PE URMELE ISTORIEI LITERARE *
Metamorfozat, cu har scriitoricesc,
într-un harnic cercetător al scrierilor vechi, preotul Marian Chivu se
dovedește, în cartea sa „Personalitate
și Umanism creștin (în viața și creația literară a preoților Ion
Agârbiceanu și Gala Galaction)” – apărută la Editura Star Tipp, 2019
–, și un bun povestitor.
Volumul cuprinde, pe lângă o biografie
amănunțită și documentată a celor doi autori-preoți, aspecte mai puțin comentate
din viața acestora, precum și un discurs critic asupra operelor lor, țesând o
narațiune menită să întregească o memorialistică atractivă la lectură. Punând
în pagină capacitatea sa de analiză și de sinteză, aducând firesc mărturii ale
scriitorilor-martori ai vremii pentru a le topi în propria narațiune, Marian
Chivu își dezvăluie cititorului talentul de povestitor. Astfel, rânduiește
viața, cariera și opera celor doi într-o monografie de 304 pagini.
Incluzând și pagini autobiografice –
despre copilăria petrecută în satul dobrogean Aliman, apoi despre activitatea
de mai târziu de la Seminarul Teologic din Buzău –, autorul amintește că era
atras de lectură încă de pe vremea când păzea gâștele familiei pe balta de la
Aliman; furat de cărți, nici nu observa că vulpea îi rărea cârdul. Ai lui aveau
motive să-și spună: „Citește el, dar nu poate păzi un cârd de gâște... Dacă o
fi, Doamne, și în pastorație la fel?” Copilul însă își găsea repere morale în
scrierile înaintașilor: de la Octavian Goga, în „Mărturisiri literare”,
reținuse că „...am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător,
un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un
om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și se transformă într-o
trâmbiță de alarmă”. Despre Ion Agârbiceanu, autorul „Arhanghelilor” și
cel pe care Lucian Blaga l-a numit „sfânt părinte al literaturii române”,
Marian Chivu își începe narațiunea cu data nașterii – 12 septembrie 1882, la
Cenade, lângă Blaj –, al doilea dintre cei opt copii ai familiei. Urmează
liceul la Blaj, perioadă hotărâtoare pentru formarea sa, și publică de timpuriu
poezii și schițe în revistele vremii – „Tribuna”, „Tribuna literară” și
„Unirea”. Autorul comentează viața lui Ionică Albu din romanul „Un
licean... odinioară”, cu puternic caracter autobiografic.
În septembrie 1900, Ion Agârbiceanu se
înscrie la Facultatea de Teologie a Universității din Budapesta, etapă pe care
Marian Chivu o reconstituie prin comentariul la „Povestea altei vieți”.
Aflăm despre colaborările la „Gazeta Transilvaniei”, „Unirea”, „Familia” și
„Luceafărul” de la Budapesta. Din amintirile lui Ion Brad, redate de autor,
aflăm că prin 1948 opera lui Agârbiceanu era pomenită în cursurile universitare
doar în formulă critică; abia după 1953, câțiva studenți entuziaști – printre
care Mircea Zaciu și Ion Brad – fac demersuri pentru publicarea în foileton a
romanului „Arhanghelii”. În 1954, Prezidiul Marii Adunări Naționale
îi conferă „Ordinul Muncii”, iar în 1955 Academia Republicii Populare Române îl
alege membru de onoare. Ion Agârbiceanu s-a stins din viață în 1963, la 81 de
ani. Profesorul și criticul literar Constantin Cubleșan, referindu-se la ediția
academică a operei, vorbea despre „consolidarea unui tip de proză, în tradiția
ardelenească, alături de Ion Slavici și Liviu Rebreanu”. Discursul narativ al
preotului Marian Chivu impresionează prin documentarea atentă și prin
împletirea cu propriile amintiri, astfel încât frământările personajelor să
imprime pecetea epocii.
În cea de-a doua narațiune, despre
copilăria, viața și peregrinările lui Gala Galaction, Marian Chivu prezintă
dificultățile unei existențe trăite între două lumi, greutăți pe care le
înfruntă toți cei care își părăsesc țara pentru studii și pentru cele necesare
traiului, îndurând poveri ce puteau să-i doboare. Găsim în poveste totul „ca pe
tavă”, grație unei documentații bogate: presiunea educației familiale, rigorile
unui mecanism social-religios restrictiv și trecerea dureroasă spre libertățile
oferite de lumea scrisului – sacrificii ce au înnobilat „întotdeauna meritul
unor asemenea apostoli ai credinței și ai culturii românești”, cum precizează
Neculai Laza Bogdanovici, coordonatorul Cenaclului Literar „Mircea Eliade”, în
postfață. Autorul acordă o atenție deosebită aparatului critic și
bibliografiei, reușind să contextualizeze informația și să atragă cititorul
într-o lectură utilă.
Punând o floare la mormântul părintelui
Grigore Pișculescu (numele real al lui Gala Galaction) de la cimitirul
Mănăstirii Cernica, autorul rememorează mitul vrăjitorului care și-a vândut
sufletul diavolului în schimbul unei nemăsurate comori, din povestirea „Moara
lui Călifar” și își propune să-i scrie viața începută în 1879, la
schitul monahal Didești, unde a avut o copilărie fericită în sânul familiei,
lângă biserica de lângă conacul părintesc de la Roșiorii de Vede, județul
Teleorman. Liceul îl face la Sf. Sava din București, la internat, ceea ce a
însemnat prima despărțire de locurile natale. Alexandru Macedonski „i-a deschis
ușa” cenaclului „Literatorul”, iar primii prieteni întâlniți aici sunt N. D.
Cocea și Tudor Arghezi. „Gala Galaction – punctează autorul – era un tânăr
religios și convins creștin, cu lecturi biblice și cu prezență la biserică;
elevul de la Sf. Sava căzuse însă sub înrâuriri socialiste puternice”.
Înțelegem că tânărul elev venise la București cu credință mare, iar în
gândurile lui trebuia să fi fost o misiune mare, ascunsă, pe care trebuia să o
îndeplinească. Și ca să nu i se spulbere visele, după liceu s-a înscris la
Facultatea de Litere și Filosofie, pe care a părăsit-o după un an pentru a se
înscrie, în 1899, la Facultatea de Teologie. În timpul facultății citește multă
literatură și, nemulțumit de titlul de licențiat, pleacă în 1903 la Cernăuți
„pentru alți șase ani de studiu în teologie superioară”. După doctorat, Spiru
Haret îl numește defensor ecleziastic pentru județele Olteniei. Cutreieră
astfel țara în lung și-n lat, strângând caiete întregi cu note de drum și
observații sociale. Profesorii de la Teologie, văzând preocupările sale
literare, s-au arătat nemulțumiți. Premiul „Eliade Rădulescu”, acordat de
Academia Română, i-a fost „hrană cerească”: Constantin Stere și Garabet
Ibrăileanu l-au primit la „Viața Românească”, iar Constantin Banu l-a adus la
„Flacăra”.
Autorul revine la intenția sa de analiză
și sinteză și ne introduce în atmosfera nuvelei „Dionis Grecoteiul” –
pe care, mărturisesc, n-am citit-o –, atractiv comentată, în care eroul ajunge
de la sacaua trasă alături de măgarul curții boierești „la scaunul episcopal pe
care a stat odinioară Sfântul Ioan Gură de Aur”. Ni se mai spune că Galaction
„a scris și a vorbit atât de preoțește, încât cititorii l-au crezut preot. Cei
de la «Viața Românească» îi spuneau părinte și-l considerau față bisericească”.
Și totuși nu era hirotonit. Abia la 43 de ani, mitropolitul primat Miron
Cristea l-a hirotonit; astfel a ajuns profesor universitar la Catedra de
Vechiul Testament, apoi academician și deputat.
Marian Chivu surprinde și faptele mărunte
– vorbea curent șapte limbi străine, inclusiv ebraica, trăia în sărăcie, ajuta
săracii – recurgând la destăinuiri de familie, în special ale mamei părintelui
Păun din Parohia Viile, Buzău, care l-a cunoscut personal, în relatări
convingătoare și expresive. Narațiunile lui memorialistice vor să argumenteze
că „scriitorii nu mor de tot; supraviețuiesc în și prin operele lor, iar slava
lor continuă să crească”. Astfel, cartea capătă anvergura unui roman
memorialistic de analiză critică și psihologică.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu