până ce se face seară...

 

până ce se face seară...

 

până ce se face seară și citim din Allan Poe

te rog să închizi fereastra, corbilor care-‘ncotro

să lăsăm potopul ploii din Esenin, prin eter

ca în Mircea Eliade, când suia nunta în cer.

„suntem încă la-nceputuri. ne așteaptă înainte

dimineți fără de seamăn” îmi spuneai, luam aminte...

aveam însă gura arsă să te pot iubi o vreme,

ghemuită lângă mine tu-mi cereai numai poeme.

ți-am vorbit atunci, de Dante, de Ovidiu și Petrarca

nu simțeam că se scufundă, cu-amândoi, incertă, barca

și aveam puțin și teamă. ca prin vis te-am strâns în brațe

ca Ofelia pe Hamlet, până moartea să-l agațe

ori pe Rimbaud poezia, la foc tare să-l consume

ca-ntr-un cântec scurt de Stancu, scris la margine de lume

și sub rugul lunii pline a lipsit doar o scânteie

pe tărâmul unui cântec să dăm visele la cheie

...dar știam de la fereastră, cum priveai țintă la stele

   că-‘ntr-o zi și nunta noastră o s-o facem printre ele.