marți, 10 iunie 2025

Ediția a IV-a a concursului „Lăsați copiii să vină la mine!” (pe 15 iunie la biserica Sf. Mina/Buzău)

 


Tudor Cicu

Președintele juriului

Membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Dobrogea

 

„Lăsați copiii să vină la mine”, ediția a IV-a

 

Iată-ne ajunși și la ediția a IV-a a concursului „Lăsați copiii să vină la mine” (cu tema „Viață, te iubesc!”), organizat de Parohia „Sfântul Mare Mucenic Mina” Buzău, pentru elevii claselor gimnaziale și de liceu. Apare ca o evidență faptul că atenția organizatorilor e focusată de ceva timp pe eforturile creatoare ale micuților elevi de pretutindeni, din țară și Republica Moldova. În fapt, o manifestare literară în „școala de creație” (numită de noi) din lăcașul bisericii „Sf. Mina”. Deocamdată să ne bucurăm că în zona eseu, a textelor de analiză a problemelor sociale, întâmplări din viața copiilor, schițe SF etc... apar texte care ne fac să credem că mințile și sufletele copiilor noștri tind către o lume a trăirilor prin poveste, iar speranța ieșirii la liman e ca în chemarea acelei lubenițe goale auzite de Hānsel și Gretel în pădurea tenebrelor. Eseul, povestirea, poezia și scrierile lor ficționale vin să facă un zid în fața pericolului care planează asupra planetei, spre distrugere. Și iată că aceste texte participante la concurs își găsesc locul într-o Antologie care va umbla din mână în mână printre școlari. Și asta pentru că, în lumea tot mai pătrunsă de activitatea roboților, o literatură complet digitalizată ar fi posibilă, dar o digitalizare a emoției nu credem că le-ar reuși. AI nu poate concura în acest moment cu emoțiile umane și nici cu conceptele filosofice dobândite de la antici și duse mai departe de înaintașii zilelor noastre. Și nimic nu se compară cu ceea ce ai zămislit cu inima și gândul tău.

Lumea văzută de copii în textele lor nu se consideră perfectă, dar copiii au mereu de construit și de reconstruit o coerență, au de reparat dezechilibre umane, de depășit greutăți individuale, de găsit noi moduri de a putea locui și trăi împreună în demnitate și libertatea gândirii lor. Am observat că acești copii au înțeles că Dumnezeu nu se adresează maselor largi, ci sufletelor rătăcite și interlocutorul lui Dumnezeu este persoana și libertatea de a gândi a fiecărui individ. E ca în parabola biblică, unde păstorul își lasă cele nouăzeci și nouă de oi pentru a o căuta pe cea care s-a rătăcit, pentru a o aduce în turmă. Într-o țară unde realitatea e tot mai mult apăsată de știri negative și promisiuni uitate, unde adulții cinici au construit o lume ca scăpată de sub control, a vorbi despre speranță, prin glasul copiilor, e un semn încurajator. Mulți recunosc că tot mai numeroși dintre cei tineri au uitat să pună mâna pe o carte și să mai citească. Iar ecranul computerului și al smartphone-ului nu-i protejează pe copii, dimpotrivă, le creează doar iluzii și nefericiri. Și dacă astfel de inițiative (cum e cea a bisericii de care facem vorbire) n-ar exista, riscăm să devenim martori impasibili, o societate care doar observă, dar nu mai acționează. Un scriitor (ori cel care se apleacă la masa de scris asupra unui text literar) nu poate scoate violența din lume, dar poate găsi și da soluții pentru o lume mai bună. Și, pentru a nu transforma lumea prezentă doar într-un spectacol, el îi pune cititorului, dinainte, varianta lui salvatoare. Iată de ce le spuneam copiilor participanți la aceste manifestări literare că sunt la o „școală de creație” și că aceste cuvinte înainte ale membrilor juriului le sunt lecții de artă creativă.

„Să nu-ți fie teamă de ziua care nu promite nimic, dar ridică-ți vocea să o poți schimba”, iată un răspuns mai luminos și sincer dat visului fiecărui copil asupra căruia ne-am oprit ceva mai mult la acest concurs. Mulți au priceput că viața e o călătorie pe care n-o facem singuri, ci împreună, și că dacă credem că problema celuilalt de lângă noi nu ne privește, să nu uităm că toți suntem în pericol și putem fi loviți. Fiindcă acum, în trenul numit viață, în care călătorim, timpul trece mai altfel decât într-o casă minusculă în care locuiești singur. Ca membri ai juriului am spus-o și o spunem mereu: orice bucată de proză/poezie o citim cu plăcere, convinși că scopul vieții oricărui copil-care-scrie este să-și descopere propria identitate.

Socrate spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!”. Iar cel-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea scrisă este un produs al vremurilor trăite. Depănată astfel (aproximativ ca o pildă), povestea are sens atâta timp cât spunem povești pentru a trăi. După ce și-au spus povestea și oamenii pleacă dintre noi, povestea lor rămâne, dar nimeni nu se mai întoarce la fel. La masa de scris a fiecărui copil, inspirația poate fi una asemănătoare cu povestea lui Oedip, cel urmărit de un destin al suferinței, un destin care nu acceptă că din suferință se va naște, poate, un timbru al speranței, dar, pe măsura scrierii acelei „întâmplări” reale sau ireale din viață, ficționalitatea s-a produs treptat, acumulând în mod gradual senzațiile. Povestea celui-care-scrie în singurătate, drama vieții celui despre care se povestește, pornește de la reperele unei realități identificabile. Bunăoară, Călin Cristina, în schița „Inima care n-a uitat să iubească”, relatează povestea Anei, fetița care și-a pierdut mama, mai întâi, apoi, în război, și pe tatăl ei. Și, totuși, Ana nu s-a închis „în durere”, merge la biserică, aprinde candela dinaintea icoanei Maicii Domnului și își spune rugăciunea care s-o întărească și să aibă tăria de a lupta cu viața. E o poveste care duce lupta cu speranța și viața... până la capăt. Dragomir Elena Lorena, în „Adolescenta”, redă povestea unei copile dintr-o familie cu o situație precară, dar care e convinsă că prin învățătură va dărâma toate barierele potrivnice în viață. Ajunsă și la liceu este prinsă în anturajul unor colege care o atrag pe o cale nefastă. Viața copilei poate degenera ori eșua, dar, păstrând gândul că Dumnezeu chiar există și ea va căpăta credință, atunci se poate salva. Găsindu-l pe Dumnezeu, adolescenta s-a putut salva și a ieșit din întunericul căruia îi căzuse pradă sigură. Radu Maria Anastasia, cu textul „Glasurile”, ne dă o povestire de genul realismului magic. Pruncii încă nenăscuți (gemenii: doi copii din flori), iau „legătura” cu mama lor (pe căi supranaturale) încurajând-o să fie puternică și să-i aducă nevătămați pe lume. Femeia (mama pruncilor) aflată în depresie se lupta cu viața în care îi căzuse pradă, fără speranță. Salvarea vine tot pe calea bisericii și a chipului Sfintei Fecioare din icoană, care-i șoptește: „În tine sălășluiesc nu doar visele tale, ci și visele celor două inimi care îți sunt darul cel mai de preț”. Dragu Ioana Denisa, în schița „Nu renunța”, vine cu un text SF, relatând „întâlnirea” cu „un personaj din viitor”, în vis, a unei fete ce primise ca temă pentru acasă o compunere. Personajul din viitor se refugiase din lumea sa pentru că acceptase că lumea nu poate fi schimbată. Din „discuțiile” nocturne, purtate între cele două fete, totul se schimbă în bine și pentru una, și pentru cealaltă. Stoica Maria Bianca, în „Grădina din suflet”, ne spune povestea SF cu iz de basm modern a unei fetițe ce locuia într-un castel medieval. Cu ajutorul unei vulpițe găsește o cheie ce se potrivește la poarta de intrare într-o grădină cu puteri magice. Întâmplările care urmează ne conduc la vindecarea miraculoasă a verișorului fetiței („un copil singur și bolnav”), închis într-o cameră din castel. Fata, băiețelul și vulpița sunt eroii întâmplării care dau șanse și celorlalți să vadă lumea așa cum trebuie.

      După cum am văzut, până aici, cititorul s-ar putea să nu se mulțumească doar cu descrierea unui sistem de funcționare a textului, când în realitate, când în irealitate, și vrea să-i determine mesajul ascuns, unul care să-i scapere amnarul imaginației sale pe parcursul lecturării, precum și valoarea acestui mesaj. Cine să vadă veșnicia Cuvântului, cel de început, cel de pe urmă? Nu poate răspunde în locul Lui, ci doar sugerează cititorului ce va înțelege aici, că lumea nu-i datorează nimic, ea exista și înaintea sa, însă cititorului i se cuvin toate aceste taine câte le-a zămislit El, în Marea Trecere prin Viaţă. Și textele, tot mai multe, sunt mereu într-o alunecare ca de basm, pentru că tot ce se întâmplă ulterior, cu aria lor „de cuprindere”, nu e decât efectul logic al admirației pentru cuvânt, prin care ne și trec cei mici, în povestiri de o anumită încărcătură emoțională. Și noi știm ce fiori ne dă cutremurătoarea frază (vezi Luca 11, 33): „Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeșnic, ca aceia care intră să vadă lumina”...

Hai să lecturăm mai departe pe cei care s-au distins în lucrare: începem cu Iordache Radu-Ioan, care, în „Lumina din sufletul copilăriei”, vine cu un text cât o lecție profundă despre credință, întreținută și cu maxime, și cugetări din învățăturile unor clasici. Un text instructiv. Coțoapă Flavia, cu „Viață, te iubesc”, îi prezintă cititorului povestea unei fete care încearcă să deslușească sensul vieții și care a înțeles că, atunci când cineva e în pericol, trebuie să i se sară în ajutor pentru a nu fi toți loviți de soartă. O povestire care ne arată cum credința urnește totul în viața fiecăruia. Mesajul e de reținut: „Nu uita că nu ești singur!”. Coman Daria Ștefania, în „Melisa și Marele povestitor”, ne-a atras atenția cu o poveste bine scrisă, un text de sinceritate între un bătrân povestitor și copiii care se strâng la anticariatul lui pentru a lua o carte sau a-i asculta poveștile de viață. Cunoscător de suflete, gata de a sări în ajutorul celor aflați în durere, bătrânul o ajută pe cea care narează întâmplarea să ajungă în camera de spital unde o altă copilă avea nevoie de prezența prietenei sale pentru a căpăta speranța de care avea nevoie să meargă mai departe în viață. Mesajul povestirii, „A povesti este minunat!”, poate fi și miracolul vieții tale. Grădină Ana-Maria Beatrice, cu „Niciodată nu e prea târziu pentru viață”, ne creionează povestea bătrânului care „a iubit, dar nu s-a iubit”. Autoarea descrie povestea singurătății unui bătrân, dar și a speranței nepotului care vede altfel viața.

Poezia, spuneam undeva, este o artă a interiorității omului, din punct de vedere geometric ea se desfășoară pe verticală pentru sondarea adâncirii trăirilor ființei umane. „Și Solomon a spus:/– Aduceți sabia și tăiați acest/poem în două!/Să nu fie nici al meu,/nici al lui” (cum scria un poet). Ce avem într-o poezie? Metaforă-epicitate-dialog între trăirile firești-emoție-autobiografism selectat. Și... poate credem că, alături de Jack cel din povestea cu vrejul de fasole, cititorul ne simte și pe noi. Ai aripi, zbori... dar în poezie îți trebuie un cer de aripi. Ne-a atras atenția poezia lui Iordache Radu-Ioan, „Viața este bucurie”, nu pentru că are cea mai aleasă interpretare a mesajului din subiectul concursului, ci fiindcă, prin construcție, arată o tehnică bună a scrierii și mesajul copilăriei, al celor care de pe acum trebuie să creadă în propriile vise mari despre iertare și tainele fericirii simple, ne-a convins.

Din păcate, cel-care-scrie (poet/prozator) nu este creatorul, ci martorul lumii prin care trece. Dacă ar fi fost creată de poeți/scriitori lumea ar fi arătat cu totul altfel. Sunt multe și nenumărate lucrurile pe care nu le știm și nu le înțelegem, ÎNCĂ! Din toate acestea scriitorii pun cititorilor O LUME spre discuție în cărțile lor și îi arată cititorului că singura cale de a-și pune la adăpost viața e cunoașterea. Cunoașterea e o chestiune de revelație (pe care scriitorii o au), nu de zbatere empirică. Socrate observa că doar prin cunoaștere (educația ca scop în sine, nu ca instrument pentru ceva iluzoriu) ai șansa de a fi fericit. Adică suntem cam ceea ce am citit. Sau, cum se spune în popor: „ai atâtea vieți câte cărți ai citit!”. Așadar, copii, luptați pentru visele voastre!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu