Într-o singură carte - cheile participării cronicarului la un ceremonial al
lecturii *
O carte de
comentarii literare este acea carte care, pe lângă stilul autoarei/autorului,
împrumută din personalitatea acestuia tocmai esențele din scrierea celorlalți,
amănunte cu care cel care o scrie ține să vină în întâmpinarea nevoii
cititorului de cunoaștere afectivă a esențelor lumii noastre închise în cartea
lor. Fidelitatea față de cartea supusă analizei și o evidentă dragoste, soră cu
evlavia, pentru eseu, proză și poezie, fac din Urme de condei IV,
semnată de Camelia Ardelean (Editura PIM, Iaşi, 2024), o carte care este rodul unei mai îndelungate acumulări
intelectuale și culturale din spațiul și orizontul literar-cultural de
pretutindeni. O carte de cronici de carte,
unde temeritatea autoarei se asociază cu perspicacitatea și cu simțul rigorii
și continuă cu analize încărcate cu o anumită blândețe și melancolie (a
receptării), care ajută ideile să se îndrepte spre o viziune critică.
Cartea se deschide cu Ionel Necula, autorul volumului Eseuri cioraniene (2023). Impresia
autoarei este că acela care va crede că are vreo părere sigură despre lucrurile
din univers dovedeşte a nu se fi apropiat de niciuna dintre tainele fiinţei ce
se desfăşoară în acest univers, așa cum ne sugera Emil Cioran. După cum vedem, Ionel
Necula nu este nici trist, nici cuprins de temere, ci temerile şi tristeţea
i-au stratificat gândurile. Ceea
ce ne poate transmite nouă, celorlalţi căutători prin universul cuvintelor
sale, e să-i înţelegem decriptările ideilor. Ori el încearcă să ne avertizeze
sau să înlăture zidul din faţa abisului care tinde să ne absoarbă la prima
citire: 1). „...este necesar a
adjudeca aforismul ca o formă ideală de exprimare”, în situaţia în care
scepticismul este „filosofia cea mai potrivită nebuniilor lumii moderne”; 2). este
indispensabilă înclinaţia pentru “ideea de individuaţie” şi pentru alte “concepte
şi direcţii de gândire” – ni-l decodifică
autoarea pe Ionel Necula. Cititorului i se arată mai limpede acum atitudinea marelui
sceptic referitoare la progres, ca nefiind „una constantă”, cum credea. Într-unul
dintre eseuri, Necula dezvoltă „apriga dispută” dintre Aristotel și Platon, în
altul ne vorbește despre reflecțiile lui Cioran privitoare la democrație (ca
libertate iluzorie înainte de dictatură), în altele despre conceptul de
cultură, despre ofensiva naturii întoarse împotriva omului, despre viața
acestuia trăită în exil și despre o seamă de personalități din perioada sa, precum
și regretul lui Cioran că „am uitat să trăim, gândind prea mult viața”.
Radiografiind trăirile
interioare ale fiecărui poet/poetă comentat(ă), Camelia Ardelean caută (pe
tărâmul poematic, în registrul lor liric) noutatea adusă de aceştia, dar și
versuri care să rezoneze cu propria sa frecvență: David Valentin și Teodora
Pascale sunt surprinși cu șarjele lor de umor în formă fixă, din volumele Florete și sonete, Dueluri vesele cu pisici și căței şi
Ronset în cuplet. Cronicarul le
scoate în evidență „tonul autoironic, limbajul îndrăzneț și diversitatea
temelor de viață... menite să binedispună”. Mirelei
Cocheci (cea aflată „în concert cu fluturii”), Camelia îi prezintă detaliat
tematica scrierilor din poezii, punctându-i aproape fiecare trăsătură de
personalitate şi redând versuri aproape din fiecare poem descris, cu scopul de
a o prezenta cititorului „cu plusurile și minusurile aferente”. Lui Dumitru Tâlvescu, autorul volumului Arcana Animae, îi face o „intruziune
voită prin tainele sufletului”, afirmând că este poetul cu un anumit har și o vădită îndemânare poetică în
redarea unor ipostaze dure, neplăcute ale vieții, care folosește imaginația ca
salvatoare în poezie. În prezentarea acestuia, autoarea face și unele trimiteri
la dizertațiile filozofice ale lui Heidegger și la poezia lui George Trakl ori
Bacovia, pentru a evidenţia atmosfera apăsătoare de „dezolare și lipsă acută a
speranței” din versurile poetului.
Elvira-Aurica
Tomuș este prezentată ca una
dintre iubitoarele poeziei populare românești (amprentă pe care cronicarul caută
să o scoată în evidență) și tot așa Ileana-Cornelia
Neaga (cu Pazâtura ca la buna), fiecare dintre cele două poete folosind
versificația cu trimitere la poezia populară, cu farmecul, simplitatea și
muzicalitatea specifică. Nicolae Crepcia,
un autor de haikuuri, este poetul „tatuat cu rănile luminii”. Ajunși aici, ne
punem întrebarea: este suficientă o astfel de tratare lirică a relației dintre
un poet și opera sa, adusă de cronicarul de întâmpinare într-o carte de
comentarii critice? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, dacă ne gândim că dansul sacru al poeziei ar deveni un fel de pantomimă
deşartă printre cititori, dacă cronicarul nu ar fi explicat detaliat orice ecou
şi orice zumzet al vieţii adevărate din poezia fiecărui autor comentat.
Fără doar și poate, Camelia Ardelean, o poetă risipitoare
cu darurile sale, vede lucrurile la modul contemplativ și simte poezia în
simbioza dintre trăire și fantezie, păstrând (totuși) distanța dintre
închipuire și trăire şi punctând pe dispoziția
poetului/poetei față de temele existențiale (viața și moartea/iubirea și
dezamăgirea). Acest lucru aduce însemnărilor din volum o notă de meditație, mai
ales că un alt instrument de analiză și comparație este și cel utilizat de
cronicar atunci când face referințe la fascinația, magia și universul lecturilor
acumulate în timp.
În fine, din carte nu lipsesc
debutanții: Cristina-Florina Țăndău („o romantică la porțile Parnasului”)
și Paul Vețan cu volumul Alb
(un nonconformist ce ține să atragă atenția cititorului printr-o poezie încărcată
de simboluri), care încearcă nu doar „să biciuiască rima”, ci și „să rupă
versul în două”. Fiecare dintre cei doi debutanți este prezentat „în bula lui
de (ne)fericire, unde visează, meditează, își face planuri de viitor...,
încercând să panseze rănile trecutului cu ajutorul muzei”.
Cu aceste ultime cuvinte,
am încercat să descifrăm odgoanele/legăturile
acestei punţi de trecere: dinspre poeți spre poezie, dinspre fiinţa lor
materială spre fiinţa lor spirituală, adică acolo unde privirea cronicarului
care ştie să-şi valorifice cuvântul și-a făcut loc în acest prim capitol
intitulat Note de lectură. Cu alte cuvinte, să facă din el clopotul său
de ceremonie, la care ne adună dinaintea paginii scrise.
Cu acestea intrăm și noi, odată cu autoarea, în lumea
celui de-al doilea capitol al cărții: Editoriale și eseuri. Vorbind într-un editorial despre „Poezia
modernă – între nonconformism și tradiție”, să nu uităm a-l aminti tot
pe Cioran (cu care și-a început dizertația cronicilor), care spunea că „pentru
a fi fericit, ar trebui să avem mereu vie în minte imaginea nenorocirilor de
care am scăpat”. „Ideile îți vin mergând”, spunea Nietzsche. Așa și cu poezia:
te înalță, pe măsură ce citești tot mai multă și diversă. Că este ea „o călătorie
în lumea emoțiilor și a gândurilor”, cum spune Camelia Ardelean, că funcția ei
educativă și estetică a fost un deziderat al trecutului (cum spune Al. Mușina,
cel amintit de autoare), a-i căuta un sens anume, în zilele noastre, e ca și
cum te-ai înfățișa dinaintea Oracolului din Delphy, ca
Diogene, ca să-l întrebi ce trebuie să facă poetul pentru a ajunge cât mai
faimos. Oracolul, se pare, i-ar fi arătat lui Diogene că OMUL pe care-l căuta
nu stătea în flacăra unei lumânări care să-i dezvăluie chipul, ci în pana de
scris. În ea va simţi cel-care-scrie acel gen de devotament pe care trebuie să-l
aibă şi naufragiatul pentru pluta lui. Ce-l pândeşte pe scriitor? se întreabă
autoarea. Ar fi de menţionat pierderea limbajului (unul limpede, care să ajungă
la cititor) și un răspuns neașteptat pe care şi-l poate da un cititor la
întrebarea: „Mai e poezia o oglindă a sufletelor noastre?” Din
păcate, poetul nu este creatorul, ci martorul lumii prin care trece. Dacă lumea
ar fi fost creată de poeți, ea ar fi arătat cu totul altfel. Dar cu
siguranță este nevoie uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul
nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Fiindcă
poezia este o artă a omului care trebuie privită doar pe verticală și este
despre sondarea adâncimii sufletului uman. Poezia (sugerează autoarea) trebuie
să fie reflexivă, psihologică, coborând cu precădere în substraturile eului
uman, un fel de spectacol cu umbre care intră în alte umbre și acelea în
următoarele umbre, un fel de Matrioșka a umbrelor. Iar ceea ce-i apropie
aproape pe toţi, în accepţiunea criticului, este atmosfera, misterul, căutările
fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge
veşnicia din absolut.
În Lacune și poezie în critica
literară, autoarea pornește de la o constatare a teoreticianului/criticului
american Harold Bloom, şi anume că o primă idee în discuția unui text ar fi
„decriptarea” lui. Decodificarea unui text nu poate fi pusă dinaintea
cititorului fără vaste cunoștințe livrești. Cunoașterea
este o chestiune de revelație (pe care scriitorii o au), nu de zbatere
empirică. Socrate observa că doar prin cunoaștere (educația ca scop în sine, nu
ca instrument pentru ceva iluzoriu) ai șansa de a transmite fericirea și celui
care te citește. Adică, suntem ceea ce am citit. Sau cum se spune în popor: „Ai
atâtea vieți, câte cărți ai citit!”.
Vorbind, într-un eseu,
despre scriitor ca „element” al societății, înțelegi că acolo, la masa de
scris, scriitorul își pune întrebări, caută soluții pentru a găsi o lume mai
bună; iar dacă, prin poezie, își construiește lumea din care să iasă ceva mai întărit, criticul
trebuie să vină să construiască în textele sale doar narațiuni
interpretative, critica nefiind decât o confesiune indirectă. Dar (tot după o sugestie cioraniană), singura
confesiune sinceră pe care o face indirect este cea în care vorbește despre
ceilalți. Sau poate scriitorul are obsesia că a moştenit, printr-o minune, miracolul unui hotar dintre lumi, hotar la care va detecta, el însuși, o întreagă rețea a detaliilor
semnificative din lumea aceasta mare. Iar această menire a înțeles-o și Camelia
Ardelean, dăruindu-i cititorului o carte care nu se putea scrie decât citindu-i
pe ceilalți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu