Cartea de poezie (macedoneanca din Craiova)

 

  Căutări, oscilaţii, uimiri... noi drumuri

        Pe Constantina Dumitrescu, „spirit creator, materializat și la nivelul inventicii, născută în luna mai a anului 1953 în Podari - Craiova într-o familie de etnici macedoneni” - cum ne-a fost prezentată într-un CV, înaintat odată cu placheta de versuri intitulată „Lacrima vieții” (apărută la ed. Aius-2018) -, o recomandă cititorului de la noi, poeta Angi Melania Cristea care, în cuvântul înainte ce prefațează cartea de versuri, spune următoarele: „Poezia doamnei Constantina Dumitrescu se deschide precum o crisalidă, revelând o încărcătură spirituală puternică racordată la energiile misterioase ale Terrei”.  Debutul cu volum în poezie și-l face prin 2008, mai apoi după o culegere te texte și melodii îî apar și cărțile pentru copii care conțin atât povești cât și poezii. Titlul volumului din 2018, Lacrima vieții, este sinteza poeticii sale în secvențiale rostiri populare și rostuiri în vers modern contrastante, ce se derulează într-o notă optimistă a unui eu liric „decepționat de preponderența întunericului, maladiei, suferinței asupra binelui, luminii, fericirii” (n.n. - redăm din prefața la carte). A-ți explora eul liric din perspective opuse vieții, e o alegere fericită, în sensul că astfel de oscilații lirice pe sinusoida vieții îți pot căli armele luptei cu poezia. Dar din realitatea concretă la visul aspirant, distanțele acelei lumini izbăvitoare sufletului nu sunt doar spirituale, ci și fizice: „Cu pieptul plin de iubire și durere/Aștept răsăritul lacrimilor divine/Să coboare-n felinarul albastru/Precum stau eu în floarea de mac/Punând oceanul planetei la țintă,/În suflet și gând” (Floarea de mac). „Bat clopotele în noapte/Vestind venirea” (spune undeva), dar „ce dirijează” acele clopote în noapte „anunțând venirea”, ca emoție lirică nu m-a convins. Dacă în poemul „Aș vrea” exista o idee cât de cât poetică a zborului „peste poienile cerurilor”, condus de „sufletul-pereche”, autoarea nu pare să ne dea cheia de lectură a „necunoscutului infinit” descifrat în momente și stări poetice a unui eu liric „așezat pe-o dungă de vis” (cum spune în Timpul). În labirintul acestor trăiri și stări poetice, poeta se expune în notații de natură descriptivistă. Ne-am fi așteptat ca împlinirile unor momente trăite, venite uneori din gesturi simple să producă un oarecre impact emoțional, dar acesta nu vine, deși în poezia „Crez” iubirea divină se concretizează într-un sincer mod de viață: „Cred în tine suflete/Cu care vorbesc mereu!”. Rostirea aproape psalmică din aceste poezii ne poartă prin labirintul amînărilor de tot felul spre un liman poetic cât de cât călăuzitor, însă toate aceste încercări spirituale sunt doar ipostaze: unele insolite, altele amintind de poezia naivă, dar ca și aceea, orice poezie, înainte de toate, este emoție, ori, aici, emoția este ascunsă în trimiteri spre ermetism, prin așa-zisa tehnică a paradoxului, foarte frecventă actual, mai ales la „poeții” ce s-au învățat să scrie versuri fără a simți revelația clipei de dincolo de orice precaritate a vieții, ele răsunând ca în fraza eminesciană a stihuitorilor de rând, adică a gol și absență.  

      O poezie cum e aceasta, gândită pe metoda deconstructivism-ului, sub forma unor notații textuale, ne-ar putea conduce spre un mod de cunoaștere (ca privilegiu al simțurilor) ce ar trebui să ne ghideze, intuitiv, către un liman al sensibilității poetice, doar că deconstrucția și fragmentarea rostirii în vers nu transpune (aici) o emoție puternică ca cea a apariției luminii create de Ziditorul lumii în ziua dintâi. Teme precum viața, destinul, singurătatea, tristeţea, misterul clipei trăite, speranţa, visul, iubirea, dorul, aplecarea spre povestea mitică, durerea, timpul, sufletul etc: sunt umbre care-i vor aşterne poteci de străbătut dinspre „gândul slobod” ce aleargă „ȋncărcat de cuvinte” spre poezia care induc și cititorului drumul spre acele cuvinte cheie (cer, lumină, destin, suflet, lună, stele, soarele, ploaia, noaptea, muntele, câmpia, marea, Dumnezeu, îngeri, etc), probabil pentru a sugera starea halucinatorie trăită de un eu cu un suflet bântuit ce-și caută destinul între pământ și cer. Dar multe dintre ele induc către un derizoriu generat de asocierea cuvintelor puse în vers, punctând doar admirația poetei în fața perfecțiunii naturii. Asemănând iluziile cu oglinzile din vis și univers: „Oglinzi solare,/Oglinzi stelare/Care reflectă floarea eternității/În lumea aceasta terestră”, ne-am fi așteptat să o vedem adunând în oglinzi taine, ori stând ascunsă în ele pe drumul întins firului vieții. Căci spune Apostolul Pavel: „Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos (pe ghicite n.n.); dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu”. Numai că drumurile ei ȋn mai toate poemele se ȋntretaie cu aceleași căutări, oscilaţii și uimiri, amintindu-ne că viața e un vis în care nu poți greși.

       Citind astfel de notații/gânduri ai putea crede că poezia Constantinei Dumitrescu, ca joc şi artificii, ne aminteşte de barocul cu substrat oniric al poeţilor nocturni: reci-glaciali-și de nedescifrat tocmai prin simplitate și paradox. Iată o mostră din acest turbion retoric care se zăreşte ici-colo: „sufletul moare odată cu sufletul”... „Dansează sănzienele în ritm de zori/Legate de o petală de garoafă/Prinsă la urechea unui fecior/Care aleargă să prindă o sânziană”... „stropind timpul”... „Noaptea picură cu lacrimi/Și cu întunericul orbitor”... „Cântă stelele și latră câinii/Așteptând culoarea destinului”... „Mirosul timpului/Mă dezmiardă”... „Ce se aseamănă cu o iluzie/Care visează oglinzi”... etc. Aflată ȋn această ipostază, autoarea gândeşte şi forţează matricea imaginii obişnuite, dar ştie să răsucească la timp cheia misteriosului anotimp ideatic în care aruncă (la întâmplare?) sămânţa sunetului din cuvânt, pentru a culege roadele unei apropieri de frumusețea gândului creionat.

       Acestei plachete de versuri i-aș putea reproșa unele redundanțe și o arie tematică restrânsă la teme arhicunoscute, unele versuri care pot fi înlăturate la o nouă privire pe text, întrucât par a fi scrise din grabă, cât și un plus de retorică. Pentru Constantina Dumitrescu poezia este (totuși, în ciuda acestor inadvertențe) tărâmul ei de vis unde se retrage pentru a-și descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare cu morile de vânt ale unei lumi invocate în vers, până la granițele de trecere de la poezia naivă populară la cea modernă și acceptare a unui destin de muritor. 

              Tudor Cicu