Pentru tine m-aș fi numit Maria
„Între minutul acesta care bate și celălalt” (cum spune Magda Isanos) e
ceva ce sufletul poate ostoi pustiul din tăceri, numai dacă îți
așterni pe hârtie gândurile, așa cum face Daniela Șontică în cartea de poeme Cântece pentru vrăbii și motoare
(apărută la ed. Vinea, 2024). Gânduri care îl vor ajuta pe cititor să se
teleporteze mai ușor, cu totul, în lumea basmului din care a fost trimisă și
scrisoarea poetei către credinciosul sancho: „orice dulcinee/ ar alunga mârțoaga,/
ar lua condeiul și i-ar scrie/ credinciosului sancho/ spre clarificare”, pentru
că „adevărata dulcinee ar alunga/ mârțoaga lui ponosită și ți-ar scrie/ că așa
se face, credinciosule sancho,/ că mi-am trimis inima pe șesuri cu gazon/ direct
spre morile de vânt” (credinciosule
sancho). Apoi când a mai crescut „am început să trimit scrisori/către
făt-frumos”. Că și basmul, în sine, este tot o întâmplare a vieții: te face să
suferi, sau să te bucuri deopotrivă cu eroii săi și să trăiești în poveste, în
altă dimensiune decât cea cotidiană. Și să te bucure izbânda finală ca pe eroul
acelei povești. Pentru că, uneori, fugind după un iepure, după cum știm,
Făt-Frumos a ajuns în Valea-Plângerii... și câte au mai urmat! Fără îndrăzneală
și un pic de aventură în a te lăsa pe mâna norocului, în tărâmul tinereții fără bătrânețe, nu poți
pătrunde și visa... și nici nu poate exista calul fermecat care a putut face ca
basmul să prindă viață. Fără toate astea se deșiră și vraja în care te-a ținut
povestitorul. Cartea ei de poezie este constituită din „firimituri” de viață
sub forma unor secvențe cinematografice gen flick
flash-uri, iar căutările ei poetice își vor o privire focalizată pe
reflecția unui transfer de substanțialitate a participării cuvintelor în construcția
poemului concret. Versul la care recurge poeta e scurt, concis, iar sugestia
secvenței proiectate e constituită din stări sufletești nedefinite, dar făcute
să atragă atenţia precum firul întins al undiței în oglinda textului, ceea ce
mă determină să spun că poeta Daniela Șontică își urmează alegerea estetică
proprie, în lumina tot mai clară a viziunii sale despre poezie. „Am pus semn/în
dreptul întâmplării de demult,/ca și cum timpul s-ar repeta/ca și cum ar
suna/vreodată același ceas” (semn de
carte).
Dacă
despre al doilea ei volum de poezie, ajuns la mine, („Uitați-vă prin
mine”/2007), spuneam despre poetă că e un pic „glacială în context liric” și nu
ai cum să nu-i detectezi „senzorii cu care răscumpără câte ceva din somnolența
cuvintelor”, acum nu numai că vom
descoperi cum poezia ei e-o mică epopee scrisă la persoana întâi, că viața poetei
(așa cum reiese din poeme) e fabuloasă și făcută din fapte mărunte („înaltă e
doar întâmplarea”), dar ceea ce dă fosforescență imaginilor zugrăvite este și
intuiția sublimului căutat în acea ideatică a cuvintelor care îi sunt hrană:
„mă întorc mereu acolo/și caut acea zi neterminată/din visele amestecate cu
disperare/și praf roșu purtat departe de vânt” (aici e praful roșu). Cum viața nu-i doar un fel de „dolce far
niente” „nu e rău să chemi, la ananghie, norocul în ajutor, dar
nu-i de ajuns, fiindcă trebuie să mai dai şi din mâini”, cum spunea Plutarh. Dar oare viața, câștigând în
imagine, adâncimi și iluzii, n-a conspirat și ea la imaginea unei poete care
deține cheia poemului condamnat în irizări secvențiale cu o variantă de alegere
a drumului ei în viață? Hai să vedem și să cităm din poemul „cântece pentru vrăbii”: „să plângem
puțin -/am făcut să crească trei fire de iarbă/în culmea secetei,/dar cine
poate să spună/că ne-am salvat sufletele/dacă/am uitat să ieșim din inimi,/dacă
am avut prea mult anestezic/și am dormit ca niște greieri/în ghetele abandonate
într-un parc./iar cine poate să spună ceva despre asta,/acela mai curând să
scrie”. Vorbim de acele momente ale vieții care nasc gânduri și
teama de gânduri: mai apoi frustări, neîmpliniri sentimentale, armonii
pierdute, radiografiind etape și stări pentru o evadare menită să dea contur și
grație singurătății, ori să exprime drama separării de tristețe și a pierderii
ce cadențează amintiri. Însă în tot
acest echilibru retoric al răzvrătirii și captivității noastre, o relație de
cauzalitate cu viața o are puterea de a acționa înainte ca prietenii să-i
trimită „vreun semn”, chiar dacă (așa cum spune) „orașul acesta nu mai este pe
placul meu”, deși „se deșiră în hohote orașul” peste imaginea poetei care se
înalță cântând asemeni „scripcarului
de pe acoperiș”. Dar poate umbrele trecutului să-ți încătușeze visul? Un vis
trăit, încă din adolescență, în orașul tău? Poemul „să mă fi
numit maria” (care chiar merită citat în întregime pentru frumusețea sa), e
binecuvântarea adusă acestor povești de iubire ale lumii și ascultate în
plânsul viorii făurită din lemnul paltinului de „scripcarul de pe acoperiș”:
„să mă fi numit maria,/să nu fi avut un sânge atât de clocotitor,/să fi dus o
viață retrasă/într-o casă de pe malul lacului,/să fi fost stăpâna/celei mai
frumoase hulubării,/să fi avut harul/de a salva de la moarte/fluturii trecuți
de o zi,/să nu se fi risipit pe mine/cuvintele binevoitorilor,/și mai ales
toate iubirile mele să fi fost tu./dar așa,/ce lucru scandalos,/te-ai aplecat/în
țărână și ai cules aura mea/zdrențe, zdrențe”. Pentru cititorul său poeta este ca un ghid vrăjitor, un magician al
labirintului său cât de cât epic, din care tot ea te scoate în cele din urmă pe
cărări neumblate cu o idee deschizătoare de perspective nebănuite, care să te
facă să te dai de partea magicianului, cu tot ce mişcă, suprarealist-spre
firesc, prin lumea ce o creionează: „am văzut de dimineață vântul roșu/prin
părul lui, din ochi îi curgea un fluviu,/o graniță între vară și
ghețuri,/vântul era roșu/apa era verde,/iar peștii îngrășați săreau pe
maluri,/se odihneau în visele copilului/din basmul fără sfârșit,/pe frunte i se
odihnea ideea unui rid,/iar fetița hoinară/își rezema păpușile de roțile
camionului”(vântul roșu). Numai că lumea, cu care poeta comunică vizionar, nu și-a
epuizat toate gândurile și are mereu de ascuns câte ceva: o precizie
misterioasă, un fel de freamăt al sufletului, ceva mai tulburător decât
realitatea. Și ce poate fi mai presus de iubire? Printre temele atacate, precum relația cu divinitatea, cu
lumea florilor, cu iubirea, ne-am oprit la relația cu „el”, cel cântat în poeme ca: elutibui;
aură; dragă făt-frumos; inorogul etc., pentru că poeta e tulburată și
fascinantă când are revelația poeților ce au cântat dragostea, conform căreia
iubirea se învață odată cu nașterea sub „o stea cu noroc în dragoste”. În acest labirint, în care arde și viața ei, el (cel care: „îmi spune că vrea să
plece pe vârfuri/până la marginea primului viscol?” și încă mai aleargă „spre
zarea pe care/o împingi tot mai departe”), îi stârnește și îndoielile, dar și
pătimirile ce ni le răscolește uneori viața, ori chiar ne aruncă dinaintea unor
presimțiri nebănuite. Dar despre descifrarea vremurilor, convinși că realul e
numai umbra unor taine nedescifrabile, ne vom mai întâlni cu poeta care aduce
laudă florii de anghinare „în care mi-aș face cuib”, nu doar pentru a ne
întreba „ce facem cu femeia cu părul de iarbă albastră” ce poate să întindă
câte poduri vrea „din poemele scrise în vremuri bune”, ci să putem afirma că și lectura cărților ei viitoare ne va prilejui o
incursiune tulburătoare în spațiul intim al poeziei sale.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu