188. Dintre sute de catarge... (Tinereţea poeziei)

De la Mizil, Lucian Mănăilescu îmi trimite, în format electronic, revista “Fereastra”. Mă bucur să o răsfoiesc şi să dau peste poezia celor care bat la porţile cetăţii numită „Poezie”. Mă aplec cu drag asupra celor doi „poeţi ai lunii iunie”:

1.      Bianca Dan.  Deocamdată „în haine de soldat” scrie poezie într-un decor intim, în care ploaia, tăcerea, iubirea, lumina, fluturii... sunt elemente de care i se agaţă sufletul din care „ţi-am croit veşminte”... („ca să mă părţi cu tine/când ţi-e frig”)

                                       „dă-mi puţină lumină să alung fluturii

                                        pe tâmpla rece a soarelui voi juca darts

                                        e plin de flori Gepeto şi miroase a humă

                                        cobori din trupul meu ca pe o trambulina

                                        omul negru stă mereu după uşă

                                        trezeşte păpuşile, e târziu...”

                                                                              (Supraplin)

Cât despre influenţele ce se desluşesc în această poezie... cititorul va observa în unele versuri, o preocupare a tinerei poete pentru înţelegerea filosofică a timpului în care a coborât „cu plasa pentru fluturi”... „sub un cer îmbrăcat în ploaie”, în uimirea cuvintelor. Când spune ( în poemul „Pe mare”) că „ploaia îl fură pe Dumnezeu/ din visele noastre”, începem a tresări, fiindcă, de aici încolo, realitatea poeziei o va arunca înspre izvoarele acestei grădini de învăţături diverse, al cărui scop e s-o pregătească pentru ziua de mâine.

2. Adrian Velea.  Înclină spre o discursivitate a poemului, ţinându-ne o „lecţie de economia sufletului”, pornind de la o simplă „fereastră uitată deschisă”. Acest odios destin, al unui poet închis în „ultima cameră de hotel din Atlantida” ar trebui să ne facă şi pe noi mai atenţi la toate cele ce i se va întâmpla poetului. Dar lui nu-i pasă: „poemele astea sunt scrise în ultima cameră”.... „mai strâmtă decât lumea” şi unde se petrec, şi lucruri ne-pământeşti (ca în orice poezie suprarealistă). Cităm: „un zeu ar asculta uneltirile celorlalţi zei”. Ce explicaţie să preferăm? Cei ce resping din prima clipă supranaturalul, vor socoti că totul este o coincidenţă, asemeni figurilor născocite de norii în mişcare, asupra cărora „funcţionează gravitaţia”. O coincidenţă, un joc suprarealist? Să vedem:

                                          „un vierme cu frac şi papion de-ar încânta

                                           cu valsuri din chopin

                                           cât despre lună, propun s-o uităm!,

                                           au scris prea mult romanticii despre ea;

                                           acum doar poetesa sapho, goală,

                                           ar lua-o drept minge de handbal”

                                                                    (O cină romantrică, puţin suprarealistă)

Cine ar putea face, stârnindu-l pe tânărul poet, să refacă zidirea acestui poem din cuvinte mai durabile decât  gresia şi metalul? În timp, poate îşi va răspunde de nu va fi ajuns cumva, la capăt. Sperăm că nu! Pentru că, nu i s-au terminat cuvintele şi nici „ziua în care poezia nu a salvat lumea”, după propria-i mărturisire.