Tableta
celui care se luptă cu năluca sa
În Biblie (Daniel, cap.1, v.17), ni se spune că numai „…Daniel putea
să tâlcuiască vedeniile şi visele”. În copilărie, mama era cea care ne tâlcuia,
la toţi, visele şi nălucirile. Năluca e greu s-o
iei de gât şi s-o dobori cu o singură lovitură, cum spunea V. Hugo, aşa că,
atunci când ai curaj, eşti răsplătit, dar, nu totdeauna după cântarul tău. Și totuși,
nălucile nu sunt doar o plăsmuire a imaginaţiei noastre, oamenii de știință
spun că ar fi nişte reflectări ale angoaselor provocate de tulburări temporare
ale minții, în planul raţiunii.
Acum, proțăpit în mijlocul drumului, cu
lancea în cumpănire să ni-l reamintim pe vajnicul Don Quijote care plecase în
lume să arate, prin vitejia de care spera să i se ducă vestea, că Dulcineea lui
nu e o nălucă cum credeau mai toți, ci chiar o frumoasă domniță cum nu-i nimeni
alta pe pământ, așa cum se spune în basmele noastre despre frumoasa Ileana
Cosânzeana. Să ne amintim momentul întâlnirii cu acei negustori toledani pe
catârii lor „plecați să cumpere mătase de la Murcia”, pe care-i somează să stea
locului și să mărturisească (cu toții), că „nu se află domniță mai frumoasă
decât împărăteasa din La Mancha, neasemuita Dulcineea din Toboso”. Cât de
scărmănat a ieșit de acolo, asta-i altă poveste! Dar ce-i sucise mintea
scutierului Sancho de-l urmase în nemaipomenitele aventuri pe Don Quijote?
ne-am întrebat noi citind isprăvile bravului hidalgo din cartea lui Cervantes „Don Quijote”. Doar promisiunea unui
ostrov peste care să stăpânească? Mai bine să-l ascultăm ce spune chiar acesta:
„Ia seama, Luminăția Ta, seniore cavaler rătăcitor, și nu-ți uita vorba cu
făgăduiala ostrovului de care mi-ai vorbit, că fie el cât o fi de mare, m-oi
pricepe eu să-l cârmuiesc”. Se mai îndoiește cineva că, fiecare dintre eroii întâlniți
în cărțile pe care le citeam în tinerețe, aveau un vis măreț în care credeau?
Altfel, unii nu ar fi plecat la un drum izvorât dintr-o minte bolnavă (în
căutarea frumoasei domnițe Dulcineea). Iată cum explică el acest vis măreț,
însoțitorilor care îi duceau la galere pe acei osândiți ai Majestății Sale.
Întrebați în parte, unul spune că osânda sa se datora faptului „de îndrăgostit
ce era”, ceea ce-l uimește pe Cavalerul Tristei Figuri, care spune ceva
magnific: „Păi dacă-i așa și numai pentru că sunt îndrăgostiți sunt duși
oamenii la galere, de când ar fi trebuit eu să fiu pe ele, vâslind!”. Se iscă
din nou o bătaie, iar după eliberarea ocnașilor, uluiala acestora e și mai mare
când au să afle că drept răsplată, ciudatul cavaler le cere să se ducă în
cetatea Toboso și acolo să se înfățișeze domniței Dulcineea de Toboso și să-i
spună că robul acesteia, Cavalerul Tristei Figuri, i-a trimis să i se închine
și să-i istorisească despre această faimoasă aventură a sa. Auzind una ca asta,
ocnașii săriră pe el și pe scutier de-i făcură zob, după care își iau tălpășița
căci nu aveau, zic ei, de-a face cu niște oameni tocmai în toate mințile.
Nici tânărul locotenent Giovani Drogo (din „Deșertul tătarilor” al lui Dino
Buzzati), personaj care are frenezia interioară a lui Don Quijote a lui
Cervantes şi aura inexorabilă a rătăcitului personaj K. a lui Kafka, nu pare a
fi în toate mințile. Dar dacă nu am crede că, în viaţa noastră, (odată şi
odată) anumite lucruri măreţe vor şi avea loc, la ce bun am mai da brânci celor
potrivnice? Așa se face că Giovani
Drogo, porneşte încrezător spre fortăreaţa Bastiani (situată în creierul
munţilor prăpăstioşi, dincolo de care se întinde marele deşert al tătarilor),
pornit în aventura vieţii sale, dorindu-şi o viaţă eroică, iar cititorul
încearcă să desluşească, mai apoi, mecanismul care îl ţine legat de fortăreaţă
vreo 30 de ani pe incurabilul cutezător. Plasat în lumea ficţiunii unei armate
care se pregăteşte minuţios pentru ORICE, romanul ne invocă iluzia unei
posibile zile de glorie, când trâmbiţa de pe cel mai înalt crenel al fortăreţei
va suna atacul tătarilor veniţi din deşertul milenar şi enigmatic. Alături şi
de celelalte personaje ale romanului, cititorul va fi „însufleţit” cu speranţa
că astfel de fapte măreţe se şi vor înfăptui. Vom aluneca, încet-încet în
mirajul povestirii, unde doar năluca duşmanului (încă nevăzut) le mai hrăneşte
speranţele soldaţilor din enigmaticul fort. Ce-i întreţine pe toţi în această
speranţă, e doar visul: „…i se părea că pe undeva trebuia să existe nişte
legături obscure între vis şi întâmplările viitoare”. Legenda e arma cu care
autorul îşi impresionează şi uimeşte cititorul: „Vremea tătarilor apusese
demult, ei nu mai sunt decât o legendă străveche. Şi cine altcineva ar putea avea
vreun interes să viziteze graniţa? Este în toată povestea asta ceva care nu stă
în picioare”. Şi, vor trece ani fără să se şi întâmple ceea ce aştepta şi
cititorul, ca deznodământ. Dar, tocmai asta îi şi dă romanului mantaua de
basm-realitate-irealitate-fantasmagorie. E ca în visul emirului lui Macedonski,
nebun după glorie şi, în fapt, aleargă pe tărâmul văii plângeri, uitând că în
urma sa o altfel de lume n-o să-l înţeleagă vreodată. Iar lui Giovani Drogo,
muntele vrăjit din care nu mai poate pleca (decât mort, în cazul altora), nu-i
dă şi eroului nostru şansa de a şi câştiga marea bătălie cu viaţa pentru că,
năluca duşmanului încă nevăzut, îi tot hrăneşte speranţele. Bătălia eroică, în
cazul eroului lui D. Buzzati, se dă numai cu moartea: „El care renunţase la tot
ce fusese mai bun în viaţă în aşteptarea acestei înfruntări cu duşmanul, care
de mai mult de 30 de ani se hrănise cu acea credinţă unică, era alungat tocmai
acum, când în sfârşit începuse războiul?” Totul avea să se petreacă (conchide
autorul) în odaia unui han necunoscut, la lumina unei lumânări – amintind de
întoarcerea către casă a bravului Don Quijote, pe un braţ de paie, într-un car
tras de boi. Şi „nu era nimeni care să-l vadă, nimeni care să-i spună: bravo!”
Cum nu era nimeni, în afară de glasul
mamei și mâna lui Dumnezeu, cu mine, la căpătâiul patului, atunci după ce
cărasem cu mare efort până acasă mânzul căruia tata voise, mai întâi, a-i lua
gâtul cu briceagul, acolo în câmp și zăcusem zile întregi cu febră, și fără
nicio speranţă de însănătoşire. Mă aflam și eu la hotarul unde nălucile
întunericului mă ademeneau la ele, luând chipuri şi glasuri de fiinţe dragi,
cunoscute. Țineam minte doar cum mă târâsem ca furnica îndărătnică, cu povara
în spinare. Și am povstit asta într-o povestire intitulată „Mânzul”, din cartea
mea Azaplar. Am zăcut atunci la pat, bolnav, câteva săptămâni. Se părea că
nimic nu-mi mai putea fi de folos pentru însănătoşirea mea, oricât se străduia
şi se frământa mama la căpătâiul meu. M-am trezit lucid numai de câteva ori –
spunea mama mai târziu –, dar şi atunci pentru a bâigui, celor din preajmă,
numai vise care de care mai aiurite şi halucinante. Le spuneam: „Aseară Mânza
noastră a adus pe lume un pui micuţ, un căluţ roşcat…” „Care mânză?” mă
întrerupeau ceilalţi fraţi, strânşi roată în jurul patului pe care zăceam.
„…Așteptați! ţin minte tot. Şi văd acum totul, atât de limpede. Dormeam cu
bunicul sub copacul din grădină, învelit numai c-o ţoală şi, deodată, la lumina
stelelor, bunicul a scăpărat chibriturile de şi-a aprins luleaua de lut. L-am
întrebat: Ce faci bunicule, nici tu nu ai somn?” „Dar buniclul e mort demult,
mamă, ce tot spune el? Nu vedeți că iar aiurează? o auzeam pe soră-mea. „Taci
tu copilă!… o oprea mama la timp și îi punea repede degetele la gură. Dacă își
amintește, înseamnă că nu e rătăcit” „Hei nepoate, scoală şi tu. A venit timpul
să vezi ce n-ai văzut, a zis bunicul, continuam eu. Intram amândoi la Mânza în
grajd şi, pe paiele de lângă iesle, abia născut, se afla căluţul ei micuţ cu
părul roşcat. Ştii, mamă… era ca frunzele mărului ăla uscat din grădină, era
atât de micuţ, că-l puteam ţine în amândouă palmele întinse. Era o minune de
căluţ. Și l-am auzit pe bunicul: „Nu te speria nepoate, nu-i mort, e doar
neştiutor…” Atunci i-am cerut bunicului să mi-l lase mie, că vreau să-l
dăruiesc fratelui meu Constandin.” „Dar şi Constandin a murit demult, măi,
mamă, a murit la naștere, n-are de unde să-l ştie el se arăta îngrijorată
soră-mea cea mare. „Lasă-l, lăcrima mama, vezi şi tu că nu visează acum!” Doar
mama mă asculta fericită. Ea credea.
„...Aşa că l-am pus între cele două geamuri din lucarnă, în care i se
vedea doar umbra. Când o ieşi
soarele, o să-i usuce părul roşcat şi o să i-l facă mătăsos, ca al Mânzei. O să
vedeţi!”
Păi, ce altceva putea să le povestească un copil ca mine, în situația
aia, când viața îmi plutea între cele două lumi? „Dar nici să inventez povești
de dragoste nu puteam”, cum spune Ismail Kadare în romanul „Umbra”. La fel, cred, gândea și el:
„Dar, tocmai atunci când mă apropiam mai mult de o explicație, gândurile mi-o
luau razna”. Doar că umbra lui este
povestea unei iubiri imposibile trăite tot la hotarul dintre două lumi. Tânărul
cineast albanez, dintr-o țară aflată la granița cu infernul găsește o altă
lume, odată ajuns la Paris, iar povestea lui de dragoste cu frumoasa actriță,
franțuzoaica Silvaine, e năluca care îl preia din gheara celeilalte, rămasă
acasă, în viața aflată sub dictatură. Că nici nu mai înțelegi când depășise
frontierele și se simțea în adevărata viață. E povestea unei dureroase
prăbușiri, în care eroul nu mai știe în care dintre vieți îi rămăsese ființa.
Fraza care îl va măcina tot timpul: „acolo noaptea este altfel de noapte, iar
ziua, altfel de zi...”, spune totul.
Și fiindcă tot am început cu un citat din Biblie, să închei acum cu un
alt citat din Ioan (8-7): Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El
S-a ridicat în sus și le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel
dintâi cu piatra în ea.” Dar cât de greu să fie păcatul unora,
când până și Cel de Sus aruncă piatra? Dacă în cazul celor doi amintiți mai sus
(Don Quijote și locotenentul Giovani Drogo), năluca era o plăsmuire a minții,
iar în cazul cineastului albanez năluca avea „ochiul și timpanul” celor care
ne-au urmărit și pe noi în dictatură, oare copilul care am fost, ce păcat să fi
cunoscut? Nălucile lui, îmi șoptiți voi, veneau din fricile și spaimele cu care
tatăl scosese briceagul să taie gâtul mânzului abia născut, știind că o turmă
de oi nu se urnește din câmp, atunci când măgăreața nu se dezlipește de puiul
ei până când nu se pune zdravăn pe picioare și poate să umble. Se putea sta cu
oile în câmp la cheremul lupilor de seară, sau, odată sacrificat, avea să îngroape
tata mânzul și măgăreața avea să-și plângă puiul pornind ,totuși, la drum? Grea
dilemă! Atunci, la cei 10 -11 ani, am decis să iau mânzul în spinare și să-l
car vreo 4 km din câmp, până acasă, cu măgăreța pe urmele mele. Și în perioada
cât am zăcut la pat, ca să nu mă doboare „forțele răului”, mama mă lua de mână
și mă scotea la lumina zilei în grădina noastră, de îmi arăta caișii înfloriți.
„Vezi și tu ce frumoși sunt pomii, acum înfloriți?” îmi spunea. Mă strângeam în
brațele mamei, să mă apere... și țipam: „Da’ nu-i vezi pe ăia cum își bat caii
cu bicele și mână carele să dea cu roțile peste mine?” Nu era niciun chip să mă
scoată din ghearele năzăririlor mele. Iar tu cititorule, firesc, te întrebi:
„Ce șanse are un copil să se lupte cu forțele unor năluci?” Spunea undeva
Balzac, că spaima e un sentiment care te îmbolnăvește pe jumătate. Mi se părea
ciudat că nimeni, dintre ai mei, nu vedeau nălucile care mă urmăreau. Dar parcă
poți să iei de gât și să dobori o nălucă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu