Un roman rural în traista unui
povestaș
Petre Rotaru-Colți (un
povestitor „de seară” la marginea celor trăite și văzute pe spirala vieții), se
prezintă cititorilor săi cu un nou roman rural al vieții de la țară, a unor
oameni trăitori în vâlvătaia himerelor și a viselor, așa cum îi sta bine și lui
moș Nechifor Coțcariul din povestirea lui Creangă, carea îi băsnea de unele și
de altele evreicii Malca. Pesemne, asta, autorului i-a sunat ca o provocare și
iată, s-a și pus pe scris ale sale. De această dată romanul lui Petre
Rotaru-Colți, Colivia cu papagali (apărut la ed. Ștef Iași,
2025), își cucerește cititorul atât prin nararea ca la șezătoare a unor isprăvi
din lumea satului de munte Muscelu-Cărămănesc. De ce titlul „Colivia cu
papagali”? Pentru că sentimentul captivității:
în prizonierat a unora, în spitalul de boli nervoase de la Ojasca la alții, în
cooperativa sătească unde localnicii își beau țoiul de țuică și trăncănesc de
toate, al claustrării în propriile locuințe etc, amintesc de captivitatea
păsării în colivie asemănătoare și apăsătoare ca traiul greu și fără orizont al
oamenilor din satul de munte. Pentru a înțelege ce înseamnă demonul scrisului
și a intui cu adevărat travaliul sisific al scriitorului participant la
desfășurarea vieții satului aflat imediat după colectivizare, autorul își
începe direct romanul introducându-l pe cititor în discuția religioasă pe care
o poartă părintele Vârtej cu dascălul său Nicu, venind pe un drum anevoios de
la liturghia care se ținuse în alt sat de munte. Nu putem trasa o graniță
acțiunii din viața eroilor săi (în fapt romanul nu pe acțiune propiu-zisă se
bazează, ci mai mult pe trăirile zilnice a oamenilor din sat), adică până unde
autorul lucrează cu desfășurarea evenimentelor care se succed. Anecdota sau
comentariile cu tâlc asupra vieții personajelor narate (care își cer dreptul la
ascultare cât şi la o judecată dreaptă), îi dau romanului arhitectura unor
povestiri asamblate unele întraltele și configurează prin pluralitatea
punctelor de vedere a personajelor intrate în scenă. O carte de suflet, scrisă
cu umor și greu de povestit, însă, menită să capteze cititorul prin naturalețea
şi morala destinelor, a oamenilor simpli, născuţi şi trăitori într-un anumit
loc conturat de spaţiu şi timp arhaic, peste care ochii lui Dumnezeu pare a nu
fi poposit, decât cu prilejul botezului, al morții și al vieții în care se
chinuiesc oamenii să o ducă până la capăt în acel sat uitat de lume, după
colectivizarea forțată din anii 1962. Pe firul memoriei celui care narează obiceiurile
satului și micile întâmplări zilnice se împletesc cu momente de umor, toate
acestea istorisite cu franchețe și duioșie și care presărate ici-colo cu
întâmplări nostalgice din viața satului, autorul le dă un plus de farmec,
intrând în detalii ale tradițiilor și obiceiurilor din acel colț lume. Viața
oamenilor de la sat, cu bune și rele se desfășoară sub ochii cititorului, care
poate fi încântat de fresca unei vieți fără griji și fără momente tensionate
(descrisă prin ochii părintelui Vârtej și a dascălului Nicu). Numai că viața nu
e întotdeauna numai trai și veselie: vezi bătaia dintre Jerpe și Lanche, idila
de amor dintre Ion a lui Speriatu și Anica, scena ciorditorilor din beciurile
și pivnițele sătenilor, pățania de la wc-ul din curte al copilului lui Nicu
dascălu, moartea care vine pe la casele oamenilor și pare un musafir care nu
mai pleacă din sat etc.
Bun portretist, autorul dovedește
o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului, cu anumite
excepţii nesemnificative în ansamblul acestui roman. În mod evident, interesat
de procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor autorul pare
să-şi concentreze proza în termeni uimitor de populari, iar sensul
întâmplărilor provocate de acestea se finalizează sub formă anecdotică și cu
ceva tentă umoristică. Dar, și pare evident, în toate aceste întâmplări, ale
personajelor, stau îngropate înfrângerile unor destine dintr-un colţ de lume
părăsită uneori de Dumnezeu, alteori, chiar sub privirea Celui-de-Sus. Între
oamenii satului de munte, atunci când mai au ceva răgaz și se întâlnesc prin
sat, stă tot felul de provocări, multe sub semnul unor glume. Ele sunt șarje
ironice pe care oamenii simpli şi le fac între ei din dorinţa de a uita de grijile
şi nevoile apăsătoare ale realităţii în care trăiesc. Narațiunea romanului lui Petre
Rotaru-Colți are acea adresare directă unui cititor virtual, precisă și
firească pentru un orator care începe să depene o istorisire mai veche, iar
Petre Rotaru-Colți mânuieşte, subtil, vâltoarea sufletelor încondeiate, trecute
prin malaxoarele caznelor.
Stilul direct al narării
pune în continuă priză cititorul. Monologul interiorizat al autorului (în
persoana dascălului Nicu), coparticipant la dramele eroilor săi, salvează cu
adevărat sufletul acestor oameni rămași captivi în colivia caselor lor,
până când le vine vremea să fie strămutați în cimitirul aflat în coasta
bisericii din sat: „unii au mers la cimitir în Coasta Bisericii, alții prin
cimitirele din lume. Locuri în care sunt duși oamenii de neînlocuit, plânși de
două generații de urmați, apoi uitați. Deși sunt morți, trăiesc în această
carte, cît va trăi și ea”. Un final care te urmărește și după ce ai închis
cartea.
Tudor
Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu