O tabletă scrisă pentru cei care-și fac visuri
Pentru unii viața e ca la roata
aceea uriașă, așa zisă a norocului, în care urci cât urci și apoi dintr-odată
cobori, o roată care se învârte
într-una. Urci și cobori, dar oamenii în scaunele lor tot ăia sunt indiferent
dacă urcă sau coboară. Doar roata e, ori de câte ori o privești, întotdeauna
alta. Învârtindu-se mereu, când se ridică și coboară, nu mai pare a fi mereu
aceeași. Tu crezi că ea doar te ridică, dar mereu te aduce tot acolo de unde ai
plecat. Și tu doar îți spui: „Ia uite! Iarăși ne-am întors de unde am plecat?”
Pe roata asta simți ceva primejdios în aer. E ca și cum se joacă omul la ruleta
vieții. Și îmi închipui că e ca atunci la fântâna aceea din canaraua Dobrogei,
din locurile unde m-am născut, o fântână adâncă de vreo 60-70 de metri, cu un
burduf tras de o funie oțeloasă, din fire împletite, care se înfășurau pe
suprafața unui tambur ce se tot rotea. Întâmplarea care-mi vine acum în minte
s-a petrecut pe când aveam 10-12 ani și cutreieram canaralele, cu ceata de
copii de seama mea, unii și mai mari, canarale aflate prin zona sudică a
Dobrogei. Mergeam acolo în căutare de bujori. Când am dat de acea fântână,
acolo, în pusietatea canaralei, am desferecat din legături acele brațe
orizontale (un fel de oiști ca la căruță) ale tamburului și am început toți să
împingem de ele, învârtindu-ne în jurul tamburului pe care se strângea cablul
de oțel ca să scoatem burduful cu apă la suprafață. Pe la jumătatea ridicării
burdufului la suprafață, eu, copil fără minte, am zis să fac de jos un salt din
picioare șă să mă sui pe burtă pe acel braț al tamburului de care împingeam cu
toții. În felul acesta cei care împingeau de brațul de lemn, pentru a ridica
burduful cu apă, m-ar fi purtat și pe mine în jurul tamburului, astfel mă
plimbam pe seama efortului făcut de ei. Doar că unul dintre cei care împingeau
brațul, pe nume Fane Kolev, ceva mai mare, crezând că face o glumă, le-a făcut
semn cu ochiul celor care împingeau și la un semn s-au aruncat jos la pământ
lăsându-mă singurel pe stinghia aia. Odată lăsat liber brațul tamburului, sub
greutatea burdufului cu apă, care a și început să se prăbușească înapoi în fântână, tamburul a luat-o invers rotirii de
până atunci... și din ce în ce mai vijelios, astfel că acel cablu oțelos
amenința în volte tot mai primejdioase să mă agațe și să mă smulgă de pe acea
bară și să mă arunce ca din praștie. Am simțit pericolul și m-am strâns cu
mâinile și picioarele încrucișate de bară, până când primejdia rotirii a
trecut, și tamburul, când a ajuns burduful în fundul fântânii, s-a oprit și el
ca prin farmec. Eu n-am văzut primejdia funiei de oțel care amenința ca o sabie
deasupra mea, dar mi-au povestit, cu groază, cei care au privit toată scena.
Când m-am dat jos de pe lemnul acela, carnea la pulpa piciorului, unde ținusem
stâns de bară, sfârâia ca după o arsură cu fierul înroșit, și în adâncitura
făcută sub strânsoarea lemnului puteam băga degetele. La întoarcere am
șchiopătat până acasă. Au trebuit zile întregi să îmi revin din șchiopătatul
acela. Nu mi-aș fi amintit despre acea întâmplare dacă n-aș fi dat, din
întâmplare, peste acea frază rostită de unul Pablo, căpetenia cetei de țigani
din „Pentru cine bat clopotele” de
Ernest Hemingway. În cearta din peștera țiganilor acesta tocmai îi spusese lui
Robert Jordan, când ridica în semn de salut o cană cu vin: „Pentru toți cei
care-și fac visuri!” Și în vreme ce spunea asta, în discuția din peșteră plutea
primejdia morții care venise ca o umbră între ei.
Acum, mă gândesc
că tot așa îi apăruse Patroclu, din „Iliada” lui Homer, tot ca o umbră de i se
înfăţişase lui Ahile, după moarte, întreg şi nevătămat. Ba, chiar vorbindu-i:
„Dormi şi de mine uitata-i cu totul Ahile? ...De-asta zadarnic mă vântur la
poartă pe lumea cealaltă”. Și cu gândul
la romanul lui Hemingway mă gândesc și la personajul numit Vasile Beldiman, al
lui Mircea Eliade, din povestirea „Ghicitor
în pietre”, care spunea: „Sunt oameni care citesc în stele sau drojdie de
cafea, sau în boabe de porumb. Noi, Beldimanii, citim în pietre...”. Pentru că
omul niciodată nu se aşează la întâmplare în faţa pietrelor care îi atrage
privirea, şi-l face să şovăie cu gândurile, dinaintea lor. E ca o spovedanie
nemărturisită şi nici măcar dorită. O mărturisire a sufletului care nu comunică
deloc cu trupul celui din care se desprinde. Iar lui Robert Jordan îi citise în
palmă țiganca cetei de țigani, Pilar, dar niciodată nu i-a spus ce văzuse în
ea. Enigma ar părea să stea ascunsă în întrebarea „pentru cine bat clopotele?”,
dar „niciodată să nu faci întrebare pentru cine bat clopotele; pentru tine
bat.” Când l-am citit mi s-a părut uimitor că acțiunea unui roman de 602 pagini
se poate desfășura doar pe parcursul a 3 zile de război. Robert Jordan era un
luptător din legiunea străină participant la războiul civil din Spania
împotriva hoardelor fasciste ce făcuse numeroase victime. Una dintre aceste
victime este și tânăra Maria pe care Robert Jordan o găsește în ceata de țigani
guerrilla din munți, atunci când
primește misiunea din partea armatei republicane să dinamiteze cu exploziv și
să arunce un pod, din zona munților spanioli, în aer, împiedicând accesul
trupelor fasciste ce ar fi venit în ajutor ca să intervină în contraofensiva
declanșată de spanioli. Și astfel, nici un fel de întăriri ale dușmanilor nu
trebuia să ajungă la șoseaua din zona conflictului, trecând podul, și războiul
să nu fie câștigat. „Dacă războiul nu va fi câștigat, totul e pierdut” i se
spusese lui R.Jordan la plecarea în misiune. Deși nu sunt prea multe de
povestit, evenimentele decurg ca la ruleta vieții și roata norocului. Eroii
romanului trec prin momente diverse: de la amintiri halucinante și de o cruzime
fără seamăn (vezi execuția fasciștilor din orașul luat cu asalt de
revoluționarii lui Pablo, povestite de
țiganca Pilar), la amintiri triste din viața ei, trăită alături de un
matador în coridele cu lupte de tauri... până la singurele clipe împletite
magistral, în carte, prin iubirea atât de pură dintre Robert Jordan și tânăra
Maria. Despărțirea neprevăzută dintre cei doi eroi (din final) și imaginea unui
Robert Jordan cu ochii înălțați către cer, rămas singur să-și aștepte dușmanul
pe costișa pădurii, în acea retragere a cetei de țigani din guerrillă, după ce
aruncaseră podul în aer, nu are cum să nu-ți rămână pe retină după terminarea
lecturii cărții. Îmi părea o imagine similară cu cea din primul volum „Război și pace” a lui Tolstoi, când după
bătălia de la Austerlitz prințul Andrei Bolconski „nu
mai văzu însă cum se isprăvi lupta”, deoarece un soldat francez din apropierea
lui „îl lovise puternic cu ceva în cap”, căzuse rănit pe câmpul de luptă, și
ochii lui ridicați pe cer observau doar cum „altfel alunecă acum norii pe cerul
înalt și nesfârșit”. Dar nu mă dumiresc cum e să priveşti cerul şi să înţelegi
că acolo e moartea. „Va trebui să iei moartea așa cum ai lua o aspirină” – își
aduce aminte Sordo, căpetenia unei alte cete de guerrilla, în ultimele clipe
ale vieții, atunci când trupele fasciste îi înconjoară fără șanse de scăpare pe
o colină. Și nu ai cum să nu rosteși „ce îngrozitor lucru e războiul!” Iar
războiul la care participă Robert Jordan îi dezvăluie cititorului scene
apocaliptice de cruzime, trădări și personaje nebune aflate la conducerea
armatelor eliberatoare, cum e comisarul-șef al brigăzilor internaționale,
Massart, cel care îi arestează pe cei doi mesageri care străbătuseră liniile
frontului să ajungă cu mesajul lui Robert J. la generalul Golz. Un raport cu
date concrete de contramandare a atacului, mesaj atribuit, și care trebuia să
ajungă sub ochii generalului Golz. Și câte visuri nu-și făcuseră cei doi,
Robert și Maria, în puținele nopți de dragoste în sacul lor de dormit! Și ce
frumos visa Robert Jordan la câte avea să-i ofere iubitei sale când avea să
plece, după misiunea de dinamitare a podului, împreună cu Maria, în orașul spaniol
Madrid! Dar uneori intervine destinul și toate visurile ți se năruiesc. După
aruncarea podului în aer, soldat cu victime și de partea celor din guerrilla
spaniolă, la retragerea cetei de țigani, călări pe cai, spre pădure, calul lui
Robert Jordan e atins de muniția unui tanc dușman și se prăbușește la pământ,
rupându-i eroului nostru piciorul. Aflat în imposibilitate de a se mai deplasa,
acesta e obligat să rămână pe loc și să-i întâmpine, pe inamicii porniți pe
urmele lor, la adăpostul unui trunchi de copac doar cu mitraliera pregătită
pentru a da un ultim atac. A rămas singur, cu arma în mână, pentru a-și învinge
moartea. Ceata de țigani din guerrilla aflată în munții La Granja, alege fuga
ca mijloc de salvare, parte a planului lucrat de Robert Jordan, așa cum și o
zicală de-a noastră spune că „fugaa e rușinoasă, dar e sănătoasă”. „Se pare că
fuga este un strigăt de ajutor și uneori o formă de sinucidere. Te încearcă
totuși un sentiment efemer de eternitate. Nu ai tăiat numai legăturile cu
lumea, dar și cu timpul” notează Patrick Mondiano, autorul romanului „Dora Bruder”. Și nu ai cum să nu îți
amintești (fie și în treacăt) de romanul lui John Steinbeck „La răsărit de Eden”. La răsărit de Eden aflându-se ţara Nod
(,,fuga"), locul în care Cain a fost pedepsit să se ascundă mereu de
Dumnezeu (Geneza 4:16). Se anunţă astfel importanţa poveştii lui Cain şi Abel
în desfăşurarea acţiunii, dar şi una din temele romanului.
Steinbeck reconstruieşte povestea biblică a lui Cain şi Abel în decorul
Văii Salinas din California. Romanul, a carui acţiune se întinde din timpul
Razboiului Civil american până la sfârşitul Primului Război Mondial, urmăreşte
conflictele dintre două generaţii de fraţi, începând cu Adam şi Charles Trask.
„Scriu această carte pentru băieţii mei... Le voi istorisi una dintre cele mai
măreţe poveşti, poate cea mai mare dintre toate – o poveste despre bine şi rău,
despre putere şi nevolnicie, despre iubire şi ură, despre frumuseţe şi
hidoşenie... este singura carte pe care am scris-o vreodată.” (scria John
Steinbeck).
Deşi tatăl celor doi frați este pasionat
de cariera militară, şi preferinţele sale ar fi de aşteptat să se îndrepte
către Charles, ca fiind o persoană cu mult mai multe şanse de a reuşi în acest
domeniu, el ţine mai mult la placidul Adam şi poate tocmai de aceea îl forţează
să intre în armată, singura profesie pe care o considera demnă de un bărbat.
Charles nu poate să nu observe afecţiunea tatălui pentru fratele său şi este
chiar pe punctul de a-l ucide pe acesta din urmă într-o încercare disperată de
a ajunge la dragostea tatălui. Povestea se repetă aproape identic atunci când
Adam are doi fii gemeni, Aaron şi Caleb. Acum, intriga romanului o reprezintă
apariţia lui Cathy (batută de proxenetul său) în casa familiei Trask. În
adolescenţă aceasta îşi omorâse părinţii şi le furase banii; este deci
întruchiparea răului, este monstrul din roman, şi cu toate acestea Adam se
îndrăgosteşte şi se căsătoreşte cu ea. Surprinzător (sau nu?) Cathy îl înşeală
pe Adam cu Charles în chiar noaptea nunţii. Neputându-se înţelege cu fratele
sau, Adam se mută la o fermă în Valea Salinas, unde îi cunoaşte pe cei din
familia Hamilton. Acolo Cathy rămâne însarcinată şi încearcă fără succes
să facă un avort, vrând să rupă orice legatură cu soţul. Imediat după naşterea
a doi copii (Aaron şi Caleb), Cathy îl împuşcă pe Adam şi fuge în oraşul
Salinas unde îşi reia activitatea de prostituată la bordelul de acolo.
Câştigând încrederea proprietarei o otrăveşte treptat până când aceasta moare
şi îi ia locul. Adam nu moare, dar trece mult timp până când îşi revine din
depresia provocată de gestul soţiei sale. Cel care îl ,,trezeşte" este
Lee, servitorul chinez de o inteligenţă rară. Ajuns măricel, Caleb află totul
despre mama sa, deşi Adam le spusese că a murit, şi se luptă cu gândul că este
blestemat să ducă o viaţă de păcat la fel ca aceasta, care trebuie sa-i fi
transmis trăsăturile sale. Din această cauză el este o altă întruchipare a lui
Cain, avându-l ca şi corespondent pe fratele său; ba chiar se face o aluzie la
Cain prin replica pe care o dă Caleb tatălui său ,,Eu trebuie să-i port de
grijă?" (lui Aaron), asemănătoare cu ceea ce îi spune (în Biblie) Cain lui
Dumnezeu, când El îl întreabă despre Abel. Cei doi sunt foarte diferiţi;
Aaron este cel plăcut de toata lumea, este cel sensibil, fragil, şi chiar
trăieşte un început de poveste de dragoste cu Abra, o fată din oraş. Dar pentru
că se închide în religie, faptul acesta o îndepărtează pe Abra. Caleb însă,
este mai rau, manipulator ca mama sa, gelos pe Aaron şi nepăsător faţă de alţi
oameni. Cu toate acestea se străduieşte să învingă aceste trăsături ale sale şi
să ducă o altfel de viaţă. Supărat că nu primeşte aceeaşi dragoste ca şi Aaron,
Caleb îl duce pe fratele sau la Cathy. Aaron este dezgustat şi decepţionat, iar
Cathy este profund rănită de reacţia fiului ei, comiţând poate singurul gest
care arată ca în corpul de monstru există totuşi o inimă. Din păcate, Aaron se
înrolează fără ştirea nimănui în armată. Primul Razboi Mondial era în plină
desfăşurare. Sfârşitul romanului este... optimist. Cum stă scris în
Biblie: ,,Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul
pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l
stăpâneşti." Binele și răul au jucat întotdeauna ruleta vieții cu oamenii.
Ca în roata norocului de care aminteam la început. O parte te ridică spre
înălțimi, acolo unde toate visele sunt posibile, cealaltă te coboară cu
picioarele la pământ definitiv. Ceea ce trebuie reținut din prezentarea celor
două romane este o reamintire a cât rău poate face omul semenului său. Un
avertisment de care oamenii n-au ținut seama niciodată de-a lungul istoriei.
Între aceste două ipostaze (binele și răul) nu-ți rămâne decât un singur gând,
de altfel, rostit de Ernest Hemingway în romanul său: „Sunt multe cărți pe care
dacă le-ai citi, ai ajunge să înțelegi câte ceva din cele ce se întâmplă pe
lume”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu