Copiii din „țara
dorului”... se întorc la poveste
(cuvânt înainte)
În satul meu natal, în vremea
copilăriei mele, pe când trăia, bunicul dinspre partea tatei ne spunea
totdeauna povești, sperând că, peste ani, careva, măcar unul dintre nepoți, îi
va căra traista cu basme prin lume. Dintre toți cineva trebuia să le ducă în
lume, iar eu am fost ales dintre acei nepoți ai bunicului. Așa cum, și peste
câțiva ani buni, unul dintre cei antologați în paginile acestei frumoase cărți
„despre copilăria ca o poveste”, va
fi ales de sorții ursitoarelor să ducă lumea lui, într-o altfel de poveste, mai
departe. Viața unui scriitor seamănă cu căile unui labirint. Fiecare cale
întortocheată din acel labirint ascunde o poveste. În memoria-labirint a unui
scriitor se ascund multe povești. Mulți dintre cei antologați în carte ne
povestesc despre dragostea mamelor și bunicilor lor. Citindu-i, cu nostalgia
copilului de odinioară, m-am lăsat și eu purtat de amintirea anilor de
odinioară când alergam la mama ori de câte ori mă fugăreau gâștele și cocoșii
din ograda părintească, crezând că au să mă înghită cu ciocurile lor. Nu
avusese făcute decât două clase primare, dar uite că mama știa de Greuceanu,
Sur-Vultur, Șperlă voinicul, Triști-copil și Inia Dinia sau Omul de piatră...
de parcă le citea pe o carte nevăzută. Dragostea cu care „omul care scrie” a
așternut câte ceva despre satul său natal, despre ulița copilăriei și casa
bunicilor dragi, e cel mai frumos basm care s-a spus vreodată și pare el a fi
pe aceeași lungime de undă cu părintele basmului și al lui Sur-Vultur: Petre
Ispirescu. Mama îmi spunea acest basm, de pe la patru-cinci anișori, când mă
adormea. Adormeam și visam, în brațele mamei, la isprăvile feciorului de
împărat. Mai apoi am descoperit, dincolo de casa noastră, câmpia cu lanurile ei
de grâu și porumb. Și că, după furtună și trăsnet, tot grâul avea să fie
trântit la pământ ca după un nor al hrăpărețelor păsări. În vis pusesem pândari
lanului zi și noapte, chiar lăsasem poruncă să nu doarmă vreunul, să nu lase
nicio mișcare a vântului, ori urmă și semn că vulturii au să-mi ia spicele-n
gheare. Visam așa cum trebuie că visează fiecare copil care a fost inclus în
această antologie. Iar copiii din această frumoasă carte visează la rândul lor
la o lume pe care simt că au pierdut-o odată cu trecerea spre adolescență. Uite
că (deși mai rar) eu continui să cred, că dacă Șeherezada a visat că va învinge
moartea prin povestea ei, nu văd, de ce nu m-ar crede și pe mine, cititorii (și
acești micuți), care mai cred în magia scrisului! Îmi amintesc și acum de nucul ce trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei noastre de la
țară. La umbra lui plănuiam cărţi care să îmi aducă gloria, cândva; iar nucul
din grădină era şi copacul în care plesneau visele peste noapte; și eu nu aveam
decât să dau fuga, dis-de-dimineaţă, să scutur pomul şi să mă acopăr de glorie.
Oare de ce mi se arăta el în vise, făcându-mi semn cu crengile, de parcă ar fi
spus: „Lasă, nu fi trist, ne mai întâlnim noi”…
Citind acum lucrările copiilor
antologați în această carte, nu ai cum să nu te întrebi: alta să fie dispoziția
poetului (ori) a prozatorului față de temele existențiale (viața, copilăria, iubirea,
năzuința de a visa, lumea înconjurătoare cu magia ei etc), ceea ce aduce
textului liric (sau) prozaic o notă de meditație, de contemplare și melancolie
care îl prinde, altfel, de „gulerul hainei” și pe cititor? Cu siguranță,
doar frumusețea creaţiei va trebui să impresioneze pe cititorul care se va
apleca asupra textelor din această carte, a prozelor și poeziilor acestor
micuţi autori care îşi încearcă în eseu, poezie, proză scurtă... arderea lor
lăuntrică. Alții își radiografiază trăirile interioare și își pun în
ecuație sentimentele și emoțiile pe acel anotimp din viață, numit copilărie. Teme precum singurătatea,
tristeţea, bucuria, misterul clipei trăite, speranţa, visul: sunt umbre care le
vor aşterne poteci de străbătut în scrieri care vor veni. E un început care promite să aştearnă câteva note grave pe
portativul unor fiinţe care îşi trăiesc cu intensitate propriul destin creator.
Prozele micuţilor autori, scrise cu sinceritate, fără simfonia culorilor din
poezia ori proza pe care au închis-o în tainiţa sufletului, sunt poveştile unor
copii; cu bucuriile, secretele şi viaţa care le-a fost pusă dinainte: spre a
înţelege că într-o bună zi vor uita visele, copilăria; şi deschizând cufărul
adevăratelor nelinişti, se vor trezi cândva oameni mari şi toate vor fi pesemne
uitate. Uneori, în încercările lor de a ajunge
la acel binecuvântat tărâm al tinereții fără bătrânețe, copiii recurg la
poveste, ca prim șiretlic al atragerii cititorului către textul scris.
Cuvântul meu (prefațator antologiei) este un îndemn către cei care încă nu
au uitat de lumea fantastică a poveştilor, iar îndemnul către aceștia este cât
se poate de sincer: „Duce-ţi povestea mai departe!”. Cititorul va simţi și el această
retragere în lumea poveştilor ca pe o furişare în „agora” lor, de unde
meticulos construiesc şi se alcătuiesc, imaginează dar şi brodează întâmplări
şi personaje fericite (vezi: Coșmarul din
miazănoapte; Realitatea unui vis; Bunicii sunt părinții mei; Hai să fie bine!
etc). În cazul altora, mai puțin înzestrați, înţelegem: acesta-i începutul,
calea nu-i deloc uşoară, darul acesta profeţit de ursitoare e de asemenea
primejdios, dar Frumuseţea pe care o va lăsa în urmă un autor adevărat, este a
tuturor, iar dacă au îndrăznit înseamnă nu numai că au visat frumos, dar s-au
înscris pe acest front, în tranșeele scrierii, ca niște luptători. Hai
să vedem:
Pornim la drum cu Dor de mamă de Alexandra Iulia Zecheru, care vine cu
un frumos și interesant eseu despre ceea ce, în sufletul fiecărui copil,
reprezintă „dorul de mamă”. Cităm: „Dar urmele lăsate de acestea (rănile cumulate în timpul vieții - n.n.)
nu pot fi șterse și nici el nu poate duce cu el toate poverile lumii, așa că ne
lasă un singur dor, cel mai profund, de care se atinge cu o mare băgare de
seamă, parcă temându-se să nu se ardă. Ne lasă DORUL DE MAMĂ, care să ne poarte
toate amintirile, nostalgiile și regretele...” „Copilăria, o boltă de
amintiri” de Bianca Andreea Nica e schița scrisă cu nostalgia copilului
care a pierdut „ulița copilăriei” pe care a trăit momente magice, dar și cu
optimismul celui care a înțeles calea ce trebuie urmată de fiecare în parte: „Pornesc
cu dreptul spre tot ce mă așteaptă... Pentru că sunt un copil al dorului pornit
pe drumul spre viitor și niciun obstacol nu mă va face să renunț la ceea ce
sunt: un copil al României. Și noi, copiii, suntem viitorul țării! „Stele de pe cer” a elevei Voicu
Livia-Andreea este o pledoarie pentru copilărie și sufletele celor dragi (acum
„stele pe cer”), scrisă cu o doză de credință în convingeri: „...știu că Dumnezeu mă iubește, pentru că mi-a
oferit totul, în primul rând doi părinți extraordinari și un loc unde să mă
întorc mereu cu drag, care poartă numele de acasă.” „Cursa în timp. Lupta pentru istorie” a elevei
Cristina Andreea Morogan e povestea unui grup de copii (având un organizator:
Alex) care pornește într-o călătorie în timp, cu scopuri profund umaniste.
Călătoria lor, nu cu puține provocări, va avea un final cu un mesaj ce îndeamnă
la optimism. „Tainele existenței” a elevei Victoria-Maria Pripon – e acel eseu în
care atacă teme interesante: ființa omului, lumina, ploaia, războiul,
necunoscutul de dincolo de noi... etc. Mesajul final: „E stupid și lipsit de
sens, dar nu putem comenta, deoarece suntem și noi prinși în acest mare nimic,
alegând să rămânem astfel pentru totdeauna. Doar acum, zburăm cu aripi de
catifea până ajungem în valuri. În adevăr se ascund adesea taine care nu pot fi
deslușite vreodată.” „Coșmarul din
miazănoapte” a elevei Cristian Denisa-Elena – ea vine cu un mic scenariu,
dintr-o poveste mai lungă, în care eroii se regăsesc și încearcă a descoperi
adevărata față a iubirii. „Gloria
copilăriei” de Ayanna Vasile este o pledoarie pentru bunici, în special
amintirea bunicii Ana: cu vorbele, sfaturile ei înțelepte și „multe lecții de
viață” care „mi-au deschis primele mele orizonturi și așteptări în ceea ce
privește viitorul.” „Realitatea unui vis”
de Stîngă Denisa este povestea, desfășurată pe tărâmul realismului magic, a
unei fetițe rătăcite (în vis) prin lumi paralele și ținuturile unui vrăjitor,
dar, în cele din urmă, cu un final fericit: „Eram bucuroasă că totul fusese un
vis, iar eu eram în siguranță lângă părinții mei, abia așteptând să le
povestesc ce peripeție am avut în acea zi.” Ne oprim la „Copiii curcubeu” de Alexandra Gheorghe, cu o istorisire
suprarealistă în care copiii pământeni primesc vizita copiilor care vin din viitor, cu scopul
de a le îndrepta cunoștințele despre lumea viitorului și rolul copiilor pe
Planeta Pământ, întrucât: „Au văzut că suntem într-o permanentă competiție
unii cu alții, că nu știm să ne bucurăm de reușitele celor din jur și ușor,
ușor am ajuns să ne îndepărtăm unii de alții, iar, în acest fel am ajuns să
preferăm singurătatea, să căutăm un refugiu în lumea virtuală și pare că nimeni
nu ne arată calea corectă sau nu ne atrage atenția că această direcție este
greșită.” Apoi „Bunicii sunt părinții mei” de Irina
Ștefania Mihai: o istorisire cu iz curat de poveste, frumoasă și atractivă. „Argint în păr și inimă de aur” a elevei
Francesca Cristoloveanu este acea întâmplare petrecută la bunici care îi
prilejuiește să își spună sincer: „Se spune că bunicii au argint
în păr și aur în inimă. Se întâmplă ceva minunat când oamenii devin bunici.”
își începe povestea autorul. Nu-i așa că ne-a făcut curioși? „Hai să fie bine” a lui David Ciulin,
scrisă cu ceva umor și ironie, e cam ceea ce ne arată că acest condei are un
„oarecare ce” viitor. Să remarcăm și scrierile eseistice ale unor copii ceva
mai precoci din clasele primare: „Bucuria
unei zile de vară” de Maria Antonia Spînu; „Timpul liber” de Paul Alexandru Mănăilă și „Viața la țară” de Andra Nedelcu. Toate întâmplările fericite (sub forma unor amintiri),
copilul le ține acum, într-un echilibru fragil peste toate cele reținute, la
trecerea prin viață, doar în trecătoarele tranșee ale memoriei.
„Copiii din țara dorului”/ediția
III-a pe 2023 (din antologia cu același nume, editată de Asociația Liga
Scriitorilor Filiala Buzău), își asumă această experiență a vieții care le stă
înainte prin proza acestor copii (unii menționați mai sus), dar și prin versuri
îndrăznețe, importantă fiind doar „tăria” condeiului cu care autorul/autoarea
își duce, până la final scrierea, așa cum înțeleg ei că scrisul devine măsura
și expresia unei existențe. Unii o caută prin scris (eseu, schiță, gânduri ori
poezie) alții prin pictură, dar pe mai toți îi stimulează imaginația și
credința-conștientă, că scrisul are mai întâi un rol terapeutic. Și nu e doar
un exercițiu doar terapeutic scrisul ca atare, ci mai curând o cuprindere a
realității din cele mai puternice trăiri ale noastre, o confirmare că viața nu
e doar un vis, iar copilăria nu e doar o etapă din viață, ci chiar viața. „În ziua când nu reușești nimic, lumina
care-ți cade pe mâini te mâhnește”, spunea un poet, convins că doar acele
cuvinte buchisite de-un copil, ascultându-le, le vei și simți ca pe razele de lumină
ale galaxiilor rotindu-se prin spații. Unii fac
această coabitare între lyric și epic în versuri cât de cât capabile să te
teleporteze în viața lor. Iată câteva asupra cărora ne-am oprit în mod deosebit:
În poemul „Întru adevăratul sens” de Victoria-Maria Pripon găsim mature
reflecții despre viață și moarte, la amintiri și clipele trecute într-o oglindă
care reflectă interiorul, nu exteriorul oamenilor: „Trecând anumite granițe/În
oglinzi eliptice/Ale emfazei/Ce prinde vântul într-o fereastră,/ Tânjind
pentru eternitate.”
În „Singurătatea” de Bocioc Bianca ni
se vorbește despre ființa omului, speranțe și dorința de a vedea „lumea prin
ochii unui copil”. Frumos! „Ce n-aș da...”
de Maria Stîlpeanu (cu un poem minunat) ni se spune: „Eu aș da tot ce-aș avea!”
(firesc întoarcerii în copilărie, invocând o întoarcere la copilăria de pe
timpul său și „pe ale sale meleaguri”). „În
aceste vremuri grele” de Prună Elena, eleva autoare (poem cu un mesaj de
atitudine) e acea poetă măcinată de soarta viitorului și firesc are „o
întrebare” „o tristețe”, dar și un sfat și o rugăminte: „stați în calea celor
răi/și curajul cel dintâi/capul să nu vi-l plecați/chiar trebuie să-ndurați!”
Iar în poezia „Doar tu”, de această
dată Victoria-Maria Pripon se va adresa cititorului cu un poem imnic dedicat Mamei România! În fine, poeta Gheorghe
Roxana Gabriela, în „Ecou fără răspuns”,
aruncă în eter ecoul unei iubiri pierdute, dar și reflecții interesante, cu
convingerea că acel cântec al său îi poate lumina
drumul mai departe:
„Oamenii-s păpuși cu ațe/ Într-un teatru mărginit/ Și pe scenă mă ții-n brațe,/Dar
piesa...tocmai s-a sfârșit...”. Și închipuiți-vă numai, acel om, rămas singur,
pe scena vieții!
Spuneam
cândva, că
aceia care au tot crezut că mâna cu care scriem e prinsă de pământ printr-un
simplu joc de degete, nici nu știu cât de singur ești atunci când te afli la
masa de scris. Nimeni nu se bucură în zadar când inspirația te-a ales pe tine,
cel care scrii, nimeni nu se întristează în zadar când inspirația te-a ocolit,
fără să cunoască toate cântecele și poveștile celor mai curajoși și talentați
dintre participanții la acest concurs, plecați fiecare pe un drum al lor. Cineva
spunea că picătura străpunge piatra nu prin puterea ei, ci prin cădere
repetată... așa și cu poezia/proza unora dintre cei antologați aici, care de la
o vreme, va face galerii și prin cel mai stâncos lanț de munți. Să le urăm
succes!
Tudor Cicu
(membru USR Filiala Dobrogea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu