luni, 27 noiembrie 2017

Premiul I la eseu - la concursul organizat de INSEMNE CULTURALE (Vrancea)


ESEU
Scrisoare deschisă domnului Cehov

      …Afară e toamnă și cred că și în casa în care m-ai închis, domnule Cehov, e toamnă. După o anumită vârstă de regulă a treia (cum spunea studentul Trifomov) și păsările călătoare pleacă în țările calde. Ai tras cortina după ce ai scris ultima frază la „Livada de vișini”, cu sunetul acelui topor ce tot bătea, surd, în livadă, dar pe mine, lacheul de 87 de ani, Firs al tău, m-ai uitat. Atunci când suna gongul că trebuia ridicată cortina, dumneata ai uitat că tot mai rămân anumite păsări în patria locală cum ar fi cioara de pe craca vișinului la care încă n-a ajuns toporul lui Lopahin. Spui că nu-i așa. Că toate păsările au zburat spre țările calde, dar știi dumneata că nici puiul lui Al.Brătescu-Voinești, cel cu aripa frântă, n-a mai putut să zboare cu frații lui? Cum aș fi putut eu pleca odată cu Varia, Ania, Liubov Andreevna, Gaev, Trifomov ori contabilul Epihodov din casa aia? Doar știi ce vânzoleală îi cuprinsese pe toți? Când până și  Lopahin era la fel de îngrijorat, ca Varia. „Numai de n-aș pierde trenul!”, zicea. Scrierea (cu dulceaţă de flori de vișin) din piesa dumitale este o alunecoasă şi serioasă incursiune în apele răcoroase ale ţinutului sufletesc, în care s-au hârjonit și alți înaintaşi de seamă ai literaturii de dincolo de Prut: de la Ionel Teodoreanu cu al său „La Medeleni”, până la Mateiu Caragiale cu al său „Craii de Curtea-Veche”. Nu te-ntreb de ce m-ai lăsat în casă, închis, după plecarea moșieresei Andreevna, împreună cu toată suita, dar nici să mă lași să-mi odihnesc oasele pe divanul acela ca să spun doar atât: „Viața mea a trecut de parcă nici n-am trăit”. Așa-i! Un târâie brâu ca mine nu putea avea sentimentul lui Paşadia din „Craii de Curtea-Veche”, care trăia cu schimbul două vieţi. Acum ce va zice spectatorul nostru? „Moşule, dar parcă te-ai apucat să vorbeşti”. Dacă Olguţei, din „La Medeleni” i se umplea pieptul cu nostalgii de crivăţ la auzul versurilor lui Villon, mie îmi este oblonită la ferestre şi uşă, ca pe vremuri moara Norocului –, înţelegerea. Fiindcă, de ce să n-o spun pe şleau: iarna făceai pe tine de frig. Veneai în casa moșieresei Liubov Andreevna, doar-doar îmi va fi poruncit să-ți aduc o cană fiebinte cu ceai și să mai tragi cu urechea la prostiile debitate de studentul acela, Trifomov, care spunea că toată Rusia e livada noastră. Asta, până când Lopahin, țărănoiul acela îmbogățit le împuia capul tuturor că e vremea să doarmă liniștiți „că mai e o scăpare”. Ori ai vrut să ne sugerezi că bandiți de teapa lui sunt ca ciulinii lui Panait Istrati porniți în lumea largă? Da' ce, vedea cineva, dincolo de décor?
       Şi totuşi! Un spectator mi-a spus că până să mă audă vorbind mă și închipuia îmbrăcat în ţoale de-ale noastre, moi cu ţuhali din buci de cânepi. Vedea oare în timp?... Aşa că arătam ca un pui zburlit, tăvălit prin sare şi piper – dar dumneata erai prins de toporul care se auzea cum departe, în livadă, lovește în vișini. Nu te-ai gândit că sunt un bătrân care-și ducea veacul și traiul de cocină „în clisa uliţelor fără caldarâm şi fără nume de pe la margini, prin funduri de maidane pline de gunoaie şi de mortăciuni”... descrise și de Mateiu în „Craii de Curtea-Veche”. Vai de obrajii plesniţi, perciunii traşi, urechile lungite, cefile dupăcite şi cururile curelite şi durligile cu varga vârstate… Vai și vai!  Iar dumneata domnule Cehov știi prea bine că limba e numai o modalitate de reprezentare, o altă gesticulaţie aici, altfel, na, şi-ar pierde tot farmecul povestirii. Furat însă, de toate aceste megieşe vorbe, spectatorul uită de construcţia naraţiunii dumitale care pare a o lua şi dânsa după toporul lui Dănilă Prepeleac.
        Şi uite aşa, ceasul Mitropoliei de care vorbea Ionel Teodoreanu în „La Medeleni” putea să bată şi de unu noaptea că, nimeni nu l-ar fi auzit. Cum nu m-a auzit nici pe mine, deși „bombăneam”, mai mereu, cum glăsuia Varia, draga de ea. Acum, cred eu, n-o fi pierdut trenul și se duce și ea la serviciu ca la propriul priveghi.
        Da, domnule Cehov! Ai tras cortina, ce zadarnică povară!, peste bătrânețea mea. Că la marii bătrâni mă gândesc, ce nici măcar nu mai îndrăznesc să aștepte somnul, striviți sub sunetul toporului tău. De am ajuns să spunem: cum o da Dumnezeu! Afară e toamnă și eu cred că și înăuntru e toamnă în republica mea lipsită de o așa frumusețe de livadă unde te-ai pierdut și dumneata, cândva, pe aleile în floare de îți strecurai soarele prin ochii noștri din când în când. Că viața noastră a trecut de parcă nici n-am trăit.
       ...Iar dacă nu ți-aș fi scris, Dumnezeu m-ar pedepsi pentru tăcerea mea. Și poate nu l-ai uita, data viitoare, pe lacheul de 87 de ani, Firs. 

                                                                       

                                                                                                       Tudor Cicu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu