Poeme pe DN1 - (cu poeta Angi Melania Cristea)

 

Trăiri epice într-un puzzle de emoții

                                                   

      Poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care ne-au așteptat o viață la capătul lor. Uneori prea târziu, alteori oscilând între aventura lirică ce include adevărurile vieții și descoperirile acestui exces al aventurii spirituale cu revelațiile ei, ne vom mișca continuu, odată cu poetul (prins în jocul ascuns al gândirii), între cele două fațete ale lumii interioare și exterioare dintr-un spațiu poetic dominant imagistic, reflexiv, ori discursiv. Alții ne vor aștepta la capătul călătoriei noastre pentru a afla, în planul scăpat de conștient și trecut în libertatea unei călătorii lirice, în proiecții onirice, ca toate cele găsite într-un poem să și dea posibilitatea de a începe o nouă viață. Facem această călătorie (capabilă să teleporteze și cititorul, în „lumea cu odiseea ei plană”) cu poeta Angi Melania Cristea și recentul ei volum de poezie Poeme pe DN1 (apărut la ed. Neuma, 2021), în spațiul extins al unor trăiri epice într-un puzzle de emoții, pentru a ne explica (structurat în secvențe) extensiile misterioase ale numerelor, agățându-ne de un fir nodal locuit de un ochi suprarealist și abstract, ce ne va deschide și poarta unor trăiri halucinante, or a unor senzații ce stau sub semnul generos al poeziei și care i s-au fixat nepieritor în memorie. Drumul acesta, care „se bifurcă în poezie și un fel de a fi neimaginat/cum poți picta cuvintele ce îmi ies din piept/tablou de Gustav Klimt”, are taina rostirii și modul de a atinge veșnicia din absolut, dar e și punctul de pornire al avalanșei lirice dintr-o poezie nouă în raport cu cea încifrată: „de o mie de ori te-am scos din inima mea/exact atât cât toate stelele să ardă neîntrerupt/precum ard cuvintele cu trupul haihui/din zilele de odinioară/când cântai la patru mâini iar eu te înălțam dincolo/de sensul vieții” (Stop! Poezie!). Și ne întrebăm: care să fie punctul final al unui drum cu două capete parcurs sub povara unui anotimp apăsător, cum e al „poeziei în starea de pandemie”? Dar „liniștea în care îți trimit virtual tensiuni”, nu are și ea acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului? Acest drum, ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice, arată el direcția poetică, ori o radiografiere a poeziei în libertate (un concept estetic, la urma urmei)? Sau plăcerea de a roti „orice univers ca pe o marionetă” rezultă din înaintarea către o țintă? Această radiografiere a trăirilor ei interioare (din irealitatea imediată), îi este livrată mai apoi cititorului, în tablouri abstracte ale unui discurs liric, alcătuind profilul celui prins captiv în vertijul vieții; când văzut în oglinda firească, când tulburat de pânza halucinantă a unor „ferestre cu păsări în grafitti”: „non-rutina și portretul tău dat pe zoom/cele o mie de albume cu femei în sepia/sunt de acum nestarea în care scriu poeme/despre/pești și alte vietăți/poate tu care mă iubeai dintr-o mie de moduri posibile/ești aici pentru 3 vieți cu toată forța vulcanilor/ce erup/tu pe DN1 într-o cursă nebunească” (88 de secunde).

       Avem aici și tabloul complet al imaginației poetei; pe de o parte, unul care acceptă secvențe halucinante, dar unindu-se cu perspectiva reală a unui „ferestre” prin care privim viața, cât și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației; și pe de altă parte, din dorința de a fragmenta firul epic, avem haloul radiografiei poetice dintre reprezentarea suprarealistă a tabloului abstract şi actul gândirii. E ca și cum te-ai juca voit între imaginar și real „ascunși de freamătul vieții ca niște poeți în delir”, pentru a descoperi o lume posibilă în afara timpului prezent, surprinși de niște emoții articulate care țin de un anumit nivel de sinceritate: „A venit vremea să purtăm măști de serie/să îmbrățișăm aerul decupat din care am extras emoții taciturne/.../puneți masca și mănușile de acum încolo/@războaiele se vor scrie între noi” (Love Potion). Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește biografic, tabloul acestui autoportret încadrat în singurătate este confruntat cu misterul și capacitatea acestuia de a întrupa un spirit aflat într-o strânsoare a destinului: „aici în sud cerul se rupe sub ploi/tu desenezi sufletul ud al orașului colțurile obtuze ale caselor/și parcă dintre toate linia de contur/strălucește/.../ și nicio stare nu poate fi ca atunci/nu poți opri ploile care adâncesc albia/unui râu imaginar/și îți transformă iubirile în metarealități” (Astenie). E aici un fel de auto-proiecție ca în „Autopoem”: (ți-am spus că scriu un nou volum și/în timpul vieții tale/voi deveni un flamingo roz sau scara autorulantă/cu care urci și cobori de mii de ori/atât de mult încât obosești și nu mă mai recunoști), dar și posibilitatea unei paralele între concepţia platoniciană a sufletului automişcător şi interpretarea aristotelică a mişcării (sufletului) ca mişcare către sine.

        Dar toate acestea, în poezia suprarealistă generatoare de iscodiri lirice ale poetei Angi Melania Cristea, nu sunt decât reflectări dematerializate ale unor realități puse în ecuația generală a emoției și sentimentului, cu noi conexiuni între puterea magică a gândului „dezghiocat” de cuvânt. Intuind prin cuvânt anumite mecanisme psiho-mentale în construcția poemelor, poeta dă și cititorului privilegiul de a se bucura și de a interpreta, în felul său, mesajul poetic. Dar cum și cititorul are tendința de a detecta elemente stranii dintr-o realitate mereu în căutare de insolit, întotdeauna cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a descoperi frumusețea gândului care a încercat-o pe poetă și stă la fereastra poemului, pândind în text, până când apare cu gândurile ei de foarte departe, în vastitatea spațială a poeziei înscrisă pe coordonate derutante  pe harta acestor promisiuni „cu tot suflul/și toate insta story să fie”. Astfel, întâlnim dragostea aceea aiuritoare în călătoria noastră („și tocmai când mă sărutai profund/apa se transforma într-o zăpadă nesfârșită/peste acoperișul lumii”); sau extazul în fața senzațiilor tari („emoțiile acelea care cresc trandafiri/și se odihnesc în lanul de grâu la amiază”); apoi starea metafizică a unui timp scurs între lumile paralele ale iubirii și urii („numai eu feliez timpii și probez ore să văd/în câte veacuri încape/sufletul meu”); dar și revolta captivității impuse („vin zvonuri despre distanțarea socială/și simt tristețea cum se cuibărește la mine între omoplați/asemenea unei împușcături fatale”); urmând a da contur așteptării în singurătate („nimic nu va dura mai mult decât timpul care știe să se reinventeze/decât ordinea celor 144 de zile în care/vor cădea atâtea ploi/câte îmbrățișări s-au pierdut între noi”)

      Poezia sa are tangenţe cu pictura şi tabloul suprarealist al filmului gândit de Hitchcock. Mesajele cifrate şi recepţionate ca de „pe planeta micului Prinț”, ne dau senzaţia acelui gând prins prizonier într-un labirint tare încâlcit. Iar când „drumul se bifurcă în poezie”, o găsim răscolind printre amintiri, prin acest labirint al vieții, pentru a se salva din acest puzzle de emoții „cu infinite love”.

  Tudor Cicu