De la Mizil, Lucian Mănăilescu
îmi trimite, în format electronic, revista “Fereastra”. Mă bucur să o răsfoiesc
şi să dau peste poezia celor care bat la porţile cetăţii numită „Poezie”. Mă
aplec cu drag asupra celor doi „poeţi ai lunii iunie”:
1.
Bianca Dan. Deocamdată „în haine de soldat” scrie poezie într-un decor intim, în care
ploaia, tăcerea, iubirea, lumina, fluturii... sunt elemente de care i se agaţă
sufletul din care „ţi-am croit veşminte”... („ca să mă părţi cu tine/când ţi-e
frig”)
„dă-mi puţină
lumină să alung fluturii
pe
tâmpla rece a soarelui voi juca darts
e plin
de flori Gepeto şi miroase a humă
cobori din trupul meu ca pe o trambulina
omul
negru stă mereu după uşă
trezeşte păpuşile, e târziu...”
(Supraplin)
Cât despre influenţele ce se desluşesc în această
poezie... cititorul va observa în unele versuri, o preocupare a tinerei poete
pentru înţelegerea filosofică a timpului în care a coborât „cu plasa pentru
fluturi”... „sub un cer îmbrăcat în ploaie”, în uimirea cuvintelor. Când spune
( în poemul „Pe mare”) că „ploaia îl fură pe Dumnezeu/ din visele noastre”,
începem a tresări, fiindcă, de aici încolo, realitatea poeziei o va arunca
înspre izvoarele acestei grădini de învăţături diverse, al cărui scop e s-o
pregătească pentru ziua de mâine.
- Adrian
Velea. Înclină spre o
discursivitate a poemului, ţinându-ne o „lecţie de economia sufletului”,
pornind de la o simplă „fereastră uitată deschisă”. Acest odios destin, al
unui poet închis în „ultima cameră de hotel din Atlantida” ar trebui să ne
facă şi pe noi mai atenţi la toate cele ce i se va întâmpla poetului. Dar
lui nu-i pasă: „poemele astea sunt scrise în ultima cameră”.... „mai
strâmtă decât lumea” şi unde se petrec, şi lucruri ne-pământeşti (ca în
orice poezie suprarealistă). Cităm: „un zeu ar asculta uneltirile
celorlalţi zei”. Ce explicaţie să preferăm? Cei ce resping din prima clipă
supranaturalul, vor socoti că totul este o coincidenţă, asemeni figurilor
născocite de norii în mişcare, asupra cărora „funcţionează gravitaţia”. O
coincidenţă, un joc suprarealist? Să vedem:
„un
vierme cu frac şi papion de-ar încânta
cu
valsuri din chopin
cât despre lună,
propun s-o uităm!,
au
scris prea mult romanticii despre ea;
acum
doar poetesa sapho, goală,
ar lua-o drept minge de handbal”
(O cină
romantrică, puţin suprarealistă)
Cine ar putea face, stârnindu-l pe tânărul poet, să refacă
zidirea acestui poem din cuvinte mai durabile decât gresia şi metalul? În timp,
poate îşi va răspunde de nu va fi ajuns cumva, la capăt. Sperăm că nu! Pentru
că, nu i s-au terminat cuvintele şi nici „ziua în care poezia nu a salvat
lumea”, după propria-i mărturisire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu