duminică, 15 noiembrie 2026

când s-a deschis cerul

 


când s-a deschis cerul

 

îmi spuneau și ai mei câte ceva

despre îngrozitoarele iubiri

și nebunia care a cuprins oamenii din sat

în vremea aceea de secetă și foame.

 

mama spunea:

„uite, fata vecinilor noștri a înnebunit

la nici două zile după moartea celui pe care-l iubise

și a plecat de acasă

ca și cum ai descânta cu păr de cîine o sperietură”.

a mai spus că fata

umbla despuiată noaptea, dând târcoale iazului

și îmbrățișa luna oglindită în apă.

 

fiecare dintre noi era muncit de gânduri

mă trezeam uneori după ce mama se ruga la icoană

și femeia din icoană, credeam eu, își adormise pruncul.

săream la fereastră

dar numai o pasăre, mai mereu

zăream de la geam cum ocolea luna și de două ori

dădea târcoale și duzilor sub care scriam poezii.

 

doar în noaptea în care cerul s-a deschis, și o ploaie cum n-a mai fost

s-a pornit potop, ca atunci când vine să-ți ia sufletul

bănuiam eu că era pentru fata care ieșise din iaz

(o văzuseră și cei care refuzaseră, cândva, adevărul)

și ca o pasăre, toată în alb precum o mireasă,

în brațele iubitului însoțit de un alai de îngeri

treceau în trăsură pe ulițele satului

iar lumea se închina: „Doamne, ochiul vulturului n-a zărit-o,

oprește curgerea apelor!”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu