Marile întâlniri – Diana Dobrița Bîlea
Trecând firesc de la real la
fantastic și de la cele lumești la cele sfinte, cartea scriitoarei dobrogene
Diana Dobrița Bîlea „Marile întâlniri” (Ed. Editgraph, 2025) ne spune
povestea tulburătoare a unei orfeline, pe numele ei Floare, căreia
îi îmbracă povestea într-un destin al suferinței, un destin care pare a nu accepta că din suferință se va
naște, poate, un miez de speranță. Viața ei începe chiar din clipa când,
încercând să-și curme viața aruncându-se de la etajul șapte al unui bloc,
îngerul mamei, de acolo de Sus, transformat într-o pasăre, o lovește peste
față, aruncând-o înapoi în brațele sorții.
Iar pe măsura scrierii acestor întâmplări din viața ei, ficționalitatea acumulează
în mod gradual senzațiile și povestea celui-care-scrie drama vieții personajului
principal al romanului, pornind de la reperele unei realități identificabile. E
un text care pune întrebări și pentru credincioși, și pentru cei care încă mai
șovăie în credință, dar nu neapărat cu scopul de a-l duce pe cititor pe calea
religiei, cât pentru a-l avea ca interlocutor pe tot parcursul romanului în
lămurirea ideii de bunătate și de salvare a sufletelor îngenuncheate de viața
grea. Suflete ce urmează a fi salvate de la a renunța să lupte pentru iubire;
un mesaj țintă ce trebuie să ajungă la cititori. Conflictele epice ale eroinei
cu viața și cu moartea sunt de natură a pune în lumină complexitatea unui
demers de psihanaliză a personajelor din roman, iar morala pe care o putem
trage din „Marile întâlniri” transmite un sentiment al vinovăției celor care se
intersectează în viață mereu în goana după dragostea trăită, meditată și din
nou retrăită pe piscuri primejdioase.
„Există
multă viață reală în roman, dar și multă spiritualitate. Marile întâlniri conduc la ideea că sufletul și trupul se pot elibera de
moarte prin înțelegerea binelui și practicarea acestuia” – scrie Ovidiu
Dunăreanu în prezentarea succintă a cărții, pe coperta a IV-a. Rămasă
semiorfană (mama ei se sinucisese aruncându-se în mare ca urmare a asumării
unui accident stupid de automobil, iar tatăl se retrăsese deja la o mănăstire
din zona Iașului fără a mai lua legătura cu familia), Floare se trezește, după gestul neîmplinit de a se arunca de la balconul mătușii
nenorocite de un soț satrap, direct la orfelinat, nimerind dintr-un hău al
vieții în alt hău. Întrebarea mătușii – „Care va fi scopul vieții tale?”– ,
pusă înainte să-și dea duhul după bătaia soțului, devine un leit-motiv în viața
ei de acum înainte: pentru ce să trăiască, pentru ce să lupte, să se bucure și
să iubească? Prima minune care i se arată e rugăciunea „Tatăl nostru”, spusă
continuu la căpătâiul unei colege din orfelinat (și pe care o readuce din
moarte), pare a fi calea în viață. Dar viața se dovedește mult mai crudă: tatăl
din mănăstire nu-și mai vrea fiica în viața lui. Prima tentativă de a deveni
mireasă, alături de fiul naiv și ciudat al agentului de pază al orfelinatului,
eșuează. Alungată direct din nuntă pe drumuri, Floare e salvată, printr-o
coincidență, de un regizor care îi asigură adăpost în cabina teatrului. Aici,
Floare pare a-și găsi drumul vieții jucând rolul lui Lady Macbeth. Talentul
autoarei, pe de o parte, de a-și pune ideile în pagină, și diversele ipostaze
și cumpeni ale protagonistei, pe de alta, este pus în evidență prin acel simț
epic dezvoltat pas cu pas în acțiunea romanului. Și la drept
vorbind, cele mai bune romane ale Dianei Dobrița Bîlea, dintre cele apărute
până acum, au împletit firesc ficțiunea cu realitatea, acestea fiind scrise după rețeta realismului magic. Adică
se situează undeva la granița dintre real și fantastic, unde realitatea și
povestea se amestecă și nu se mai pot distinge una de cealaltă (în romanul de
față: vezi scenele apariției fantomei Lady Macbeth prin
încăperile teatrului, când deopotrivă imaginația și fantasma dau dimensiunea
magicului).
Înzestrată cu o nestăvilită libertate a
imaginarului, Diana Dobrița Bîlea derulează scenele cu rapiditate, de la emoția
nunții Floarei la alungarea sa pe drumuri, de la primii fiori ai iubirii
alături de regizorul Ioan la viața de succes pe scenă, de la fuga ei în brațele
lui Mirel (un tânăr arătos, dar de un cinism incredibil) la moartea acestuia
și, apoi, la fuga ei cât mai departe de orașul de la malul mării, cu urmăritorii
asasini ai lui Mirel pe urmele ei. Naratorul este și el un personaj mascat,
care trage sforile acestei narațiuni spre întâmplări uimitoare prin care va
trece Floare de acum înainte. Aici, autoarea se dovedește o bună mânuitoare de
conflicte dramatice. În ciuda acestor structuri scenice, redate cinematografic,
textul reușește să fie captivant pe tărâmul magiei și spiritualului, iar
poveștile devin palpabile și credibile. Și ceea ce este interesant e că nu sunt
create dificultăți de psihanaliză în a urmări fiecare relatare, în fapt, a
fiecărui personaj analizat în parte: bunul samaritean (chinezul Lao Tzu),
pustnicul Zaharia, urmăritorii interlopi, femeile ciudate din pădurea muntelui
Rarău etc. Ceea ce dovedește că autoarea a demonstrat, în scriere, că ficțiunea
e doar un mod de a ajunge din urmă realitatea. Întâlnirea Floarei cu pustnicul
Zaharia îi asigură protagonistei o șansă în acest necunoscut univers: să priceapă atât cât
îi trebuie ori că trăiește pe un fir care se poate rupe oricând dacă s-ar abate
de la drumul credinței și încrederii în bunătatea sufletului uman. Ce este omul
în acest mare Univers? „Ce ești Tu, Doamne? Ajută-mă să Te înțeleg! Cine să le
spun că ești?” se întreabă ea după ce îl vede pe Hristos stând pe patul
părintelui Zaharia, în chilia unde venise să se spovedească. Și apariția Lui
acolo pare să o încredințeze, dacă încă se mai îndoia, că venise să o asigure
că El nu o va lăsa singură în încercarea de a-și salva sufletul. De aici încolo
numai noi, cititorii, îi putem urmări și îi putem judeca faptele Floarei, putem
crede în judecata instanțelor judecătorești și a altora de tot felul, dar
părintele Zaharia o asigură că nu e„omul mai mare ca Dumnezeu” și că doar El
poate măsura exact dimensiunile faptelor noastre. Făcând un salt peste
„condiția de simplu muritor” a omului (așa cum ne sugerează Ovidiu Dunăreanu),
eroina se sacrifică de dragul credinței, salvând copii și oameni care îi apar
în cale; și astfel, dramul de înțelegere atins în chilia părintelui Zaharia îi
condiționează viitoarea căutare a adevărului pe calea Domnului. În final,
Floare își află dragostea în brațele regizorului Ioan și al copilului ei,
Vlăduț, în scenarii succesive care se multiplică și se amplifică, menținând
suspansul și făcându-i pe cititori să uite să mai respire.
Vocaţia de a îmbina epicul realist cu un fantastic
aproape basmic, în povestea narată (atât de intuitiv şi natural), nu poate să
fie decât o vocaţie a perseverenței, care nu vine la comandă atunci când inventezi o succesiune de întâmplări, fiindcă trebuie
să ai atât maturitatea și claritatea mesajului, cât și acea pasiune crescândă
pentru actul scrisului. Cineva spunea că pentru a scrie, mai cu seamă proză, e nevoie de multă
viață, de multe trăiri pe toate planurile; după mine, răbdarea de a duce o
poveste la bun sfârșit înseamnă conștiința propriei valori. Cred că pentru
autoarea Diana Dobrița Bîlea scrisul reprezintă un angajament total, o
responsabilitate de a conduce scriitura, trecând și prin dimensiunea estetică,
spre eticul indispensabil vieții omului pe Pământ.
Tudor
Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu