Irizări secvențiale
la o variantă de iubire
Dintr-o mare
reflexie asupra sa însăși (și în fața zidului de apărare al sufletului),
conștiința poetei Carmen Tania Grigore, luptând împotriva surprizelor vieții și
ale existenței, în volumul de versuri „Cerberul
din clepsidră” - apărut la ed. Neuma/ 2019, începe să-și desfășoare versul, „în
cântec de taină/de așteptare”, risipind fericit și unele frustări sentimentale
pe scara unor rațiuni tăgăduite ale neliniștii sale. Dar oare viața, câștigând
în imagine, adâncimi și iluzii, n-a conspirat și ea la imaginea unei poete care
deține cheia poemului condamnat în irizări secvențiale la o variantă de iubire
în singurătate? „Virtutea acestor poeme este felul neașteptat de a emite
reflexii care pot contraria”- spune Horia Gârbea. Poate numai atunci,
contrariind sentimentalismul atât de acceptat în poezie, trăind până la
contopire o sfâșietoare poveste de dragoste, începi să știi ce e viața și să-i
înțelegi destinul alunecând pe calea unei posibile condamnări. Dar, dacă această
variantă de iubire (într-o lume modelată de universul care i-a eliberat
sufletul), ar fi un moment final în „zațul zilei” care „lasă loc/de
interpretări”? Constanta volumului de poezie (în fapt o antologie de autor cu
texte selectate din alte cinci volume anterioare), este dată de dorința de
căutare a unor asumate rezerve de veșnicie ale vieții. Vorbim de cele care nasc
gânduri și teama de gânduri: mai apoi frustări, neîmpliniri sentimentale, așteptări amânate, dar toate, doar armonii pierdute „radiografiind etape și stări” (după Ionel Bota), pentru o
evadare menită să dea contur și grație singurătății, ori să exprime drama
separării de tristețe și a pierderii ce cadențează amintiri. Numai că lumea cu
care poeta comunică vizionar nu și-a epuizat toate gândurile, are mereu de
ascuns câte ceva: o precizie misterioasă, un fel de freamăt al sufletului ceva
mai tulburător decât realitatea. Căci din ispita timpului nu mai putem cădea:
„mă retrag în mine/cu mișcări de felină/respirația se precipită/precum o
lebădă/care aleargă/pe suprafața apei/înainte de a-și lua zborul” (uneori realitatea mă sperie).
Unele dintre
poeziile începutului (când geometriile și homometriile din acel spațiu nu
aveau, încă, o identitate), sunt vitaliste și frenetice, reușind să se
elibereze de condiționările karmice, dar ne aduc printre atâtea deșertăciuni și
un licăr de speranță, când și când: „am știut/că absența ta/încape sub aripile
lui înguste/ mi-am strâns umbra la piept/și ne-am așezat/la masa lungă/cât un
poem de dragoste” (un semn de afecțiune).
În acest labirint, în care arde și viața ei, el (cel care: „ai aruncat cu flori/ai râs în sălbăticie/ai deturnat
vulturii/strânși deasupra viilor”), îi stârnește și îndoielile, dar și
pătimirile ce ni le trezește uneori viața. Ori chiar ne aruncă dinaintea unor
presimțiri nebănuite: „straturi de ochi/sunt între tine și eu/e ciudat cum te
strecori/ca un șarpe de casă/și cauți sămânța cerului/sub talpa fiecărei
dimineți” (protocol matinal). În
poemele prin care întrezărim tușe alb-negru, ale unui autoportret cât de cât
fugar, cititorul are tendința de a detecta
elemente stranii dintr-o realitate mereu în căutare de insolit: „viața mă/
pândește/ din horoscop/ cu ochii ei/ cameleonici/ ca și cum/ aș fi un jucător/
la ruletă” (horoscop). Pe de altă
parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește voit, tabloul este
confruntat cu misterul și capacitatea acestuia de a întrupa un spirit,
îmbrăcând și o mască de Ană a înzidirii: „aici se jertfește/în zori de zi/o
femeie abstractă/dintr-o eroare de calcul/și-a grăbit/dezlănțuirea/la ce bun
acest triumf/cucerit/la capătul răbdării?” (eroare
de calcul). Carmen Tania Grigore se eliberează (prin „autoportet”), de
acțiunea timpului, printr-o rememorare secvențială și întoarcere la origini, cu
o sete mărturisită de a cuceri purități pierdute. Esențialul, din aceste
flic/flash-uri secvențiale, nu-i doar să-ți amintești toate evenimentele dragi
ori chiar dureroase și al căror martor ai fost: „e un vacarm metalic/care
tulbură/înalte mănăstiri/destram cu privirea/ostilitatea/și-mi caut mai
departe/tot mai departe/vârsta pierdută pe drum (căutare). Însă nu o putem găsi vinovată („am hoinărit prin vise”),
fiindcă trecerile mari în viață nu se fac decât pe tărâmuri neumblate, iar
strigătul ei interior e unul surprins de „dureri înăbușite” mult mai vechi:
„aerul sângerează/și mă strigă pe nume/noapte și zi/se aude o bătaie de
gong/care dă o altă formă/așteptării/dar eu am plecat/de acasă/cu fericirea în
eprubete” (cu nostalgii la vedere).
Incertitudinea („zațul zilei
lasă loc/de interpretări/și oferă indicii/despre rănile ascunse/sub eșarfe”), singurătatea („zile și nopți/am ținut la
piept/un cuțit/care-mi incita/imaginația”, tema
înstrăinării („pe versantul acesta defrișări de vorbe/pe celălalt plantații
de cuvinte/departe/tot mai departe”), sunt căutări venite dintr-un reflex
interior al unei lumini fixate undeva departe, cu respirația în trecutul
renăscut, din care poeta extrage lucrurile în logica lor comună, ori frica de
gânduri. Și pentru a se vindeca de acțiunea timpului, poeta îl lasă să curgă
înspre izvorul său tămăduitor precum „cântecul de taină/de așteptare”. Poemul
„jumătate cântec/jumătate descântec”, e și cel în care a experimentat „spaima
și/moartea lirică/dar/nici renunțare/nici împăcare/în suflul final/doar argumente/smulse
din propria inimă” (doar argumente).
De aceea o găsim mereu „înfășurată/într-o poveste de dragoste” și o simțim cu sufletul agățat de cuvintele magice ale
îndemnului: „trebuie să te întorci înapoi”. Și acest strigăt „este acaparat/de
păsări ciudate/multiplu de singur/devine pasul întârziat/pe linia vieții”, când
„inima este o pasăre/întoarsă discret/în cuiburi orfane”.
Poemele
din antologia-volum sunt scrise în aceeași notă profundă a meditației
filozofice care impune nenumăratele transmigrațiuni la existență: speranța că
iubirea va salva totul, că „mâna promisă/mâna care/să se rotească/deasupra
viselor/stârnind acea plutire/în care/nu mai știi/unde să te oprești” (vezi: poem dăruit poeziei), ne leagă direct de
o lume care deține controlul spiritual și izbăvirea. În oglinda sufletului ei
de poetă, a atâtor provocări „aruncate într-un câmp vizual”, realitatea și
iluzia și-au distribuit rolurile fără să clipească, în timp ce „deasupra
lumii/luna (poeta – n.n.) își
caută/ochiul scăpat în măruntaiele scrisului” - acolo unde credem că și-a
risipit viața într-o iubire imaginară. „Panta
rhei”...și nu ai cum să nu simți, în
tentația atâtor detașări ale unui suflet pregătit de plecare, când „lacrima
/își ia la revedere/de la plâns/și se înalță”, ce mare e bucuria de a fi învins
pentru o clipă ziua de ieri, ziua de mâine... cu „poezia/într-un decor/fără
margini”. Fiindcă e o bucurie, nu să pătrunzi pe întinderea poeziei acestei
poete sincere, ci în adâncimea conștiinței ei condamnate prin irizări secvențiale
la o variantă de iubire.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu