Tableta celui care n-a trăit visul până la capăt (7)

 

Tableta celui care n-a trăit visul până la capăt 

 

   „O carte e o lume ascunsă în ea” spunea J.L.Borges. Nu ştim însă niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când, şi unde, se va termina. Și în această călătorie nu suntem niciodată singuri, fiindcă visele se înfăptuiesc întotdeauna în doi. Poeții au visat să schimbe lumea, s-o facă mai bună. Din păcate poetul nu este creatorul, ci martorul lumii prin care trece. Dacă ar fi fost creată de poeți lumea ar fi arătat cu totul altfel. De aici poate și durerea lui Zaharia Stancu în ultima lui poezie intitulată „Pentru o lume mai bună”. Redau ultimele versuri: „Te-ai bătut pentru o lume mai bună/De când erai cireș înflorit”. De când eram, cum spune poetul, un „cireș înflorit”, care dintre noi nu a avut un vis pe care și l-a dorit dus până la capăt?

     După ce-ai gustat înșelăciunile vieții, tot căutând să-ți duci visul până la capăt, ori acele sfaturi ale înțelepților cu care sperai lesne să străbați drumul ales în viață, toate ți se par că au venit prea târziu. Sau poate că are dreptate Socrate: „Dacă nu acum, atunci când?” Se spune că Socrate, care a ales să moară bând cucută (după ce alții dăduseră infama judecată de-i hotărî soarta), a chemat un profesor de muzică să-l învețe să cânte la harpă. Când unul dintre jurați s-a mirat că el, un om care mai avea doar câteva ore de trăit, are o astfel de dorință, Socrate, se zice, ar fi spus ceva de genul „Dacă nu acum, atunci când?” Are o logică dorința filozofului? ne întrebăm noi. Are. Pentru că filosoful își credea sufletul nemuritor. Despre povestea unui vis care n-a putrut fi dus la sfârșit ne vorbea și John Steinbeck în cartea sa „Perla”. „Cred că este o poveste aspră, căreia nu-i lipsesc străfulgerările de frumuseţe”, avea să declare Steinbeck despre obsesia eroului său pentru o perlă neobişnuită ce-ar fi trebuit să-l scape de săracia extremă. Perla capătă nuanţele înşelătoare ale unei legende, conţine înţelepciunea unei parabole şi începutul candid al unui basm despre tihna visată de oamenii cumpătaţi în faţa ispitelor. John Steinbeck a scris un roman acaparant, de-o luminozitate cutremuratoare. E o carte răscolitoare care vorbeşte despre năruirea visului american.  Kino este un pescar foarte sărac, dar mulţumit de viaţa pe care o duce alături de Juana şi fiul lor Coyotito. Asta până în ziua în care descoperă cea mai mare şi perfectă dintre perle, Perla Lumii, despre care se vorbeşte în toate legendele căutătorilor de perle. Găsirea ei îl transformă pe tânărul Kino într-un om foarte bogat, mai bogat decât ar fi visat vreodată. Având Perla Lumii, îndrăzneşte să viseze: să-şi cumpere o puşcă, haine frumoase, să se cunune la biserică cu Juana, Coyotito ar putea merge la şcoală, dar mai presus de toate acestea viața pare a le promite siguranţă, bunăstare şi respectul semenilor! Dar fericirea este de scurtă durată, căci mirosul banilor atrage toată răutatea semenilor, iar Kino e nevoit să se confrunte cu invidia, lăcomia şi violenţa oamenilor. Ceea ce părea a fi un miracol se transformă într-un coşmar. După o goană către necunoscut și fuga din satul natal La Paz, hăituit prin munți și ținuturi sălbatice, Kino ia hotărârea să se întoarcă în satul natal după ce-și pierde copilul, ucis de arma hăitașilor. Cu perla în mâini, după ce-și doboară urmăritorii, se întoarce la țărmul mării din satul natal și aruncă blestemata perlă cât mai departe, în largul mării, spre a se pierde pentru totdeauna. „Perla” e parabola unei vieţi de coșmar ca fugă până la ultima suflare din fața răutăților ei și până la capătul destinat vieții de ursitoare. Dar cine își cunoaște dinainte destinul, spre a se feri din calea răutăților de tot felul?

     Fata unor vecini cu noi, din satul meu natal, al cărei tată fusese închis pentru că trezise într-o dimineață tot satul, strigând în fața primăriei, moarte călăului Stalin, pentru că i se făcuse o nedreptate, îmi povestea că nu a înțeles multă vreme pentru ce fusese arestat tatăl ei și în fiecare dimineață sărea la fereastră să se uite în lungul uliței, doar-doar îl va vedea venind. Iar în altă dimineață s-a trezit în plină forfotă prin casa lor. Cineva striga pe uliță, că lumea se strânsese deja la casa lui Voicu, fratele mai mic al tatălui ei. Atunci a alergat și ea, desculță, cale de trei-patru străzi, tot într-o fugă. În sat doar Voicu avea un radio ce funcționa cu două baterii cu pile. Dinaintea acelei cutii, încolonați cu mic cu mare, bărbați, femei, copii, plângeau cu toții. Dar ea nu înțelegea nimic din toată nebunia aceea. Ceremonialul acela difuzat în direct, la radio, impresionase un sat întreg. A stat și ea în plină stradă, în frig, până l-au condus la cimitirul Ghencea, pe Petru Groza. De mult timp, probabil, n-a mai avut cătunul acela o astfel de înmormântare în direct. Unii spuneau, mai în șoaptă, ori mai direct că, poate acum noul ministru care va veni o să-i elibereze printr-o amnistie pe cei care greșiseră cu astfel de vorbe împotriva tătucului Stalin. Și fetița a plecat spre casă fără să înțeleagă o iotă din toate astea. Aveau un dud în fața casei și tatăl ei spunea că, atunci când se va face dudele, el îi va culege un castron mare cu dude fetiței. Odată s-a trezit lângă dud, „chemată” ca prin vis de vocea tatălui. Trecuse demult vremea dudelor și atunci, acolo sub dudul fără poame, a simțit parcă un cuțit în inimă, realizând că tatăl ei nu are să mai vină niciodată din pușcărie. A stat apoi o lună la pat cu febra care îi turuia în urechi, precum uruitul unui car care scârțîia pe drum. Începuse să se roage în gând: „Tatăl nostru care eşti în ceruri...” Aşa i se spusese. Că are grijă de viața fetiţei și de muntele ei de jurăminte. Când îmi povestea toate astea, ochii ei grei, lipsiți de viață, părea a mă întreba: „În ce colț al tabloului lui Breugel a nimerit visul meu?” Și, îmi pare că m-am ȋntrebat, la rândul meu: cine ne trasează nouă, pașii ȋn viaţă? Destin, soartă, ursită?... Cert e că fiecare dintre noi alergăm, ȋn viaţă, printre vise, pe cărări diferite.

     „Toate frământările tale sunt ca niște jucării stricate și gândurile în noapte sunt gânduri fără speranță” am mai rostit eu. Se zice că, omul, odată împins pe drumul renunțărilor, va abandona lupta. Tot timpul cât mi-a vorbit, mi s-a părut că am ținut ochii închiși și, ghemuit în mine, mă rugam pentru visul ei, în gând. Pesemne așa credeam eu pe atunci, ca să nu mă rog cu glas tare și să mă creadă  un băiat slab de înger. Abia mai târziu când i-am așternut povestea, în schița „Fetița din fereastră”, am înțeles că mă aflam acolo să scriu, cândva, povestea fetiței care n-a visat niciodată un lucru ce avea să fie dus până la capăt. Iar acum câțiva ani, când m-am întors după o vreme, în satul natal, la căsuța de pe deal nu mai locuia nimeni; obloanele parcă fuseseră trase deasupra întregii lumi. Îmi imaginam doar părul ei răsfirat evantai, ochii în care îngrămădise atâtea speranțe și un anume prozaism în durerea din glasul ei. Auzeam, vag, în urechi, ruga părinților mei care se rugau pentru noi, la icoană, atunci când ne îmbolnăveam din te miri ce: „Măcar dacă ai putea coborî de pe crucea Ta lângă noi, o vreme, Doamne!” Și auzeam cum picăturile transformate în măzăriche se loveau de țigla de pe casă, în acel colț al satului asediat din toate părțile de niște grauri bezmetici. Dinaintea căsuței natale, mi-am adus aminte de dudele fetiței și povestea ei, și am căutat cu privirea dudul nostru, de la fereastra unde scrisesem eu primele poezii. Nu mai era acolo. Cei care locuiau acum, aici, îl tăiase. Și câte vise nu-mi făcusem la fereastra dudului și eu. Nu mai departe ca cel (din O mie și una de nopți) care plecase tocmai în ţinutul Egiptului, la Ispahan, să caute comoara ce i se arătase în vis şi află că aceasta era chiar în grădina casei pe care o părăsise. Ori povestea pescarului acela foarte sărac care, deznădăjduit că nu poate pune nimic pe masa liotei de copii, se duce la un ţărm de mare să-şi încerce norocul şi aruncă năvodul rugându-se lui Mahomed din ceruri. Sau povestea frumoasei Bedrel-Budur, cea care îmi asediase aproape toate nopțile! Un scriitor la masa lui, de unul singur, visează și scrie cam ce crede el că-i poate ȋnghesui printre gânduri acel ȋnger care-l veghează tot timpul.

     Și în mod cert, chiar i-am rostit fără nicio noimă numele lui Robert Louis Stevenson, scriitorul care m-a urmărit încă din copilărie cu acel cântec despre nişte piraţi şi un căpitan numit Frige-Oaie, din cartea „Comoara din insulă”. Nu pot spune că modul acestuia de a transforma visele (care i-au fost şi argumente în scrieri) în pagini de o indiscutabilă splendoare i-au aparţinut lui, ori ideea i-a venit de la Coleridge şi poemul liric al acestuia: „Kubla Khan”, scris în vis. Cântecul, ce da glas răzbunării piraţilor, din finalul cărţii de căpătâi al copilăriei mele, mă urmărea şi aici: „Pe un singur om l-a cruţat talazul,/Din şaptezeci şi cinci plecaţi cu barcazul”. Mă temeam pentru Jim Hawkins, dintre cei mulţi plecaţi la drum, și mă rugam să nu rătăcească niciodată calea de întoarcere acasă. Nu mai spun că imaginea marinarului acela olog care venise la hanul „Amiral Benbow” cu un rob după el, trăgând un cufăr cât toate zilele, într-o roabă, mă urmărea şi-n somn. Doamne, și ce personaje? Silver, Billy Bones, Jim Hawkins, căpitanul Flint (un papagal vorbitor), Câine-Negru, Frige-Oaie şi cerşetorul orb, Dirk, bătrânul Pew... „Ce-or fi făcut toţi cei care au plecat? S-o fi întors vreunul, ca în cântecul acela al piraţilor?”

     Petre Ispirescu îmi dădea de înțeles, în povestea aceea cu „tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte” că, la capătul drumului, într-un cufăr cu amintiri de acasă, te așteaptă moartea. Și m-am cutremurat, amintindu-mi și de visul din care s-a trezit Gavrilescu din „La țigănci” a lui Mircea Eliade. „Hildegard? – exclamase el lăsând să-i cadă pălăria din mână” „De când te aștept, spuse fata apropiindu-se de el. Te-am căutat peste tot!”

      Avusesem un vis acolo unde copilărisem, chiar speram să îmi croiesc drumul în viață cu fetița aceea care își aștepta tatăl să îi culeagă un castron cu dude. Dar „fetița din fereastră”, cea care nu aflase de povestirea în care o prinsesem, nici ea nu mai era acolo.   

 

Tableta acordorului de piane (6)

 

Tableta acordorului de piane 

 

     Când eram copil de-o șchioapă, adică o șchioapă mai măruț, am văzut și eu napii cum crescuseră tam-nisam în gardul vecinilor, ce chiar ne despărțea de grădina noastră. Tocmai le descoperisem bulbul dulceag-sălciu (pesemne văzusem pe undeva, nu tocmai eu fusesem cel care descoperise minunea, precum Columb America), de am început a descoperi, pe dedesupt, gardul. M-a văzut băiatul vecinului, de-o seamă cu mine, ceva mai tăntălău (cu asta mă mândream și eu dinaintea lui) și fuga-fuguța la tătâne-său cu pâra. Că, vezi doamne, le-am stricat gardul! Vecinul a văzut și el drăcia de gard făcută tranșee, dar după ce s-a scărpinat după ceafă i-a zis nătântocului „lasă să ia și el, că vor crește la loc alții” – asta, spre disperarea acelui năpârstoc de copil, disperat că nu fusesem tras, ghini-ghini de tăt!... de ureche. Pe unde săpasem după barabulele acelea de napi, a intrat într-o bună zi cele trei oițe ale noastre și hălăduiau bine-mersi prin via lor. Tata a văzut și mi-a șters o palmă după ceafă, zicând: „Fugi, mă, de scoate oile alea, că voi cu napii voștri, uite-na! Belea și ispravă”. M-am dus, dar dincolo de gard am privit înapoi și i-am „zis” (în gând, desigur) tatei: „Lasă că așa-i trebuie! Să mai fie pârâcios!” Doar că povestea asta nu are legătură cu povestea acordorului de piane despre care vreau să vă scriu. Și totuși, totuși... ceva legătură tot are având în vedere că, amândoi, într-o bună zi, după ce ne-am împăcat, tot așa de ghini-ghini!, ne-am furișat în cotețul vecinei noastre, din spatele casei, de am dibuit din cuibare câteva ouă pe care le-am transformat în câțiva bănuți la Cooperativă, tocmai cât ne trebuia să intrăm și noi la filmul „Awaara” (Vagabondul) care venise cu caravana la căminul cultural din satul nostru natal. Vestea iminentei sosiri a caravanei de la oraș se răspândise, în tot satul, precum furtuna ce o stârnise buzduganul zmeului din poveste: boc! poc!… în poarta fiecăruia şi, de acolo, mai departe. În film, după ce Raj îi fură Ritei poșeta, sperând să găsească cheia de la mașină, cu care banditul șef voi să dea o spargere la bancă. Negăsind cheia, Raj se preface că „aleargă” după „hoțul poșetei” și, ca recompensă, Rita îl invită la vila judecătorului care îi fusese încredințat ca tutore. Acolo, zărind portretul copilei cu care el fusese în copilărie la școală, acum agățat pe un perete unde trona pianul fetei, realizează că cea în persoană era flebețea lui, copila dragă de odinioară. Mai apoi servitorului din casă i se recomandă că a venit la Rita chemat să îi acordeze pianul. Cum ajunsese Raj, dintr-un copil educat de mama sa, într-un hoț de buzunare, pesemne, enigma trebuie căutată în jurământul de răzbunare al baditului șef Jagga. Astfel, dificultatea fiind lămurită, mai rămâne de lămurit o a doua problemă (cea propusă de Hemingway, în „Bătrânul şi marea”), de o natură cu totul diferită, dar, care are legătură cu deziluzia lui Raj cu privire la bunătatea oamenilor. Spunea Hemingway, despre drama oamenilor sărmani, cam așa: „Totul e chinul foamei şi lupta împotriva a ceva de care nu-şi poate da seama” Încercând să intre cu cuțitul pe fereastră, la judecător, Raj are convingerea că răzbună, la rândul lui, nenorocirea ce i-o făcuse tatăl-judecător, mamei lui. Probabil, păţania cu sandalele (dintr-o schiță de Cehov), cărora li se tot dezlipeau tălpile, ar fi fost un episod ce ar fi putut face parte din această povestire a mea şi, ar fi salvat situaţia, prin nuanţa ei amuzantă. Dar oare, chiar ar fi salvat-o? N-am fi căzut în cealaltă „încurcătură de minte”, ca și a acelui  personaj, ce avea ceva, cu nişte ghete ghinioniste? Acordorul de piane Murkin, din schiţa „Ghetele”, de Cehov, avea tot motivul să dea toată vina pe „blestematul servitor” Semion?  Dar, celui căruia și noi copiii îi cântam cântecul din film, pe toate coclaurile, îi lipsea trăsătura esenţială a „omului rănit” și zugrăvit de scriitorul rus în schița lui. Atunci? Cineva, poate, se tot se uită acum în interiorul celor două lumi, să descopere angoasantele relaţii dintre ele. Dar ne mai trebuie răbdare. „Dacă nu dormi, ţi se poate tulbura mintea” – ne sugera bătrânul pescar al lui Hemingway. Să sperăm că, în cazul eroului meu, Dumnezeu se va fi îndoit cumva de „rătăcirea” lui, şi îi va fi încredinţat o nouă misiune în seria ce avea să urmeze (Articolul 420), ştiindu-l (ce asemănare cu personajul lui Kafka) rătăcit, deocamdată, prin lumea aceasta desfăşurată într-o continuă parabolă. Fiindcă da, o parabolă e și cea a celebrului pianist Franz Liszt, dar cu un deznodământ ceva mai fericit. Întâmplarea ce cred că abia așteptați și urmează să vă povestesc, am auzit-o de la scriitorul critic Ion Roşioru, la Hîrşova, în cadrul unei întâlniri cu cei câţiva scriitori de la revistele Helis, Slobozia şi Ex Ponto din Constanţa. Se spune că era după zavera lui Tudor Vladimirescu, când, de teama represaliilor, nu ţi se deschidea poarta, nici atunci când (mai ales, la miezul nopţii) vreun drumeţ, oarecare, cerea insistent şi, ca un ultim şi disperat gest, găzduire. Era o iarnă rece, cu ninsori învolburate, de rătăceai lesne drumurile cunoscute. Într-o astfel de noapte Franz Liszt şi câţiva prieteni rătăciră drumurile, iar caii le purtară săniile înspre marginile Imperiului. Şi, mult după miezul nopţii, alaiul cu acei rătăciţi ai sorţii ajunsese într-un sat din Transilvania. La prima casă, mai acătării, au descins a bate cu putere în porţile mari ca să ceară găzduire peste noapte. Într-un târziu li s-au deschis porţile şi, după ce gazdei i s-a adus la ureche povestea acelei rătăciri la miez de noapte, ciudaţii musafiri au fost conduşi în salonul de oaspeţi. Atât prietenii care-l însoţeau în acea escapadă pe muzician, cât şi Liszt însuşi, nu şi-au dezvăluit identitatea. În timp ce prietenii îşi dezmorţeau siluetele îngheţate lângă şemineu, Liszt s-a îndreptat spre un colţ al salonului, unde trona un pian ce făcea notă distinctă în decorul acelui mobilier de epocă. A urmat o uvertură improvizată pe moment, de „necunoscutul” picat la miez de noapte în acel colţ de ţară străină, la care gazda a asistat neclintită, dar foarte impresionată de muzica celui care se înființase la pian. După aplauzele meritate, gospodina româncă s-a dus la necunoscutul care mulţumea enigmatic pentru aplauze şi i-a spus: „Dar, ştii domnule, nu cânţi rău! Ai face ceva audienţă și chiar ai ajunge vestit, dacă ai şi studia câte ceva, sau să urmezi chiar o școală de domeniul muzicii!”. Povestea mi-a fost transmisă, cu mult timp în urmă, fără ca cel care îi depăna firul să simtă că-n fiecare ascultător vibrează câte un spiriduş atins de geniul unei astfel de întâmplări, care, la rându-i, va bate şi el cândva la o poartă oarecare spre a-și afla admiratorii. Nu povestea în sine contează, cât momentul când povestea te va înfăşura cu magia mesajului său și, în tot ceea ce scrii, cititorul vede mereu, prin imaginația sa, altceva. Și mai cred că, oscilând între cele două stări sufleteşti, tristețe (în cazul filmului Vagabondul) și nostalgie (în cazul întâmplării cu Liszt), mă voi trezi și eu din visul scrierii acestei tablete, de parcă aș improviza la pian, sau o fi starea incantaţiei interiorizate în faţa lucrurilor şi a meditaţiei nostalgice asupra lucrurilor pierdute în urmă (vezi istoria cu napii vecinilor), și poate pentru totdeauna, dar amintită, mai sus cu atâta nostalgie. Și îmi vin în minte și vorbele Natașei din romanul lui Tolstoi, pe care l-am „frunzărit” într-un eseu și trimis pe o carte de-a mea, recentă. Ei da, putem  spune şi noi, cu nostalgie, ca Nataşa din Război şi pace, Soniei, când chiar credea – că în apa oglinzilor luminate de flacăra lumânărilor putea zări chipul celor dragi. Și a rămas să se întrebe:  „De ce unii or fi văzând şi eu nu văd?” Și atunci cum să nu te întrebi: să fie și scriitorul un mic Diogene în căutarea omului, la lumânare, chiar așa, în miezul zilei?  Deoarece, se spune, pornit și el pe urmele lui Oedip, la lumina unei lumânări, Diogene a întrebat Oracolul din Delphy ce trebuie să facă pentru a ajunge cât mai faimos. Oracolul, se pare, i-ar fi arătat lui Diogene că OMUL pe care-l căuta Diogene, nu stă într-o iluminare a unei lumânari care să-i dezvăluie chipul, ci în pana de scris cu care, cel care îl caută, va simți în ea, acel gen de devotament pe care trebuie că-l are naufragiatul pentru pluta lui. Cu o lumânare în mână se strecurase și Natașa din Război și pace (de Tolstoi) prin odăile răniților și ajunsese în camera unde zăcea fostul ei logodnic. Scena reîntâlnirii dintre cei doi eroi e zguduitoare: „Era așa cum îl știa; dar culoarea aprinsă a feței, ochii strălucitori ațintiți ca-n extaz asupra ei și, mai ales, gâtul delicat de copil, care apărea de sub gulerul răsfrânt al cămășii, îi dădeau un aer de copil nevinovat, pe care ea nu-l văzuse niciodată la dânsul”. La vederea Natașei, el zâmbi și-i întinse mâna. Era cu Evanghelia la căpătâi. Când prințesa Maria (sora lui Andrei) sosi la Rostovi, Natașa era la căpătâiul prințului Andrei. Pe patul de moarte prințul o întreabă pe sora sa dacă s-a întâlnit cu Nicolai Rostov (mai avea și grija asta!) , spunându-i cât de mult o iubește acela. Apoi îi vorbește despre cele citite în Evanghelie. Asta pentru că: „Prințul Andrei nu numai că știa că moare, dar și simțea că moare, că a și murit pe jumătate” și voia să moară împăcat. Când Natașa, aflată în ultima zi la căpătâiul lui Andrei, fu întrebată de acesta, dacă va trăi, ea îl încurajează: „sunt convinsă, sunt convinsă!”. Iar el îi dă replica nimicitoare: „Ce frumos ar fi!”.

    Ce frumos ar fi ca și aceste amintiri ale noastre, ca cea cu napii și filmul acela din copilărie de mai sus, să nu moară niciodată! 

 

                             

Cartea de proză (azi: George Bratu)

 

Romanul baladesc poate fi și basmic

                                                    de Tudor Cicu

 

     Scris într-o ținută de mare povestaș, romanul „Vremuri de cumpănă” de George Bratu (autorul buzoian orb, trăitor în satul de munte Vîrf), este un imn baladesc închinat eroilor săi purtați în aventurile vremurilor tulburi ale Țării Românești, în perioada domniilor fanariote a anilor dinainte și după 1800 și ceva, în fapt, o continuare a celor două romane (Trecătoarea și Poiana pribegilor) pe care autorul le-a scris cu puțin timp în urmă. Fantezia sa retopește acum, în cel de-al treilea roman care încheie trilogia dedicată haiducilor, care se vântură prin toate cele trei țări române sub domnia vremelnicilor domnitori fanarioți și cu precădere, în fragmente de cuvinte și culori ca de epocă, în acest roman aproape basmic spre baladesc. Pe tot parcursul lecturii cititorul trăiește un adevărat scenariu derulat cinematografic, în care autorul se rupe de realismul și amprenta vremii, spre a nara o poveste condusă într-un teritoriu ca de basm, așa cum am mai întâlnit în „Săptămâna nebunilor” lui Eugen Barbu. Dar aici, dovedit în cele din urmă, numai al lui, pentru că povestea din „Cumpăna vremii” nu este Terra pe care istoria pământească o descrie, ci o variantă pământeană a ceea ce ar fi putut să fie, în care detaliile descrierilor de epocă și întâmplările prin care trec eroii cărții, sunt trăiri firești surprinse în situații aproape imposibile de imaginat. Tărâmul în care autorul își poartă eroii prin poarta autenticității unor fapte posibile, are ceva din frumusețea enigmatică a lumilor și istoriilor cântate de popor în multele sale doine, balade și cântece. Autorul George Bratu se situează pe aceeași poziție cu cititorii săi, atunci când își scrie romanul, ca și cum e o nevoie continuă de poveste în desfășurarea lui. Pe tot timpul lecturii impresia mea de lector al romanului a fost aceea a înțelegerii că, deși realitatea e greu de tradus doar prin realism, avem nevoie de fantezie ca să exprimăm ceea ce trăim alături de eroii noștri. Cu alte cuvinte, narațiunea de față este o scriere curată, visând uneori și lucruri pe care nu avem cui le povesti. Dar, când visul iese din acuarela cuminte a zilei, ne putem și noi întreba cum simte cititorul acestui poem-basmic țesătura misterului urzit pe parcursul celor 40 de capitole, când mai degrabă pare a se situa prizonier într-un labirint tare încâlcit printre cuvintele rămase să-i descifreze o lume marginală a epocii demult apuse care se furișează infinit printre nuanțe. Dar, ca în orice narațiune oniric-vizionară, scrisă în transă realistă, avem aici și tabloul complet al superimaginației autorului; unul care acceptă secvențe halucinante, mai curând unindu-se cu perspectiva reală a unui „ferestre” prin care privim viața într-o notă fantastă. Fiindcă romanul întrunește toate ingerințele unei proze care te ține captiv în desfășurarea episoadelor la care participă eroii romanului: are acțiune, neprevăzut, suspans în desfășurarea evenimentelor, imaginație deosebită în a-și conduce eroii prin cele mai neașteptate situații, precum și personajele fără de care un roman n-ar ieși în evidență la prima lectură. Și printre aceștia să amintim doar câteva: tânărul Dide, căpitanul Crăcea, frumoasa copilă Dochița (cea  înzestrată cu iubire și inteligență, alături de tovarășele sale Ilinca și Florica), apoi haiducul Radu și legendarul Iancu Jianu, pandurii de seamă Mircea și Tănase și nu în ultimul rând slugerul Tudor.

     Scriindu-și romanul, George Bratu a înțeles că nimic nu este în afara cuvântului lui Dumnezeu, nici bucuria, nici lacrimile, nici măcar atâtea aparențe care ne-ar arăta că suntem fericiți, că ele nu sunt de ajuns să știi că nu mai ai nevoie și de izbânda eroilor, iar naratorul povestaș o simte și o transmite și cititorului, care odată cu autorul se simte participant la poveste și el. De aceea spunem: povestea scrisă este un produs al vremurilor trăite. Depănată astfel (aproximativ ca pe un basm), povestea are sens atâta timp cât spunem povești pentru a trăi. După ce și-au spus povestea și oamenii pleacă dintre noi, povestea lor rămâne, dar nimeni nu se mai întoarce la fel.  Iată un tâlc bine conturat de George Bratu prin scrierea celui din urmă episod al trilogiei sale. Dacă am revedea scenariile, ca la o derulare cinematografică, am constata că suntem undeva la granițele dintre nostalgii și dureri lăuntrice, acolo unde am și pierdut cheia cu care visam odinioară să descifrăm sensul la toate. La „poiana pribegilor”, unde își făcuseră sălaș fugarii noștri (eroii din romanul „Poiana pribegilor”), un sol trimis de Tudor Vladimirecu le aduce vestea că Tudor îi vrea în oastea lui pentru o misiune urgentă, îndrăzneață. Auzise de faptele lor avute cu turcii în bătălia de la Radovanu. Cei doi viteji, Dide și Crăcea, își lasă logodnicele la stâna din poiană, pe Ilinca și Dochița, și pornesc pe urmele pandurului care le adusese vestea. Popasul la mănăstirea Tismana le oferă tuturor, atât acțiune, suspans dar și neprevăzut în a fugi din calea poterei care le luse urma. De aici, ajung la un han al lui Toma unde îl întâlnește pe slugerul Tudor care le încredințează misiunea de a iscodi ținutul bulgăresc și cetatea Vidinului a lui Pazvantoglu și a le spulbera planurile de a ataca Oltenia, cum se auzea. Celor doi viteji li se alătură și omul de încredere al slugerului Tudor, nimeni altul decât Iancu Jianu. Cititorii vor fi prinși mai apoi, captivi cu totul, în bătălia Vidinului cu turcii și uciderea lui Pazvantoglu. Scenele întoarcerii pandurilor în capitala Băniei, cu cadânele salvate din haremul turcilor, sunt de o picanterie deosebită și pe alocuri încărcate de umor. La întoarcerea eroilor în Craiova participă și Dochița, venită însoțită de Ilie tocmai din poiana pribegilor. Cum spuneam, scenele sunt derulate aproape cinematografic și mâna de autor-scenarist a autorului iese în evidență. Scrisă parcă din ambiția de a scrie precis și sobru, proza pare, mai departe de aceste întâmplări, ca o cronică a unor suferințe coborâte în infern. Unii dintre pandurii eroi, mor crezând că pleacă dincolo cu sentimentul dreptății împlinite, dar suferința lăsată în urma lor e una ruptă din realitate și la fel de dureroasă ca viața, fiindcă scopul fiecărui autor este acela de a relata în așa fel încât să lase și personajelor să-și descopere propria identitate. Și acest lucru n-ar fi fost reușit fără finalul bine imaginat, ca urmare a unei istorii tragice petrecute pe timpul eteriei lui Alexandru Ipsilanti, cu soarta și destinul unui domnitor de calibrul lui Tudor Vladimirescu. Finalul romanului ne oferă o lectură dramatică, dusă într-o zonă de sensibilitate condusă cu greutatea cuvintelor, care îl implică și pe cititor, direct. În paralel cu scenele războinice se petrece și povestea de iubire dintre Dide și Dochița, iar sentimentul de perpetuă „cântare a cântărilor” (pe care ți-o dă povestea lor), poveste scrisă cu intermitențe și bătăi ale inimii, sunt constant legate la reverie cu lumea ființei iubite și doar cu ei doi prinși în furtuna iscată de o iubire ce încă mai răscolește ca o gheară ascuțită în carnea trupului. Nume de cântec este iubirea în vers dintre cei doi și, în roata vieţii, ca într-o simfonie abia percepută prin fumul și focul bătăliilor, de la nostalgii, emoţii, distanţe, despărțiri din vremuri pentru vreme, trăiri cu atâtea cuprinderi și înțelesuri, cititorul este prins și el ca într-un dans al frumuseții vieții celor doi eroi. Pe scurt, am vrut să redau în câteva fraze doar povestea celui-care-scrie la masa de scris, spunându-vă că odiseea lui e una asemănătoare cu povestea lui Oedip cel urmărit de un destin al suferinței, atunci când ține în mîini un destin care nu acceptă că din suferință se va naște, poate, un timbru al speranței pentru eroii săi. Pe măsura scrierii acestor „întâmplări” posibile din viața eroilor săi, ficționalitatea s-a produs treptat, acumulând în mod gradual senzațiile, fiindcă povestea celui-care-scrie în singurătate drama vieții unor eroi deja purtați prin paginile volumelor anterioare, pornește de la reperele unei realități identificabile. Autorul simte că la o anumită răspântie a drumului prin viață a eroilor lui, pare firesc a trăi, în poveste, pendulând prin amintiri, când în trecut, când în prezent. Și firesc, aceste incursiune printre amintiri, sunt scrise, în singurătate, la masa de scris, cu farmecul unei penițe înmuiată în apele sufletului. În timbru pregnant autoreflexiv fiecare prozator aspiră spre o contopire a contrariilor despre oferta destinului. Astfel, romanul-basmic are mai curând, ca trăsătură, acea tendinţă sau dorinţă de a istorisi firesc şi a puncta doar frumuseţea narării directe, chiar și într-un vis imaginar. Uneori a căuta o interpretare a faptelor care au condus la scrierea unui roman baladesc, pornind pe urmele unor eroi faptici care au scris istoria acestui neam, e ca şi cum ai căuta turme de iluzii în încâlcitul vis al istoriei. Așa cum tot o iluzie absurdă e să mă mint, acum, că n-aș fi vrut să vorbesc despre viaţă şi iluzie în general. Tot o iluzie e tema despre care un poet spunea într-un vers c-ar fi-ntâlnit iubirea pe traseul altui rost! Dar când simfonia de dragoste dintre Dide și Dochița începe ca o poveste, semn că şi moartea poate fi învinsă  - cum a mai fost - de ce n-ar încerca și autorul romanului, printr-o prelungire a unei nelipsite apetenţe pentru epic, să ne rețină suflul, până la sfârșit, pentru a afla un deznodământ fericit al celor doi eroi ai săi? Întrebarea pe care și-ar pune-o cititorul nostru e dacă și femeile pun la inimă astfel de turbulențe ale ființării noastre, ori ele îi împrumută, fără luptă, existența sau clipa fericită de-a relaționa cu ființa iubită? Citind astfel de gânduri, pe care eu ca lector de carte mi le-am pus la sfârșitul lecturii, ați putea crede că narațiunea basmică, ca joc şi artificii, ne aminteşte de barocul poetic. Numai că omul-care-scrie ştie că rostul gânditorului aplecat asupra cuvintelor este să întoarcă viaţa şi rosturile ei pe toate părţile. Ceea ce, lui George Bratu, i-a reușit.

Tableta celui plecat în căutarea adevărului (5)

 

        Tableta celui plecat în căutarea adevărului 

     Aceste gânduri mi-au fost răscolite în memorie la puțin timp după ce am văzut Bazilica Sf. Ștefan din Budapesta și am citit pe frontispiciul ei cuvintele lui Isus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (vezi: Ioan 14-6). Care să fie (m-am întrebat) raționamentul prin care mai marii planetei ridică pretutindeni bariere solide spre a nu le permite creștinilor să ia calea bisericii? Montaigne zicea că orice raționament e ca un vas cu două toarte. Cât timp oamenii nu se desprind de una dintre toartele „vasului” care îi ține în viață, nimeni pe planeta asta nu poate fi învins. Printre alte metode de a învinge un popor (prin a renunţa la cultură), a fost şi discuţia avută cu prietenul meu, Marin Ifrim, care deja renunţase într-un timp a mai scrie poezie, iar pledoaria mea, pentru a continua să trăim în poezie, nu l-a convins. M-a întrebat, așa ca într-o doară: „Ai copii?” I-am zis că am. „Să nu-i îndemni să facă literatură!” mi-a zis, arătând, în priviri, o mină destul de severă. „De ce?” m-am arătat eu mirat. „Fiindcă aici e multă suferință. Din momentul când au decis să aleagă această cale, ei nu vor mai ști decât un singur drum. Acela pe care se vor teme și cânta fără oprire. Dar să nu uiți: toți vor căuta să le dea la picioare”. Și cred și acum că spunea un adevăr. Țin minte doar că am zâmbit amar: Ha!... ha!... Sună ca în Zaharia Stancu: „N-au căzut încă săbiile/Dar au să cadă.../N-au căzut capete, încă/Dar au să cadă...” am glumit, rostind aceste versuri, atunci. Dar nu peste mult timp aveam să constat pe pielea mea că vorbele lui Marin nu erau doar niște păstăi goale, adică fără acel „adevăr” de care ne lovim mai toți cei care ne ocupăm cu scrisul. Pe blogul meu, gândit ca „Atelier literar”, au fost și înjurături din partea unora porniți cu limbă de viperă și un dinte scos în față să are, ca rinocerul lui Ionesco, prin tarlaua lor cu barabule. Dar așa e întotdeauna: lângă greier stă încolăcită și vipera. 

     Ca și mine, mulți alții, îmi place să cred, știu că viața unui scriitor seamănă cu căile unui labirint, unul asemeni celui în care a fost aruncat Tezeu să-l înfrunte pe Minotaur. Ce s-ar fi petrecut cu atenianul dacă nu avea asupra lui ghemul Ariadnei, pe al cărui fir avea să găsească în cele din urmă ieșirea? Și totuși, victoria împotriva Minotaurului și-a cerut jertfa sa. Și ce jertfă! Uitase să ridice pe catarg pânza albă care trebuia să-i vestească victoria, iar în lipsa ei, tatăl său, regele Egeu, și-a găsit sfârșitul aruncându-se în mare de la înălțimea stâncilor. Fiecare cale întortocheată din acest labirint al nostru ascunde o poveste. În memoria labirint a unui scriitor se ascund multe povești. „Numai cântările sunt nepieritoare în veac” – scria Ovidiu, în Dragostea Corinei. În „Caietul de vise” (din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomenește că, povestind viața sa, unui necunoscut, acesta îi spune după un moment de tăcere: „Povestește mai departe... altfel vei muri”.

      Azi, tot citindu-i pe unii şi alţii, încep să mă conving că oamenii nu-s decât simple reprezentări ale binelui sau răului. „Numai iubind /numai urlând viaţa”, spunea Nichita, poţi arăta celor din preajma ta, că ultimul cerc, înscris de Arhimede pe nisip, s-a umplut cu nedumerirea celor care nu credeau în ecuaţia timpului, în care o simplă lespede pe un mormânt (vă puteţi imagina?) a acoperit una dintre marile enigme ale omenirii. Ca şi cum (după sugestia poetului Maiakovski), Dumnezeu, cu o minunată lingură de argint, scormoneşte în „urechea astrală”. Şi atunci? La ce bun să continui a scrie poezie, mai spunea bunul meu prieten? O limbă e un palat al amintirilor (asta o spunea tot un poet, nu?). Închid şi eu uşa răstălmăcirilor de tot felul, pentru a nu ne prinde timpul, când îşi strigă mierlele serii, puii. După cum ne despoaie destinul, aruncându-ne la habele mărginaşe, ai crede că această mână, cu care am căutat să vă scriu totul despre acest adevăr, e securea ridicată, în faţa căreia cititorii mei au rămas, din acea clipă, în genunchi. Viteza viperei cu corn, din rândurile pe care le-am scris mai sus, este cu mult mai mare decât viteza verbului meu în mişcare. E ca şi cum cititorul, ajuns la acel pasaj, ca şi în acela al romanului dostoievskian, prin care sergentul din parcul K. poate constitui o alternativă la duplicitatea lui Raskolnikov, aflat în ajunul crimei, rosteşte și el: „Mi se pare că nu aiurez, totul pare să fie real”. Era și funia de care se agăța eroul lui Dostoievski şi apoi începe să spere, aruncând din toată puterea acele cuvinte care ar putea să ne scoată din minţi: „Cât de ticălos e omul!”. Băiat visător ce sunt (după sugestia domnişoarei Estela, din „Marile speranţe”), i-am zis şi eu amicului meu: „N-o să ne înţelegem niciodată”. Cred că drumurile pe care stelele se aprind ca lumânările din când în când, scăpărând astfel de mirări în marea mea nedumerire, ar putea să fie ofranda lui, la tot ceea ce descriu aici. Dar drumurile îmi sunt întemeiate, ca şi cele ale lui Jim Hawkins pe insula comorii. Un cântec fără răspuns în neasemuita luptă cu cuvintele e toată această pledoarie (nu şi zadarnică) pentru cele două bucăţi ale unui întreg care n-a fost dezvăluit, încă. Și nu am cum să nu mă gândesc, dacă n-aș crede în Dumnezeu la masa de scris, ce m-aș fi făcut în urma atâtor atacuri din partea unor confrați scriitori? Dar când nu-ți poți aduna puterile, îndreaptă-te spre Dumnezeu, fiindcă El are tot interesul să-ți vegheze gândurile. Altfel, vrând-nevrând, era cât pe ce să mă trezesc și eu în postura acelui băiețaș abandonat și orfan pe această lume. Povestea lui spune așa: „Era o tristă zi de iarnă. Un băiețaș de 7-8 ani, singur și tremurând de frig, sta pe-o bancă în gradina unui oraș. I-o fi fost tare frig, căci hăinuța de pe el era subțirică, iar pantalonașii aveau două găuri mari la genunchi! Buzișoarele îi erau vinete și față slabă era galbenă ca ceara. Poate o fi avut o supărare mare, căci plângea și, din când în când privea spre CERUL acoperit de nori. Pe lângă el trecuseră mulți inși fără să le pese de el. Într-o vreme, un domn bătrân se apropie de el și-i spuse părintește: „Ce faci acolo, micuțule? Aștepți pe cineva?” „Da, domnule, îi răspunse copilașul. Aștept pe DUMNEZEU, să vină să mă caute”. „Ce vrei să spui, drăguțule! Ești bolnăvior? Crezi c-ai să mori?” „Nu, dar anul trecut, EL a trimis să caute pe tatăl meu și pe fratele cel mic al meu ca să-i aibă în casa Lui, în CER. Iar ieri, la spital, mama mi-a spus așa, că și ea pleacă tot acolo și că Dumnezeu nu mă va părăsi în nici un fel. Acum (adăugă el în lacrimi), n-am pe nimeni care să mă îmbrățișeze și să-mi dea să mănânc. Și iată, e atâta vreme de când mă uit în sus la cer, să văd dacă vine Dumnezeu, dar nu văd nimic. Totuși, Dumnezeu va veni desigur, dacă-l mai aștept nițel. Nu e așa, domnule?” „Da, copile dragă, zise domnul, podidindu-l lacrimile. Nimeni n-așteaptă-n zadar pe Dumnezeu și află că EL m-a trimis să port grijă de tine. Vino cu mine. Nu te voi lăsa să duci lipsă de nimic”. Ochii copilașului străluciră de bucurie. Și pe fața lui fu ca un fulger de biruință. „Știam bine, zise el, că Dumnezeu va veni, sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată n-a spus minciuni. Dar cât ați întârziat pe drum și cât a trebuit să vă aștept!”

     Mai târziu, tot Marin Ifrim mi-a spus un mare adevăr: „Cele mai frumoase clipe, sunt cele în care mă gândec să scriu ceva. Vezi tu prietene? Cititorul acestui sfârșit de mileniu are nevoie de noi. Mai ales acum când lumea este întoarsă pe dos, iar învățământul românesc este pur și simplu în stare de prostituție. Săracul cititor, exact ceea ce știa și el, sau doar simțea, ar vrea să găsească în scrierile noastre. Scrisul cu ifose de artă complică prea mult viața”.

      Pornisem la drumul acesta, amintind de versetul biblic, de la calea ce trebuia urmată de fiecare dintre noi, spre Adevăr. Altfel, dansul sacru al rândurilor așternute aici ar deveni un fel de pantomimă deşartă printre oglinzile acestor coridoare în memorie, în care orice ecou şi orice zumzet al vieţii adevărate se va stinge dinapoia ferestrelor, peste care unii vor să tragă obloanele.

Tableta celor fără de speranță (4)

 Tableta celor fără de speranță 

    Ce ar fi fost dacă umbra lui Vergiliu nu i-ar fi venit în ajutor lui Dante, atunci când s-a rătăcit în pădure aflat în căutarea unei ramure înflorite și înconjurat de cele trei fiare hidoase? Singura posibilitate de a ieși din pădure era să-l urmeze prin Infern (cum spune în cântul III al poemului epic). Iar ce sta scris deasupra intrării în Infern („Lăsați orice speranță, voi cei care intrați!”), pare a sta scris și pe orizontul țării noastre, acum. Ne-am trezit peste noapte, unii dintre noi, singuri în luptă cu un organism ca o hidră cu o mie de capete și, cum ar fi zis Dante, n-avem alte arme decât inteligența și voința, dar una aprigă. Altfel ne-am trezi la un moment dat ca personajul lui Kafka din „Castelul”, căruia îi rămăsese doar uimirea, uitându-ne în sus, în jos... de unde nu ar mai veni niciun răspuns, în afara celui cunoscut: „În ce țară ne-am rătăcit oare?” Și nici nu vei avea un răspuns, deocamdată, fiindcă deja te-au legat la ochi ca pe un condamnat. Și vom constata cam ce spunea autorul: „Poți să încurajezi cât vrei pe cineva care are ochii legați, îndemnându-i să privească prin cârpa cu care-i legat la ochi, tot nu va vedea nimic”. Și totuși, trebuie să visăm că vom ieși din infern (asemeni lui Dante), fiindcă visele nu ne sunt, încă, interzise.  

     Când trăia, bunicul ne spunea totdeauna poveşti, în preajma crăciunului, sperând că, peste ani, careva, măcar unul dintre nepoţi, îi va căra traista cu basme în lume... Tu, cititorule, cred că faci parte dintr-o lume din care eu am plecat odată ca și Pip, eroul meu din  <<Marile speranţe>>, pentru că-l văzusem şi eu „pe omul învins”, fără speranțe,  zbătându-se şi luptându-se cu toată lumea din jur, ca o fiară sălbatecă. Iar gândurile domnişoarei Havisham, cu privire la Pip, nu fuseseră decât un vis. Estella, pesemne, nu-i era sortită. Dar mie? Ce îmi oferise această îndrăzneală de a porni în lume doar cu o traistă de povești moștenite de la bunicu?

     Dickens îmi aduce (din când în când) aminte de acele nopţi, petrecute de Pip, prin mlaştini, când încă mai răsărea luna plină. Mi-au rămas vii, în memorie, acele imagini cu acele năluci de pe linia orizontului de dincolo de mlaştini, unde se vedea „o fâşie luminoasă de cer”, o fâşie care acoperea luna mare şi roşie. Totul durase foarte puţin. Asta, pentru că luna, în cele din urmă, se ascundea, undeva, pe după o pâclă de nori. Nu mi-am închipuit altfel o mlaştină înfricoşătoare ca cea din „Marile speranţe”: cu aburi alergând pe deasupra tufelor şi smârcurilor, şi luna, sus ca un felinar, pâlpâind după terminarea gazului, iar doi ochi (neapărat de ocnaş) pândind la marginea drumurilor, undeva lângă o magherniţă coşcovită de ploi şi părăsită de oameni. Ar părea un vis, totul, dacă memoria nu ar închide în ea, ceea ce vreau acum a-i arăta şi cititorului. Şi, poate, nici nu mi-aş fi amintit de acel vis, deoarece uitarea „e necesară (acum) pentru ca faptele să se împlinească” (după cum zicea J.L.Borges). Şi mie memoria îmi sugerează că, astfel de întâmplări ori istorii, le vom povesti fără încetare, cu neînsemnate variaţiuni ale narării. Dar nu ai cum să nu te pui şi în pielea lui Pip din „Marile speranţe”. Când Pip părăsise satul, fluierând nepăsător, ceaţa uşoară a dimineţii se ridica solemn „ca şi cum ar fi vrut să-i dezvăluie lumea” și atunci, ce speranță crezi tu cititorule că ar fi avut, dacă nu doar una din aceea că „din pricina unui intrus oarecare, putea oricând să fie ridicat pentru a fi spânzurat la Old Bailey” (vol.2, p.132). Fusese, până atunci, atât de mic şi neînsemnat în lumea lui, iar lumea de dincolo era atât de mare şi de necunoscută încât izbucni „într-un hohot de plâns”.  

     Ajuns aici, la imaginea asta dezolantă (iată, nu mai reţin de unde...), am, în faţă, imaginea din povestea celui care se ridica de pe patul său de spital, în fiecare dimineaţă, spre a-i relata vecinului, un orb imobilizat la pat, ceea ce vedea pe fereastra de alături. Câte minunăţii se întâmplau, dincolo de geamurile ferestrei spitalului acela şi pe care cel imobilizat, şi orb, le putea afla numai din gura celui de lângă el, care simţea că, numai astfel, avea cui împărtăşi bucuria unei vieţi tumultoase ce se desfăşura dincolo de ei. Asta până într-o zi când, cel paralizat şi imobilizat la pat, a aflat că cel care-i povestea, tot ce se întâmpla undeva în stradă, nu mai era în viaţă. Cu o zi înainte, într-o dimineaţă, îl ridicaseră brancardierii, găsindu-l ţeapăn în aşternuturi, şi-l duseseră la morga spitalului. Acum locul acestuia era gol. Atunci orbul a rugat-o pe asistentă să-i mai descrie, tot ceea ce vecinul de până atunci putea zări dincolo de fereastră, având în vedere cât de minunat descria el tot ce se petrecea în afară. „Dar nu se vede nimic dincolo de fereastră, în afară de un zid din cărămidă al clădirii de alături şi care acoperă tot fundalul”, a replicat asistenta. „Nu se poate, a ripostat pacientul orb, cel de dinainte, vecinul de pat, îmi spunea atâtea şi atâtea lucruri” (...) „Imposibil! Nu avea cum să spună despre ce se petrecea în afară, fiindcă pacientul de dinainte era tot orb” a răspuns asistenta. Nu uluirea pacientului nostru orb şi imobilizat a fost mare, cât neputinţa unora de a înţelege gestul celui care, iată, plecase, la chemarea lui Dumnezeu, pentru a povesti şi altora despre frumuseţile unei lumi nevăzute. E cam ceea ce Emil Cioran spunea cândva: că sunt oameni care şi-au petrecut tinereţea citind numai filosofi şi nu te conduc prin cele spuse în viu grai, în interiorul durerii. Dar un poet de mare viziune, un suflet dăruit cu har de la Dumnezeu, poate afirma în două versuri mai mult decât orice filosof în toată opera sa. „Plouă şi tu n-auzi cum răcneşte ploaia la noi” (ca să exemplific cu un vers la întâmplare, de Nicolae Gâlmeanu). Și parcă mai că aș răcni și eu dacă m-aș fi trezit ca personajul lui Kafka. Însă mi-am adus aminte de cum sta calm prințul Mîșkin în fața lui Lebedev, căutând să afle despre starea Nastasiei Filippovna, refugiată la vila Dariei Alekseevna și abia scăpată din mâinile lui Rogojin. Imaginea descrierii prin care Lebedev îi mărturisește cum arăta chipul Nastasiei după ce îi citise din Apocalipsă versetul cu sosirea călărețului, în mână cu balanța care amintea de apropiata Moarte... nu-mi dădea, nici pe atunci (când citeam cartea), o mică speranță că Mîșkin o va salva pe frumoasa Filippovna din ghearele lui Rogojin. Și cum să nu fii de partea prințului când recitești a nuștiu câta oară scena în care prinţul Mîşkin o „reîntâlneşte” pe frumoasa şi faimoasa Nastasia Filippovna, în casa Epancinilor, pentru prima oară. „Dar cum de ai ştiut că sunt eu? M-ai mai văzut undeva înainte?” – îl întrebase Nastasia Filippovna pe prinţ. „Văzusem ceva mai înainte portretul dumitale şi…”, încercase o explicaţie prinţul. „Şi mai ce?” – fu curioasă Nastasia. „Pentru că erai, întocmai aşa cum mi te-am închipuit… mi se pare şi mie acum că te-am mai văzut şi altădată…”. „Unde? Când?”, insistă frumoasa rusoaică. „Ochii dumitale îmi par aşa de cunoscuţi… dar nu, e cu neputinţă! Am spus-o într-o doară, fără să mă gândesc… N-am locuit niciodată în Petersburg. Poate… în vis…”. Și mai apoi aproape că nu mai înțelegi ezitările lui Mîșkin și comportamentul lui față de Rogojin: a iubit-o mai mult ca Rogojin prințul pe Nastasia? „Într-adevăr, e cam greu să înţeleagă omul unde sfârşeşte la tine dragostea şi unde începe ura” – îi zisese prinţul Mâşkin lui Parfion Rogojin, având în vedere că amândoi iubeau şi ţineau atât de mult la cea care se chema Nastasia Filippovna. Păi, nici nu are cum să îți dispară din memorie întâlnirea din parc, puțin după miezul nopții, când Nastasia îi cade în genunchi ca într-o rugă extatică, știind (de unde?) că trecuse ceva mai devreme pe la vila Epancinilor, dar cum Aglaia dormea nu stătuse un minut. Acolo, în parc, întrebarea Nastasiei vine ca un cuțit înfipt în inima lui Mîșkin: „Ești fericit? Fericit!, îl întrebase ea... Ai fost la dânsa? Ce ți-a spus?” Și nu mai are timp să se clarifice cu privire la ei doi, fiindcă Nastasia se ridică neașteptat de repede, aruncându-i din fugă un „Adio!”, asta până să apară Rogojin care o ia de mână și dispar în noapte.

     ...Şi va trebui să mă opresc pe această treaptă a unei mâini întinse spre a căuta înțelegere, altfel va crede cineva că m-am pierdut în pulberea stelară a viselor mele, fără să pipăi şi să urlu (cum spunea poetul), luând contact permanent cu pulberea pământească a existenţei concrete. Așa cum fiecare treaptă urcată alături de tine, cititorule, va trebui înţeleasă ca o trecere în lumea acelor oameni simpli, dar profunzi, din imperiul zămislit de autorii care i-au şi creat, fiindcă aşa au simţit ei să-şi trăiască viaţa; nu prin ficţiunile ei, ci prin marile pasiuni şi legi indestructibile: iubirea şi ura, lupta şi înfrângerea, bucuria şi durerea, speranţa ori moartea.   

                                                    Tudor Cicu

Cartea de proză (azi: Petre Rotaru)

 

 Un roman rural în traista unui povestaș 

     Petre Rotaru-Colți (un povestitor „de seară” la marginea celor trăite și văzute pe spirala vieții), se prezintă cititorilor săi cu un nou roman rural al vieții de la țară, a unor oameni trăitori în vâlvătaia himerelor și a viselor, așa cum îi sta bine și lui moș Nechifor Coțcariul din povestirea lui Creangă, carea îi băsnea de unele și de altele evreicii Malca. Pesemne, asta, autorului i-a sunat ca o provocare și iată, s-a și pus pe scris ale sale. De această dată romanul lui Petre Rotaru-Colți, Colivia cu papagali (apărut la ed. Ștef Iași, 2025), își cucerește cititorul atât prin nararea ca la șezătoare a unor isprăvi din lumea satului de munte Muscelu-Cărămănesc. De ce titlul „Colivia cu papagali”? Pentru că sentimentul captivității: în prizonierat a unora, în spitalul de boli nervoase de la Ojasca la alții, în cooperativa sătească unde localnicii își beau țoiul de țuică și trăncănesc de toate, al claustrării în propriile locuințe etc, amintesc de captivitatea păsării în colivie asemănătoare și apăsătoare ca traiul greu și fără orizont al oamenilor din satul de munte. Pentru a înțelege ce înseamnă demonul scrisului și a intui cu adevărat travaliul sisific al scriitorului participant la desfășurarea vieții satului aflat imediat după colectivizare, autorul își începe direct romanul introducându-l pe cititor în discuția religioasă pe care o poartă părintele Vârtej cu dascălul său Nicu, venind pe un drum anevoios de la liturghia care se ținuse în alt sat de munte. Nu putem trasa o graniță acțiunii din viața eroilor săi (în fapt romanul nu pe acțiune propiu-zisă se bazează, ci mai mult pe trăirile zilnice a oamenilor din sat), adică până unde autorul lucrează cu desfășurarea evenimentelor care se succed. Anecdota sau comentariile cu tâlc asupra vieții personajelor narate (care își cer dreptul la ascultare cât şi la o judecată dreaptă), îi dau romanului arhitectura unor povestiri asamblate unele întraltele și configurează prin pluralitatea punctelor de vedere a personajelor intrate în scenă. O carte de suflet, scrisă cu umor și greu de povestit, însă, menită să capteze cititorul prin naturalețea şi morala destinelor, a oamenilor simpli, născuţi şi trăitori într-un anumit loc conturat de spaţiu şi timp arhaic, peste care ochii lui Dumnezeu pare a nu fi poposit, decât cu prilejul botezului, al morții și al vieții în care se chinuiesc oamenii să o ducă până la capăt în acel sat uitat de lume, după colectivizarea forțată din anii 1962. Pe firul memoriei celui care narează obiceiurile satului și micile întâmplări zilnice se împletesc cu momente de umor, toate acestea istorisite cu franchețe și duioșie și care presărate ici-colo cu întâmplări nostalgice din viața satului, autorul le dă un plus de farmec, intrând în detalii ale tradițiilor și obiceiurilor din acel colț lume. Viața oamenilor de la sat, cu bune și rele se desfășoară sub ochii cititorului, care poate fi încântat de fresca unei vieți fără griji și fără momente tensionate (descrisă prin ochii părintelui Vârtej și a dascălului Nicu). Numai că viața nu e întotdeauna numai trai și veselie: vezi bătaia dintre Jerpe și Lanche, idila de amor dintre Ion a lui Speriatu și Anica, scena ciorditorilor din beciurile și pivnițele sătenilor, pățania de la wc-ul din curte al copilului lui Nicu dascălu, moartea care vine pe la casele oamenilor și pare un musafir care nu mai pleacă din sat etc.

   Bun portretist, autorul dovedește o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului, cu anumite excepţii nesemnificative în ansamblul acestui roman. În mod evident, interesat de procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor autorul pare să-şi concentreze proza în termeni uimitor de populari, iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se finalizează sub formă anecdotică și cu ceva tentă umoristică. Dar, și pare evident, în toate aceste întâmplări, ale personajelor, stau îngropate înfrângerile unor destine dintr-un colţ de lume părăsită uneori de Dumnezeu, alteori, chiar sub privirea Celui-de-Sus. Între oamenii satului de munte, atunci când mai au ceva răgaz și se întâlnesc prin sat, stă tot felul de provocări, multe sub semnul unor glume. Ele sunt șarje ironice pe care oamenii simpli şi le fac între ei din dorinţa de a uita de grijile şi nevoile apăsătoare ale realităţii în care trăiesc. Narațiunea romanului lui Petre Rotaru-Colți are acea adresare directă unui cititor virtual, precisă și firească pentru un orator care începe să depene o istorisire mai veche, iar Petre Rotaru-Colți mânuieşte, subtil, vâltoarea sufletelor încondeiate, trecute prin malaxoarele caznelor.

     Stilul direct al narării pune în continuă priză cititorul. Monologul interiorizat al autorului (în persoana dascălului Nicu), coparticipant la dramele eroilor săi, salvează cu adevărat sufletul acestor oameni  rămași captivi în colivia caselor lor, până când le vine vremea să fie strămutați în cimitirul aflat în coasta bisericii din sat: „unii au mers la cimitir în Coasta Bisericii, alții prin cimitirele din lume. Locuri în care sunt duși oamenii de neînlocuit, plânși de două generații de urmați, apoi uitați. Deși sunt morți, trăiesc în această carte, cît va trăi și ea”. Un final care te urmărește și după ce ai închis cartea.

 

                                                                Tudor Cicu

 

Tableta celor puși pe gâlceavă (3)

 

Tableta unor vecini puși pe gâlceavă 

  

    Alegerile astea (din 2024-2025) anulate și reluate după capul unora, au despărțit poporul nostru în două. Unii zic așa, alții cred altfel. Comună le este doar ura și în urma lor gâlceava între oameni. Când scormonești prin memorie, câteodată dai și peste unele absurdități petrecute în trecutul tău. Dar câte minunății nu visează omul? Cu toate acestea, dacă stai și te gândești, zău că există „un ce” în acea întâmplare. Despre câte unul care ți-a răsărit dintr-odată în minte, zicea Gogol, „era de ajuns să-l întâlnești, ca să ți se otrăvească toată ziua”. Păi, și cum să nu te pună pe gânduri dacă ți-ar răsări în minte una ca asta. Ce-i de colo, întâlnirea cu cel trecut dincolo cu multe zile înainte? Cine și-ar fi închipuit (scria Gogol) că povestea lui Akaki Akakievici, cel cu jefuirea mantalei, nu se terminase acolo și i-a fost dat ca și după moarte să stârnească în oraș, timp de câteva zile, o zarvă nemaipomenită. Păi, chiar așa! Na, să te trezești ca generalul ăla din „Mantaua” lui Gogol prins de guler, taman când trecea cu caleașca pe pod, de însuși Akaki Akakievici, în persoană, care îi zbiera în ureche; „Aha! Iată că te am și eu în mână, în sfârșit. În sfârșit! Ce să-i faci? Te-am înhățat și eu de guler. Tocmai mantaua ta o vreau! Îmi trebuie... N-ai avut grijă de-a mea, acum dă-mi-o pe a ta”” „Nenorocirea oamenilor este că nu pot privi decât oblic spre cer” – spunea Emil Cioran. Adică, pieziş! Dacă ar fi privit altfel, istoria unor întâmplări din viaţa lor ar fi luat o altă înfăţişare? Să vedem. Vă daţi domniile voastre, cu părerea, cam ce mutre ar fi făcut alaiul acela de ofiţeri în frunte cu ditamai generalul, colonelul şi maiorul regimentului de cavalerie din oraşul B. (vezi acum: „Caleaşca” lui Gogol), când au poposit la domiciliul lăudărosului Pifagor Pifagorovici Certokuţki, şi l-au dibuit ascuns „în halat, chircit într-un chip cu totul nefiresc” în caleaşca pe care tocmai o lăudase cu o seară înainte? Cine era acest Certokuţki? Apoi, nimeni altul decât cel care stârnea mare zarvă în timpul alegerilor şi care venea la oraş într-o caleaşcă luxoasă. Şi apoi, de ce să nu facă astfel de mutre: întrucât, Certokuţki, pe care gura îl luase pe dinainte, se cam lăudase mai marilor regimentului, cu caleaşca sa, şi îi invitase la praznic acasă la dânsul, sperând că, după ce a deschis gura, totul va fi dat imediat uitării. Dar ţi-ai găsit! Nici nu bătea soarele către amiază, că se şi pornise convoiul ofiţerimii spre locuinţa lui Certokuţki, încât luat din somn şi pe nepregătite, ca să-şi spele ruşinea, acesta porunci slujitorilor să anunţe musafirii că stăpânii nu-s acasă, iar el se ascunse în şopronul cu trăsuri, taman în caleaşca mult lăudată, unde rămase aşa în halat şi papuci, chircit pe fundul ei, cu sufletul la gură şi unde, de altfel, l-a şi găsit ofiţerimea, ce din curiozitate, taman dorise să cerceteze caleaşca, fapt pentru care poruncise grăjdarului să tragă şorţul de piele care o acoperea. Întâmplarea lui Gogol are şi ceva hazliu întrânsa, seamănă ca morală, cu gâlceava dintre moşul Stan şi moş Ismail, cei doi vecini din satul meu, prin singurul gard care-i despărţea. Vecini care nu şi-au mai vorbit tot restul vieţii. Moşul Stan semăna cu acel Certokuţki, lăudărosul urbei B. Totuşi, nu se lăuda el chiar degeaba. În grădina sa creşteau cele mai arătoase şi pântecoase verze de prin împrejurimi. Asta, până într-o zi, când caprele turcului au pătruns printr-o ţambră desprinsă nu se ştie cum anume, de au făcut prăpăd prin straturile de varză a lui moşu Stan. Văzându-şi grădina, răsărită într-o seară, numai cu cotoare de varză, moşul Stan s-a cam luat cu mâinile de cap. A bănuit, într-un fel, că aici numai caprele lui Ismail purtau toată vina, că prea stăteau în ograda turcului, sub dudul de lângă poartă, tolănite la umbră, şi cu cozile în sus mestecau nesimţite din fălcile lor hidoase. Pesemne mestecau la varza lui înghiţită pe de-a întregul. A bătut cu toiagul, moşul Stan, direct în ulucile de la poarta turcului. Moş Ismail, ieşit în izmene, fără turban pe cap, pe prispa casei, nu înţelegea ce voia cel care tocmai izbea în poartă. Chiar nu înţelegea, pentru ce anume moşul Stan îl luase aşa din aşternut.

– Turcule la Râm, caprele tale la râm, au mâncat toată varza la râm... îşi începu oful moşul Stan, vorbind, chipurile, pe limba turcului, ca nu cumva să nu fie înţeles.

– Anadâm, anadâm... căuta să-l potolească turcul pe moşul Stan. În limba lui, adică: am înţeles, am înţeles, da de ce trebuie făcut bre aşa tărăboi?

– Înădim, înădim pe p… mă-sii, că n-au rămas decât cotoarele la varză.

.... Ce şi-or mai fi zis, unul altuia, în ce limbă şi cum s-au înţeles, că până la urmă, unul a intrat în casă, celălalt a plecat furios pe drum, să-şi strige în sat păţania cu turcul; cert e, că, toată viaţa nu şi-au mai vorbit unul altuia. Şi, erau, doar, doi consăteni de ispravă…

    Ceva, mai în zilele noastre, am fost prezent și eu cu regretatul Marin Ifrim, mentorul cultural al Buzăului, la o manifestare literară, cu oaspeți din Moldova, care s-a ținut în sala de festivități a Casei de Cultură Florica Cristoforeanu din Rm-Sărat. „Ostașul sovietic (ne spunea Nicolae Dabija la întâlnirea de la Rm-Sărat), a mai trebăluit în țara noastră, România, uitând să se mai întoarcă acasă (prin metehnele lăsate), iar războiul și gâlceava avea să continue pentru noi până în zilele noastre. Dar și dacă au plecat, ne-au lăsat ura și gâlceava între neamuri și aceasta, cred, e cea mai gravă boală de care se poate îmbolnăvi cineva”. Țin minte că l-au întrebat cum vede el statul Republica Moldova, creat pe peticul de pământ furat României. A spus: „Republica Moldova, am impresia, seamănă tot mai mult cu primul copil din lume născut de o femeie gonflabilă”. Dacă îi acceptă pe ruși printre ei? a mai întrebat cineva. „Păi, n-avem încotro. Unii și alții dintre ei, ori ai noștri?, spun că ne-a fos bine când ne-au deportat, când ne-au ucis în Siberii de gheață, când ne-au smuls limba din gură, când au făcut grajduri din biserici, când ne-au ucis bunicii și părinții numai din motiv că eram români”. Am plecat trist de acolo. Pe drum l-am întrebat pe Marin Ifrim: cum vine asta, adică și „unii și alții dintre noi” au ura asta în sufletul lor? „Uite, cum e, prietene (mi-a zis Marin Ifrim), am să-ți răspund printr-o parabolă. Cineva, aici în urbea noastră, a fost întrebat de propria sa soție de ce nu se duce la înmormântarea celui mai bun prieten al său. Omul a găsit o justificare beton, nu s-a dus pentru că nici prietenul său nu va (mai) veni la înmormântarea sa!

    Și dacă tot am amintit la început de Emil Cioran, dați-mi voie să-mi închei tableta printr-o cugetare scrisă de pesimistul filosof, care îi privea direct pe români: „Suferința nu e dulce decât sub forma chinului...”

 

                                                             Tudor Cicu      

 

cântecul zăpezii

 

cântecul zăpezii

 

M-am pierdut pe un câmp de zăpadă

În jur năluci s-au tot perindat

„De când oamenii umblă pe lună?”

Întrebarea le-am pus, speriat.

 

Am mai întrebat norii în goană;

„Ori nu ești de pe-aici, ori de azi,

Cei cu bărbi ca de nea din icoană

Sunt fulgii de nea, cad peste brazi!”

 

Am mers pe cărări lungi, prin troiene

Cu păsări pe-un cer gri-plumbuit

Te strigam prin păduri, prin poiene...

Speram eu, să mă fi auzit.

 

Venea ecoul: „Hai cu noi... cu noi!”

Trista mea dragoste, n-ai răspuns

Albă pădurea, copacii toți sloi

Mă priveau ca din lună ajuns!

 

Și stau trist pe un câmp de zăpadă;

Voiam să-ți spun că ninge de-un veac

Ninsorile tot vin... ca-n baladă!

Fără tine nici ele n-au leac.

               

                  Tudor Cicu