cântec dintr-o tranșee

 

cântec dintr-o tranșee

 

stăm parcă de veacuri aici în tranșee

unde ne-am trezit doar cu cerul pe noi

și cu stele făclii pe Calea Lactee;

și îți scriu... chiar din prima zi de război!

 

când oriunde priveam: grăbite persoane –

o pală de vânt, suflând frunza pe drum...

trenul ca de plumb cu acele vagoane

și-un acordeon pe-un peron plin de fum.

 

țin scrisoarea în pumni și mă strâng în manta

chiar și un câine s-ar preface covrig.

ți-aș trimite-o cu-n sol, însă vezi draga mea

nu-i nimeni în jur, prin tranșee-i doar frig.

 

și privesc ca la semn cum mai cade o stea

poate că nici nu se întâmplă precis

să se nimerească dintre toate a mea;

și încă din leagăn atât mi-a fost scris.