„Ploi în oglinzi” – de Florina Isache
Într-un anotimp, în care undele „fondului de trăiri afective şi
ideatice intră cu dificultate şi mult modificate în raport cu natura lor reală”,
cum l-a definit, cândva, L. Ulici vorbind despre poezia tânără, Florina Isache
(poeta roșioreană a Teleormanului) e de departe o poetă feministă „de o
sensibilitate lirică uneori incandescentă” (Liviu Comșia - referințe critice) -
mai curând, face parte din categoria poeților care scrie o poezie
anticonvențională și neo-suprarealistă la nivelul imaginarului, punând accente
pe reconstituirea pseudo-epică a unor stări intime proiectate într-un tablou
cotidian. Împins până la limita constructivismului pe acea presiune osmotică de
convețuire între concret și abstract, poemele sale adăpostesc în spatele unei
rostuiri simpliste, un neprevăzut al rostirii: „Eu îmi umplu ochii cu tine./
Luminez drumul în larg al pescarilor,/ stând la țărm” (Printre primele
minuni ale tale) - sau un alt poem - „Tot ce erai tu mă ținea în viață./
Drumul tot mai greu. Inima o lua înaintea trupului, mâinile o luau înaintea
inimii, se vedeau/ prin ele teritorii abandonate” (Întâlnirea). În
recentul volum „Ploi în oglinzi”, de Florina Isache, ed. Tipoalex
Alexandria, 2014, prioritară este predispoziția ludică și un simț perceptibil
al unui tablou suprarealist cu o notă dominantă a unui ambient poetic într-un
cadru existențialist și desfașurat pe coordonate ireale: vezi „Croazieră”;
„Incendiu”; „Ritual”; „Torid”; „Reconstituiri” etc.
Florina Isache e poeta la care elementele tabu: apa-focul-ferestrele-ploile, îi
dau o imagine distorsionată a realității („Nu trebuie să privesc prin
fereastră, mi-am spus”), doar sufletul își mai înalță agonia spre acele
întinderi învinse de elemente obsesive precum: moartea,sângele și leacurile
prin care se desfășoară această etapă a spaimei sale ideatice. Multe poeme
sfârșesc prin tot felul de constatări aforistice (vezi poemul „Sâmbătă”,
p.57- ori- „Nud”, p.59). În alte poeme se simte influența ori exercițiul
hai-cu(ului). Uneori, forțând imaginația, fraza devine supărătoare și stă sub
riscul mimetismului cu înclinație antimetafizică: „strigătul se zbătea de
coaste/ ca o liniște”, p.70 (ori) „îți simțeam mirosul de cer spart”, p.71.
Când, în timbrul Emil Botta, își aplică eului poetic o mască a maturității
decepționate, deși ea pătrunde în teritoriul suprarealist, la nivelul
imaginarului, cu o notă de un optimism-glacial, poetei îi reușesc construcții
oximoronice de efect, fulgerări ideatice surprinzătoare, o imagistică plină de
vitalitate, o continuă mișcare a semnelor și contururilor abia ghicite (vezi: „Întâlnirea”;
„Ca într-o oglindă”; „Jertfa a fost consumată”; „Descoperire”;
„Resemnare”; „Autodidact”; „Speranță” etc.). Trimiterile
la prezent și la personaje contemporane sunt mai mult decât explicite și cu
discrete trimiteri la universul poetic din poezia lui O. Genaru. Reproducem
poemul „Ereditar”, (p.33):
„Mama și-a tăiat părul și l-a depus la o
bancă.
Cu depozit la vedere.
Mama este o femeie din flori.
Împletește ciorapi pentru cei plecați,
Spală morții, îi așează în sicrie.
Îi așteaptă să se întoarcă.
Acestea sunt fericirile.
De la o vreme, tata o ține închisă într-o
cutie de
plastic, ca pe o haină de sus.
Mama trăiește poezia ca pe o viață.
Își dorea să mă fac medic. Să o vindec de
sine.
Eu am ales să fiu ea.”
Dacă
textele ei de început, din volumele anterioare, nu ne ajută să ne familiarizăm
cu temele de bază ale poetei (întrucât nu le-am citit), cu toate riscurile
asumate de acest Orfeu modern al poeziei feministe, în poemul „Nimic nu e
cunoscut” (p.36) - postat ca „ars poetica” și pe coperta a patra a cărții -
cititorul va aluneca, cu certitudine, dinspre concretul lumii imediate spre
poveste, ca element al rezistenței în această lume prin care bate „un vânt rece
dinspre al cincilea anotimp”.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu