Uneori și
îngerii plâng *
Cred că m-am întrebat și eu, pe
vremea când citeam isprăvile nemaiauzite ale cavalerului de la Mancha, tot așa,
ca tine cititorule: oare cum trebuie să-l fi privit cititorii lui Cervantes pe
Don Quijote la vremea aceea când, încă, autorul cărții despre isprăvile
acestuia, trăia? Nu cumva se vor fi purtat ca acel Zopyr, fizionomist de
profesiune, la întâlnirea cu marele gânditor Socrate? Se spune că Zopyr îl
descifrează pe filosof drept: un stupid oarecare, brutal din fire și înclinat spre
desfrâu și beție spre hazul discipolilor filosofului care izbucnesc, firesc, în
râs. Prins pe picior greșit, Zopyr o drege spunând că așa era construit
filosoful din natură, însă, practicând ani la rând virtuțile, acesta și-ar fi
înfrânt pornirile inițiale. Nu mă vedeam, încă, stând sub nasul unui așa
filosof, dar un fel de Nicolinka Bolkonski (fiul Lizei și al lui Andrei
Bolkonski), mă vedeam. Sau cam ca și acel Nikolinka, care în finalul romanului
lui Tolstoi va rosti profeticele fraze: „Dar va veni o zi când voi isprăvi cu
învățătura și atunci voi trece la fapte. Un singur lucru îl rog pe Dumnezeu:
să fiu și eu așa cum erau oamenii pe care-i descrie Plutarh. Atunci voi săvârși
fapte mari ca și ei. Voi face fapte și mai mari decât ale lor. Iar lumea toată
mă va cunoaște, mă va iubi și mă va admira”. Și ca să mă lămuresc cam ce-ar fi
putut izbândi acela, odată pornit în lume, fugeam la bunicul, care stătea pe a
doua uliță de a noastră, să-mi spună. Tata zicea că bunicul e mult prea zgârcit
la vorbă, și atunci când nu avea chef nici că-i puteai scoate cu cleștele vorba
dintr-însul. Dar nu era așa. Știam că doar o zicea, așa, în glumă, pentru că
pe-atunci, când trăia, doar bunicul ne spunea totdeauna poveşti, în preajma
Crăciunului, sperând că, peste ani, careva, măcar unul dintre nepoţi, îi va
căra traista cu basme în lume... Eu am să vă spun, povestea unei zile ce făcuse
să tremure și lumina în lampă de nesăbuința la care mă dădusem. Cred că era Crăciunul,
sau după Crăciun, când se auzea că vine moșul în sania trasă de cai albi ca
neaua. Să fi avut cam cinci anişori, acolo. Priveam cu năsucul lipit de geam în
afară, spre curtea casei, acolo unde mama vorbea ceva cu Lina, vecina noastră
de dincolo de garduri. Zăpada, afară, era aproape cât gardul. Ninsese toată
noaptea ce tocmai trecuse. Noi, copiii, ne culcaserăm devreme şi nu văzuserăm
nimic. Se vedea că totul se petrecuse în lipsa noastră. În iarna aceea casele
şi câmpiile din împrejurimile mahalalei noastre Salaș Malesă (mahalaua
colibelor, singura din tot satul) parcă dispăruseră sub zăpadă și doar fumul ce
se înălţa din coşuri dovedea că în acele locuri, printre pereţii caselor mici,
trăiesc români și tătari, risipiți în vasta câmpie dobrogeană. Dar cum se
lumina de-a binelea și pe ulița mare începeau să mișune vecinii, iar perechile
de gospodari se pierdeau pe ulicioare cu pași înceți, ai mei ieșeau și ei în
ogradă cu treburi. Iar când unii și alții se opreau în dreptul porții să dea
binețe, mai discutau între ei fel de fel de nimicuri. Așa și acum. Am ciulit
urechile, să o aud pe mama, ce-i striga Linii, aflată dincolo de gard:
–... Păi, nu prea mai avem nici noi, Lino, că-l făcu Ion
al meu, mălai, şi nu cred să mai fie! am auzit-o pe mama, din casă, cum se
tânguia cu Lina, la gard.
– Dă-mi, ţaţă Ioană, măcar un ciur de boabe, să-i dau
scroafei până mâine...
– Da’ voi n-aţi tăiat porcul, fă Lino, ca toţi oamenii,
de Crăciun?
– Nu l-am tăiat încă, ofta Lina, suflând în pumni să mai
alunge gerul. L-am avut la pat pe bărbatu-meu, n-a putut să se ridice, să-l
taie...
Nu prea înţelegeam eu, din cele
ce-şi spuneau femeile. Mă uitam la Lina, vecina îmbrobodită într-o basma de
lână, ca la una dintre acelea care-şi mărturiseşte păcatele la Judecata de
Apoi. O văzui pe mama că cedează, în cele din urmă, şi dispare apoi după uşa de
la polatra unde ţineau ai mei funiile cu ceapă, butoiul cu varză, lada cu mălai
şi alte alea. Între timp a apărut pe poartă şi tata. Ducea pe umăr lopata cu
care tăiase un şanţ prin zăpadă, cam pe mijlocul drumului. A zărit- o pe Lina,
în spatele gardului nostru, cum îşi îmbrobodea cu mâinile basmaua neagră peste
cap.
– Ţi-e frig, Lino? o întrebă tata.
– Nu mi-e frig, nea Ioane. Doar o ţâră... da’ se
înfierbântă ele picioarele, când oi merge, şi-mi trece.
Mi-am lipit obrazul de geamul
ferestrei pentru mă lămuri dacă, într-adevăr, Linei îi înghețaseră picioarele,
dar până acolo la gard nu deslușeam prea bine. Acum tata îşi făcea de lucru, cu
lopata, prin faţa grajdului, unde ţineam oile. L-am auzit întrebând:
– Da’ ce-i cu Vasile, Lino?
– A zăcut zilele astea... Tuşeşte, nea Ioane, toată
noaptea. Cum vine ziua, se mai linişteşte... Nu ştiu ce-i zisese tata, că
vorbele lui fură astupate de scrâncetul ca de căţelandru al Crivăţului, însă
jelania Linei se rostogoli până la mine: Aoleleaa! Da’ cu ce bani să-l duc şi
la doctor, nea Ioane, că n-avem, se văita Lina dincolo de gard. (Pesemne tata,
în timp ce vorbea ea, îi sugerase calea cu doctorul, ori cine mai ştie ce.)
– Păi, vindeți scroafa, şi cu banii ăia du-l la doctor...
a zis tata.
– Aoleleaa, nea Ioane! Şi, noi ce-om mânca?
Ce şi-or mai fi spus, ce şi-or
mai fi vorbit, că a apărut mama, cu ciurul şi o pânză de şorţ plină cu boabe de
porumb, şi Lina a plecat.
– Să mă chemi Lino... i-a strigat tata. Vă tai io porcul,
de ce să-l mai chinuiţi şi pe el, săracul!
– Te chem, te chem, nea Ioane... am mai auzit-o pe Lina,
dispărând după troienile care se puseseră şi înspre casa ei. Acum, când mă
gândesc, şi refac totul în memoria mea, cred că n-au tăiat porcul de Crăciun,
alde Lina. Pentru că, bărbatul ei a murit a doua zi după acea întâmplare şi,
porcul, l-a tăiat într-adevăr, tata, dar, nu pentru de-ale Crăciunului, ci
pentru pomana pe care Lina i-a făcut-o bărbatului ei. Semăna Lina, într-un fel,
cu Matriona, din „Fraţii Karamazov”, mai curând cu femeia aceea rea şi amarnică
la suflet, din povestea pe care i-o spunea Gruşenkăi? Că, după ce a ajuns în
iad, îngerul ei păzitor, făcându-i-se milă, s-a înfăţişat lui Dumnezeu să-l roage
să o scoată de acolo. „Da, a făcut ea vreo faptă bună?”, a întrebat Dumnezeu pe
înger. Şi, atunci, îngerul şi-a adus aminte că, o dată, a smuls un fir de ceapă
din grădină şi a miluit o biată femeie săracă. „Ia firul cela de ceapă, zice
Dumnezeu, şi dă-i-l să se agaţe de el, şi pe urmă să o tragi afară. Dacă
izbuteşti s-o scapi, să vină aici, în Rai, iar dacă s-o rupe firul de ceapă să rămână
unde s-o afla acum”. Aşa a făcut îngerul, dar femeia, văzând că de picioarele
ei s-au prins şi alţii, vrând a se dori şi ei în afara Iadului, a început să se
agite, să dea din picioare şi să urle: „Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi,
ceapa-i a mea, nu a voastră”. Şi, de aceea, firul de ceapă s-a rupt iar femeia
a căzut din nou în Iad, unde arde şi acum. Iar îngerul (zice autorul) a izbucnit
în plâns şi a plecat.
Cum a intrat tata în casă, după
ce şi-a scuturat, mai întâi, opincile de zăpadă, în tindă, i-am sărit dinainte:
– Ai făcut pârtie, tată? (La şanţul ăla tăiat pe mijlocul
drumului, prin nămeţii de zăpadă, noi îi spuneam pârtie).
– Am făcut, copile... mă linişti tata.
– Până la bunicu...?
– Până la bunicul.
Şi nu l-am mai întrebat nimic.
Am fugit sub plapumă, unde mi-am ascuns năsucul pe care îl izbise frigul intrat
de afară, odată cu tata, ori din cauza îngheţului strâns în zăpada de pe
căciula lui miţoasă. Până la bunicul, pe vreme bună, făceam cam cinci minute.
Doar stătea cu o uliţă mai încolo de casa noastră. Asta, pe vreme bună. Dar
tata tăiase pârtie şi abia aşteptam să dau o fugă până la bunicul, să-l mai
întreb încă o dată, când vine moşul, cu sania trasă de cai albi ca neaua, şi pe
la noi. Bunicul era cel care le ştia pe toate. După cum ne povestea, câte şi
mai câte, se vede treaba, veştile despre moşul ce trebuia să vină de Crăciun,
nu-i erau, pesemne, străine. De obicei, de Crăciun, mama era cea care dădea,
cea dintâi, vestea: „Gata, copii, hai de vă îmbrăcaţi bine şi să mergem la
taica-moşu şi mă-ta mare”. Se făcuse aproape seară şi, de acum, simţeam eu, că,
mama nu are să ne mai ducă la bunicu. Ce-o fi fost în capul meu, nu ştiu. Cert
e că am luat, atunci, totul pe cont propriu. Spuneau ai mei, că m-au găsit o
oră mai târziu, în picioarele goale, cu izmenuţele trase peste o cămăşuţă de
casă, căzut în zăpadă pe pârtia făcută de tata, cam pe la mijlocul drumului
până la bunicul. Eram vânăt la faţă, dar încă în viaţă. Mi-au frecat, cu oţet
şi ţuică, tot corpul, până mi-am revenit.
– Mă prostule..., mi-a zis tata, într-un târziu. De unde
să ştie bunicu-tău, când vine Moş Crăciun cu sania. Ce, au făcut ei armata
împreună? Se cunosc ei de undeva? Să nu mai crezi tot ce spune bunicul tău...
Zice şi el, nişte basme, colo... e un mincinos ca toţi ceilalţi. „Ba nu-i adevărat!,
l-am înfruntat eu în gând pe tata. Bunicul meu le ştie pe toate” .
Aşteptam numai să mă fac bine,
să ajung din nou la bunicul şi să-l pârăsc pe tata. Iar bunicul, care le ştia
pe toate, poate avea şi ac de cojocul fiului său necredincios şi, precis, o
să-mi spună şi ce s-a întâmplat cu Lina şi bărbatul ei când s-a înfăţişat
dinaintea lui Dumnezeu. Dar nu mi-a mai spus. O fi avut atunci o discuție cu
tata și o fi avut și bunicul ceva remușcări, sau cine știe ce-o fi avut de n-am
mai aflat. Omul de pe la noi care, având atâtea greutăți, mai zâmbește și
repetă și el, la toate reproșurile, o singură vorbă: „Greu taică, tare greu!”
Tudor
Cicu
·
Povestirea a apărut în revista DUNĂREA de JOS/nr.
278 Mai, 2025.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu