miercuri, 4 februarie 2026

„Marile întâlniri” – de Diana Dobrița Bîlea

 


Marile întâlniri – Diana Dobrița Bîlea

 

Trecând firesc de la real la fantastic și de la cele lumești la cele sfinte, cartea scriitoarei dobrogene Diana Dobrița Bîlea „Marile întâlniri” (Ed. Editgraph, 2025) ne spune povestea tulburătoare a unei orfeline, pe numele ei Floare, căreia îi îmbracă povestea într-un destin al suferinței, un destin care pare a nu accepta că din suferință se va naște, poate, un miez de speranță. Viața ei începe chiar din clipa când, încercând să-și curme viața aruncându-se de la etajul șapte al unui bloc, îngerul mamei, de acolo de Sus, transformat într-o pasăre, o lovește peste față, aruncând-o înapoi în brațele sorții. Iar pe măsura scrierii acestor întâmplări din viața ei, ficționalitatea acumulează în mod gradual senzațiile și povestea celui-care-scrie drama vieții personajului principal al romanului, pornind de la reperele unei realități identificabile. E un text care pune întrebări și pentru credincioși, și pentru cei care încă mai șovăie în credință, dar nu neapărat cu scopul de a-l duce pe cititor pe calea religiei, cât pentru a-l avea ca interlocutor pe tot parcursul romanului în lămurirea ideii de bunătate și de salvare a sufletelor îngenuncheate de viața grea. Suflete ce urmează a fi salvate de la a renunța să lupte pentru iubire; un mesaj țintă ce trebuie să ajungă la cititori. Conflictele epice ale eroinei cu viața și cu moartea sunt de natură a pune în lumină complexitatea unui demers de psihanaliză a personajelor din roman, iar morala pe care o putem trage din „Marile întâlniri” transmite un sentiment al vinovăției celor care se intersectează în viață mereu în goana după dragostea trăită, meditată și din nou retrăită pe piscuri primejdioase.

„Există multă viață reală în roman, dar și multă spiritualitate. Marile întâlniri conduc la ideea că sufletul și trupul se pot elibera de moarte prin înțelegerea binelui și practicarea acestuia” – scrie Ovidiu Dunăreanu în prezentarea succintă a cărții, pe coperta a IV-a. Rămasă semiorfană (mama ei se sinucisese aruncându-se în mare ca urmare a asumării unui accident stupid de automobil, iar tatăl se retrăsese deja la o mănăstire din zona Iașului fără a mai lua legătura cu familia), Floare se trezește, după gestul neîmplinit de a se arunca de la balconul mătușii nenorocite de un soț satrap, direct la orfelinat, nimerind dintr-un hău al vieții în alt hău. Întrebarea mătușii – „Care va fi scopul vieții tale?”– , pusă înainte să-și dea duhul după bătaia soțului, devine un leit-motiv în viața ei de acum înainte: pentru ce să trăiască, pentru ce să lupte, să se bucure și să iubească? Prima minune care i se arată e rugăciunea „Tatăl nostru”, spusă continuu la căpătâiul unei colege din orfelinat (și pe care o readuce din moarte), pare a fi calea în viață. Dar viața se dovedește mult mai crudă: tatăl din mănăstire nu-și mai vrea fiica în viața lui. Prima tentativă de a deveni mireasă, alături de fiul naiv și ciudat al agentului de pază al orfelinatului, eșuează. Alungată direct din nuntă pe drumuri, Floare e salvată, printr-o coincidență, de un regizor care îi asigură adăpost în cabina teatrului. Aici, Floare pare a-și găsi drumul vieții jucând rolul lui Lady Macbeth. Talentul autoarei, pe de o parte, de a-și pune ideile în pagină, și diversele ipostaze și cumpeni ale protagonistei, pe de alta, este pus în evidență prin acel simț epic  dezvoltat pas cu pas în acțiunea romanului. Și la drept vorbind, cele mai bune romane ale Dianei Dobrița Bîlea, dintre cele apărute până acum, au împletit firesc ficțiunea cu realitateaacestea fiind scrise după rețeta realismului magic. Adică se situează undeva la granița dintre real și fantastic, unde realitatea și povestea se amestecă și nu se mai pot distinge una de cealaltă (în romanul de față: vezi scenele apariției fantomei Lady Macbeth prin încăperile teatrului, când deopotrivă imaginația și fantasma dau dimensiunea magicului).  

Înzestrată cu o nestăvilită  libertate a imaginarului, Diana Dobrița Bîlea derulează scenele cu rapiditate, de la emoția nunții Floarei la alungarea sa pe drumuri, de la primii fiori ai iubirii alături de regizorul Ioan la viața de succes pe scenă, de la fuga ei în brațele lui Mirel (un tânăr arătos, dar de un cinism incredibil) la moartea acestuia și, apoi, la fuga ei cât mai departe de orașul de la malul mării, cu urmăritorii asasini ai lui Mirel pe urmele ei. Naratorul este și el un personaj mascat, care trage sforile acestei narațiuni spre întâmplări uimitoare prin care va trece Floare de acum înainte. Aici, autoarea se dovedește o bună mânuitoare de conflicte dramatice. În ciuda acestor structuri scenice, redate cinematografic, textul reușește să fie captivant pe tărâmul magiei și spiritualului, iar poveștile devin palpabile și credibile. Și ceea ce este interesant e că nu sunt create dificultăți de psihanaliză în a urmări fiecare relatare, în fapt, a fiecărui personaj analizat în parte: bunul samaritean (chinezul Lao Tzu), pustnicul Zaharia, urmăritorii interlopi, femeile ciudate din pădurea muntelui Rarău etc. Ceea ce dovedește că autoarea a demonstrat, în scriere, că ficțiunea e doar un mod de a ajunge din urmă realitatea. Întâlnirea Floarei cu pustnicul Zaharia îi asigură protagonistei o șansă în acest necunoscut univers: să priceapă atât cât îi trebuie ori că trăiește pe un fir care se poate rupe oricând dacă s-ar abate de la drumul credinței și încrederii în bunătatea sufletului uman. Ce este omul în acest mare Univers? „Ce ești Tu, Doamne? Ajută-mă să Te înțeleg! Cine să le spun că ești?” se întreabă ea după ce îl vede pe Hristos stând pe patul părintelui Zaharia, în chilia unde venise să se spovedească. Și apariția Lui acolo pare să o încredințeze, dacă încă se mai îndoia, că venise să o asigure că El nu o va lăsa singură în încercarea de a-și salva sufletul. De aici încolo numai noi, cititorii, îi putem urmări și îi putem judeca faptele Floarei, putem crede în judecata instanțelor judecătorești și a altora de tot felul, dar părintele Zaharia o asigură că nu e„omul mai mare ca Dumnezeu” și că doar El poate măsura exact dimensiunile faptelor noastre. Făcând un salt peste „condiția de simplu muritor” a omului (așa cum ne sugerează Ovidiu Dunăreanu), eroina se sacrifică de dragul credinței, salvând copii și oameni care îi apar în cale; și astfel, dramul de înțelegere atins în chilia părintelui Zaharia îi condiționează viitoarea căutare a adevărului pe calea Domnului. În final, Floare își află dragostea în brațele regizorului Ioan și al copilului ei, Vlăduț, în scenarii succesive care se multiplică și se amplifică, menținând suspansul și făcându-i pe cititori să uite să mai respire.

Vocaţia de a îmbina epicul realist cu un fantastic aproape basmic, în povestea narată (atât de intuitiv şi natural), nu poate să fie decât o vocaţie a perseverenței, care nu vine la comandă atunci când inventezi  o succesiune de întâmplări, fiindcă trebuie să ai atât maturitatea și claritatea mesajului, cât și acea pasiune crescândă pentru actul scrisului. Cineva spunea că pentru a scrie, mai cu seamă proză, e nevoie de multă viață, de multe trăiri pe toate planurile; după mine, răbdarea de a duce o poveste la bun sfârșit înseamnă conștiința propriei valori. Cred că pentru autoarea Diana Dobrița Bîlea scrisul reprezintă un angajament total, o responsabilitate de a conduce scriitura, trecând și prin dimensiunea estetică, spre eticul indispensabil vieții omului pe Pământ.

 

                                                        Tudor Cicu

 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu