul – 2008, Ion Stanciu a rupt „tăcerea în
poezie” lăsată de peste 20 de ani şi ne dezvăluie un „poet nu atât al ideii,
cât al fastuosului ideatic, căutător printre lucruri şi fenomene…” (după Dan
Cristea în Cuvânt înainte din
postfaţa la carte). Străduinţa poetului Ion Stanciu, în acele metapoeme ale
volumului, era să biruie, încă odată „timpul (care) se dilată până încremeneşte”, să reintre în spaţiul câştigat
cândva pe merit, să redevină timp. Şi spun asta, pentru că Ion Stanciu este un
poet al profunzimilor despicate de apele cuvântului şi atât de des bătute de
vâslele poeţilor care au generat un întreg evantai de Frumuseţi cântate, în
meta-scriituri, meta-poeme etc…, pentru a recompune imaginea unui întreg
vizionar. Cititorului, nu-i poate scăpa percepţia încremenită a uimirii
poetului în faţa lucrurilor terestre ce nu-i pot permite (asemenea poeţilor de
mare respiraţie, precum Rilke) să înainteze şi să se desprindă, într-o altă
trecere firească către înţelegeri astrale, zări vânate numai de cei hărăziţi
scrisului. Ion Stanciu debutase cu volumul de poezie „Despre uimire”, în 1975,
apoi cu „Fiinţa concretă”, 1979, şi atrăsese atenţia criticilor. Iar, în
1976 primise Premiul de debut al USR, pentru volumul de versuri „Despre uimire”. Ori, nu de aceea,
Laurenţiu Ulici pariase pe poetul buzoian, ci fiindcă Ion Stanciu i se păruse
„o mare promisiune a generaţiei tinere...” (L.Ulici: „Prima verba”, 1978, p.12).
Atunci, sunt îndreptăţit eu, acum, să mă întreb (cu prudenţa unuia ca
Moromete): măi, ce încurcătură! Ce nenorocire se prăvălise peste această fiinţă
poetică, de nu mai scrisese o carte de poezie, ani întregi, adică, hăt!... până
la „Constelaţia miresmei” în 2008?
L-am regăsit pe poet, şi în Antologia lui L.Ulici, la pag. 505, cu 7 poeme.
„Despre mine nimic nu-ţi aminteşte şi nu-ţi poate spune iarba” (Ion Stanciu:
„Troiţa”). Era convins că cerul satului Lanurile (fosta Nicolae Fleva) – unde
s-a născut –, e prelins în graiul de taină. Poemele din tinereţe (mărturiseşte
într-un poem) şi le-a scris, deseori, în umbra cimitirului, când satul îşi
scutura de pe crupă, cenuşa ruginie a frunzelor de porumb. La ore înaintate
(după amiaza: trimis de-ai lui, cu sapa la prăşit) când sirena se făcea auzită,
sus în ceruri (i se părea?), pleca spre casă, cu pumnii înfipţi în buzunarele
paltonului „vechi şi demodat”, cu întrebarea, mereu răscolitoare: „Se va găsi
un vers să întrebe de mine?”
Foarte sensibilă prezentare a Poetului I.S., care s-a pierdut de sine spre a se regăsi în constelaţiile miresmei... Ce este un poet decât o neîmplinire care îşi caută cu teamă şi bună-credinţă motivaţiile şi îndreptăţirea? Nu se înţelege pre sine mai întâi poetul, darmite cei din preaja sa, cu atât mai puţin cei care îl intersectează din întâmplare... Nici când scrie în plin, poetul tot nu se regăseşte de-adevăratelea, nu-şi ajunge din urmă aspirasţiile, iar tăcerile sale prelungite uneori pe decenii nu-i aduc cununa autocunoaşterii. A fi nedumerit de sine însuşi - nu e aceasta pecetea umană cea mai proprie? Oricum ar sta în general lucrurile cu destinul poeticesc, Tudor Cicu, apropiindu-se cu delicateţe, cu respect şi comprehensiune de fiinţa poetului Stanciu, ne dă o probă se fineţe spirituală şi de caldă umanitate. Trăiască poezia şi marii visători, spunea Ioanid Romanescu...
RăspundețiȘtergereDevotat, I.L.
Vin acum, direct, de la capela, unde a fost depus, între patru scânduri, ce a mai rămas din trupul poetului. Fiinţa sa hălăduieşte în alte spaţii. Nu era acolo. Acolo ne aflam noi, cei câţiva scriitori buzoieni, care au ţinut să-l mai vadă, încă odată, înainte de a i se arunca cu lopata, pământ, pe deasupra, şi mai erau: familia şi prietenii familiei. Orgolii şi orgolii. Poţi muri ca Tolstoi, dar, să te cheme Tolstoi. Ion Stanciu e singurul poet buzoian, cu trei premii USR, în viaţă. "Ce este un poet?" Da coane-pane, drag poete Ion Lazu: acum îi dau dreptate lui Nichita! Poetul e ca soldatul, el nu are viaţă personală.
RăspundețiȘtergereCât de directe, cutremurătoare şi sincere amintiri! Este pentru a doua oară stimate scriitor Tudor Cicu, când constat sensibilitatea de mare poet ce-o ai! Odată, lacrimile la "Salutul de rămas bun" la sicriul scriitorului Gheorghe Ene. Iar aseară "Salutul înlăcrimat" de la sicriul lui Ion Stanciu...şi, eu, care credeam că Tudor Cicu este un dur! Se mai înşeală unii oameni, nu? Aleasă stimă, dle Tudor Cicu
RăspundețiȘtergerePS Am postat pe: wwwdumitrunegoitza.blogspot.com două fotografii de la - Trista seară de (pri)veghe!
A trecut ca o umbră printre noi, aşa cum am rămas noi, nişte umbre (atât a putut reda mobilul tău) de-o parte şi alta a sicriului său. Oare, cum spunea Ştefan Dima, acolo, la catafalc? "Umbra m-a bătut pe umăr să-mi spună că eu sunt umbra ei?" Am tresărit, la spusele sale: cine i le insuflase? O clipă am avut impresia că nu "Despre uimire", scrisese Ion Stanciu, ci "Despre umbră şi uimirile ei".
RăspundețiȘtergereTudore, nu mai înţeleg nimic. Sau prea puţin. La manifestări, în discursuri, omori publicul cu calmul tău englezesc. Eu, ca un miliţian, îţi atrag atenţia că eşti mai lung decât Socate. Apoi îmi pare rău că intervin tocmai eu, înţelegând că fac jocul pişcotarilor care aşteapă protocolul gâtlejelor şi a maţelor. Acum, aici, cum Doamne iartă-mă reuşeşti să împachetezi cuvintele atât de grele într-un ambalaj de firmă de mare calitate artistică? Mă gândesc la un spectacol cu doi artişti: tu şi Dan Puric. Un nestăpânit al retoricii şi un mim al zgomotelor cu vată. Încă o dată îţi spun, în Ion Lazu ai un coleg în ale boieriei spirituale. Vă pup pe suflete pe amândoi. Marin Ifrim
RăspundețiȘtergereDumnezeu sa-l odihneasca pe Ion Stanciu. Mi-a fost apropiat si ca om (candva illo tempore i-am fost "oaspete" la casa parinteasca din Tisau) iar, la Brasov, cat mi-a fost in putinta am sprijint drumul unor poezii de-ale sale spre cititorii "Astrei". Destinul a fost nedrept cu Omul , iar "critica selectiva" l-a ingnorat si ea pe nedrept: D.S.R. -ul, D.G.L.R. -ul, Dictionarul Biografic al Literaturii Romane si chiar Dictionarul Scriitorilor Romani de Azi... Uimitor pentru mine este ca nici SITE-ul oficial al U.S.R nu i-a consemnat trecerea in nefiinta. Asa se face ca ma numar printre aceia care au aflat cu totul intamplator si cu intarziere despre moartea sa. Nu pot face altceva decat sa-i recitesc "Pasteluri(le) metafizice" (cata stranie premonitie in cele mai multe dintre poemele incluse in sumar), cartea pe care mi-a dat-o cu autograf, anul acesta, in martie la Targul International de carte si Muzica de la Brasov. O consemnare a cartii (penultima a lui Ion Stanciu, pentru ca acesteia i-a urmat antologia de autor de al "Tipo Moldova"), care este o "mica bijuterie editoriala" (din punct de vedere grafic) se afla si in revista "Astra" ("Suplimentul Literatura, Arte, Idei) ,nr. 3-4/2013, aflat in aceste zile sub tipar.(Cf. rubrica NOTE DE LECTURA a carei titulara este sotia mea)
RăspundețiȘtergere