pe când niște ploi

 

până când niște ploi

 

am tras cortina poveștilor să te găsesc

goală în așternuturi

cum văzusem într-o pânză de Modigliani

și să cred că azi ești a mea

că avem în față câte o carte

iar ziua aceea trebuia să fie marea noastră descoperire

ne înțelegeam deja fără cuvinte

de aceea m-am rugat să dai tu prima filă

eu o să trag după aceea o linie

și să număr zilele care au mai rămas.

până când niște ploi

te vor aduce la mine.

știu că îmi vei cere să citim la lumina stelelor, amândoi

poate așa

prințesa adormită din povestea ta ne va spune

secretul sărutului care va trezi în mine

cei doi lupi flămânzi ce încă mai întorc filele cărții...

dar să te strâng în brațe

să-ți vorbesc de Estela

enigmatica marilor speranțe din Dickens

asta chiar m-ar fi salvat de la multe.

știi?

mi-ai spus ceva asemănător în podul cu fân

când pescărușii pe acoperiș țipau atât de îngrozitor;

dar abia ieșit în ploaie

am deslușit, că pentru a înțelege

trebuie să-ți amintești tot.