duminică, 21 ianuarie 2024

O carte de poezie din „orașul cu salcâmi” al lui M. Sebastian

 


Poetul care și-a ascuns umbra   *   

      

      Poetul pe care îl lecturăm și care scrie poezie concretă, mizând pe un biografism evocator, e o voce cu un discurs al eului biografic, glosând despre o poveste cu „metamorfoza zilei” și simte, odată cu toate lucrurile înconjurătoare, acea „durere a zilei”,  în care un „timp”, ce „respiră astăzi ciudat”, nu mai are răbdare a ne povesti despre copilărie și iubire ori, acolo unde ard lumânarile vii în candela drumului pavat cu vise frumoase. O acută însingurare poate fi decriptată din tonul său, din ce în ce mai sfâșiat, se ține de el ca umbra de om, totuși, fără acea agonie a învinsului rănit de Destin, desemnat în poezie a-și expune propriile răni ca arme posibile în expansiunea revoltei care așteaptă doar acea scânteie pornită de la un avertisment. Amprenta volumului despre care vorbim: Sunt ruda de sânge a unui timp nebun (de Mihai Vintilă, apărut la ed. Info EST, 2023), îmbracă ușor aura unor micropoeme moralizatoare ce încorporează reflecții care-i deschid calea spre adevăruri, într-un stil concis și limpede. Timpul acesta, ca un „râu secat de atâta lingușit” și care „se râde printre dinți”, este explorat destul de atent prin alegerea unor momente cheie care să-i formeze aria narativ-poematică a textelor, ori sintaxa unei alăturări (de cuvinte), în scopul de a creea atmosfera de semnificare a unui „adevărat sens” în metamorfoza zilei: „Ziua s-a scurs.../De parcă nici n-a fost./Ploaia dansează sus-jos, sus-jos.../Pe geam două picături de gheață/Se iubesc topindu-se duios” (Seară cu ploaie de gheață). Prin aceste poeme de notație, în care totul curge spre o poezie la care și cititorul e invitat să îi reconstituie aria și materia lirică, poetul ne vorbește despre: ființă, existență, gând, destin, șansă, iluzie, regrete, revoltă etc. Strigătul său nu e unul al disperării cât al unei realități ce nu-i mai poate promite o stare normală a lucrurilor, dar atenţia îi este la sunetul gongului dat de timp („un timp nebun”) și la imensul gol care trebuie umplut cu cuvinte, atunci când ne mor poeții, iar viața pe scena lumii e un șirag de iluzii risipite în dialogul, surd, cu celălalt: „Vrea să se sinucidă un poet/După ce-n viața-i a tot împins la verb/Își pune capul/Pe șina ce parcă nu-i de fier./Să moară!/Să-i fie necropsie poezia/Să zică lumea/Ce păcat/Și ce frumos a scris/Poetul care a plecat” (Sinucidere pe o șină moartă).

      Cartea sa de poezie este o carte constituită din „firimituri” de viață sub forma unor secvențe cinematografice gen flick flash-uri, iar căutările lui poetice își vor privirea focalizată pe reflecția unui transfer de substanțialitate a participării cuvintelor în construcția poemului. Versul la care recurge poetul: e scurt, concis, iar sugestia secvenței proiectate e constituită din stări sufletești nedefinite, dar făcute să atragă atenţia prin ciudățenia unei realități zugrăvite doar într-o „irealitate cu balauri”: „Masa pe care scriu se plânge/Că o doare un picior/Și câte-un cui o strânge/Prea tare, prea cu dor./Scaunul pe care stau se zbate/Că uneori eu sunt prea greu,/Dar altfel nu se poate/Căci n-aș mai fi chiar eu” (Metamorfoza zilei). Tot în această irealitate „strada își poartă paltonul de gropi” și „sufletele străzii/sunt peste tot triste”. În compoziţia sa vizionaristă, lirismul e doar o rezultantă a unor „semne şi semnale”, un fel de karmă a regăsirilor în labirintul creaţiei: „Sunt ruda de sânge a unui timp nebun/Bunic îmi e minutul/Și mama-mi este ora./Sunt secunda de ieri/Și viitoarea secundă de mâine,/Sunt aici și azi/Secunda de acum” (Rude). Credem că există o strânsă legătură între cele două lumi (trecut și prezent) aflate în antagonism în ființa poetului pentru a deveni, deopotrivă, comunicative cu cititorul său. Combinația de cuvinte (lumea poetică) și magma sufletească a cititorului (percepția lumii transmise) – aflate în legitimitatea vaselor comunicante, ale gândirii – și care ne îndeamnă să considerăm drept har intuiția celui care scrie, constituie lutul din care omul simplu își zidește casa: „Mi-am ascuns sufletul într-o metaforă/Să nu-l găsească umbra/Când a încercat să scrie poezie/S-a folosit de literele mele/După ce le-a ucis spiritul/Mi-a furat ideile/După ce le-a omorât viața” (Poezia umbrei mele).

      Poezia nu se vinde, poezia nu se citește, poezia nu mai e importantă. În aceste zile se poate trăi foarte bine și fără poezie... Și apoi, poezia e doar una dintre multele forme de expresie artistice de a fi în lume, de a gândi lumea și pe sine, înăuntrul ei” - scria Doina Ioanid într-un eseu. „Nu mai e vremea poeziei”, spune și poetul acestei cărți de poezie: „De atâta liniște/Se aud/Șoarecii timpului/Cum rod în colț de galaxie” (Timpul poeziei). Cine sunt eu?” (mai că s-ar întreba) şi de ce o fi atât de îngustă scena unde poeții își „joacă” piesa „iubirilor trăite, pierdute/și uneori regăsite”? – iată o primă întrebare ce ar fi sunat și în misterul nopții de la Elsinore (din Hamlet). Dar, în acest „spectacol” al vieții, poetul din Brăila își anunţă intrarea, de unul singur, în jocul poetic: „Sunt un vis distrus/Al unei povești/Sunt ce mi-a fost dat la dus” (Ce sunt eu?).

      Scormonind în lumea cuvintelor spre a înțelege temeiul acestei lumi, unde nimeni nu pare să fi găsit vreun răspuns cât-de-cât mulțumitor, dar dat li-e să imagineze un drum lămuritor, Mihai Vintilă e poetul „apocaliptic, profetic... cântă învierea șinelor uitate din Bărăgan, care mai așteaptă oameni adevărați, pentru un exil necesar”, cum îl descrie a.g.secară în prefața la carte. Și pe această poartă fără zăvor (exilul poeților la masa de scris), ce nu are taine alese, nici eliberări sofisticate ale gândului, ne vom „risipi” și noi, cititorii săi, în manierismul unei generații de poeți ce țin neapărat să reinventeze o poezie concretă.

               

* cronica a apărut în revista PLUMB/nr.1 ianuarie, 2024                

                                                Tudor Cicu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu