când s-a deschis cerul
îmi
spuneau și ai mei câte ceva
despre
îngrozitoarele iubiri
și
nebunia care a cuprins oamenii din sat
în
vremea aceea de secetă și foame.
mama
spunea:
„uite,
fata vecinilor noștri a înnebunit
la
nici două zile după moartea celui pe care-l iubise
și
a plecat de acasă
ca
și cum ai descânta cu păr de cîine o sperietură”.
a
mai spus că fata
umbla
despuiată noaptea, dând târcoale iazului
și
îmbrățișa luna oglindită în apă.
fiecare
dintre noi era muncit de gânduri
mă
trezeam uneori după ce mama se ruga la icoană
și
femeia din icoană, credeam eu, își adormise pruncul.
săream la fereastră
dar
numai o pasăre, mai mereu
zăream
de la geam cum ocolea luna și de două ori
dădea
târcoale și duzilor sub care scriam poezii.
doar
în noaptea în care cerul s-a deschis, și o ploaie cum n-a mai fost
s-a
pornit potop, ca atunci când vine să-ți ia sufletul
bănuiam
eu că era pentru fata care ieșise din iaz
(o
văzuseră și cei care refuzaseră, cândva, adevărul)
și
ca o pasăre, toată în alb precum o mireasă,
în
brațele iubitului însoțit de un alai de îngeri
treceau
în trăsură pe ulițele satului
iar
lumea se închina: „Doamne, ochiul vulturului n-a zărit-o,
oprește
curgerea apelor!”

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu