Concursul „Voi sunteți lumina lumii”/ediția din 2025 (pe 16 noiembrie)

 

Cuvânt înainte

(sau despre întoarcerea la lectură)

 

„La ce mai e bună lectura cărților scrise când avem la îndemână internetul și atâta informație la îndemână? Ce ați învățat din scriitura unui X sau Y scriitor?” Întrebări la care azi căutăm un răspuns. Recent, la o manifestare, mi-au fost puse și mie aceste întrebări. Erau multe de spus: și totuși nu am uitat că prima diferență dintre om și computer este visul. Visul are forță germinativă, dacă visezi ai fantezie, ceea ce nu are un computer. Oamenii sunt diferiți, au memorii diferite și cărțile lor sunt la fel. E ca și cum ai privi tabloul lui Repin („Edecarii de pe Volga) și pe fețele lor ai desluși vieți, povești diferite. Așa cum aceia se opinteau să tragă plasa grea cu rod, la mal, tot așa fiecare scriitor își trage viața aparte într-o carte. Un sondaj făcut în școli ne arată că lectura e, azi, în acută suferință. Și totuși tinerii din ziua de azis criu proză, poezie, eseu... dar noi, cei care îi lecturăm, cu ocazia diverselor concursuri la care aceștia participă, observăm că lipsa de talent (a unora) e izbitoare, mai ales în poezie, căci ea, poezia, pare o îndeletnicire scripturală mai la îndemână. Un sondaj maivechi (de prin 1978, de pe vremea mea) spunea că 80% dintre adulți citeau celpuțin o carte pe an. Cum s-a ajuns atunci, că peste 90 la sută dintre români, în zilele noastre, nu cumpără nicio carte într-un an? Că 38% din cei care totuși, au citit o carte, nu înțeleg nimic din ce citesc, iar 31% din români n-au citit vreodată o carte? Dacă școala nu te mai înzestrează (azi) cu instrumentul de descifrat și interpretat texte, ea nu te mai deprinde nici cu așteptarea unor răspunsuri venite dinspre biblioteci și librării, unde... dacă mai vezi unul sau doi că le trec pragul. Chiar așa, dacă nu recunoaștem că azi învățământul nostru e aproape într-o mocirlă din care nu știu cum s-ar mai putea desprinde, e ca și cum am închide ochii peste o plagă care se va întinde ca pecinginea asupra întregii societăți. Și acesta e rolul celui-care-scrie: la masa de scris să își pună întrebări și să caute soluții, în povestea lui, pentru o lume mai bună. Fiindcă rostul scriitorului, în genere, nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o transfigura, de a-i oferi semnificații de a depăși universul concret – prin cultivarea intuiției, a revelației. Iar pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, tehnica povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Tot într-o antologie ca aceasta spuneam că de-a lungul timpului scriitorii au suferit enorm pentru îndrăzneala lor, unii chiar au plătit cu viața. Dar ne-am ales drumul, nu-i așa? „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe” sună o zicală. Între scriitorul aflat la masa de scris, dinaintea unei coli de hârtie și LUMEA sa, singurul arbitru e Dumnezeu. La masa lui de scris, scriitorul chiar moare cu fiecare cuvânt scris și dacă Dumnezeu chiar există, îl va salva. Dacă n-am scrie aceste gânduri, nu cumva îi va lăsa cititorului de azi o curioasă senzaţie de nerostire lăuntrică, de gol în fiinţă? Spuneam cu alt prilej că, din păcate, azi, când civilizația pare a fi într-un mare regres, literatura beletristică și-a pierdut importanța socială, forța de impact pe care le avea în trecut. Că se citește tot mai puțină proză și tot mai puțină poezie. Și tot din păcate (trebuie s-o spun) poetul nu este creatorul (deși într-o carte el creează lumea lui – sugestie venită de la J.L Borges), ci martorul lumii prin care trece. Dacă ar fi fost creată de poeți, lumea ar fi arătat cu totul altfel. Sunt multe și nenumărate lucrurile pe care nu le știm și nu le înțelegem, ÎNCĂ! Din toate acestea scriitorii pun cititorilor O LUME spre discuție în cărțile/textele lor și îi arată cititorului că singura cale de a-și pune la adăpost viața e cunoașterea. Cunoașterea e o chestiune de revelație (pe care scriitorii o au), nu de zbatere empirică. Socrate observa că doar prin cunoaștere (educația ca scop în sine, nu ca instrument pentru ceva iluzoriu) ai șansa de a fi fericit. Mai spuneam, acolo, că o trăire surpinsă în viața unui om (și pusă într-o povestire), poate dezvălui interesul cititorului pentru intensitatea și sensul ei, dar și universalizează trăiri între oameni, multe dintre ele necesare a trece „prăpastia” din sufletele celor care ne citesc. Cineva, care nu prea citise la viața lui o carte, îmi spunea că viața literară și, în general, viața noastră au ajuns un tărâm unde îți pierzi toate iluziile și că, „la ce bun cărțile, totul e o amăgire”. Aș fi vrut să-i spun multe, să-i fac o pledoarie din lumea cărților scrise de titanii literaturii universale, dar pornise hotărât pe drumul necunoașterii (drum care nu are decât finalul biblic al iubitorului de arginți Iuda). Pesemne și azi se zbate în aceeași incertitudine. Sigur că impresiile mele, scrise în aceste antologii, cu diverse ocazii, pot fi inerent subiective, uneori poate infailibile pentru unii, de o severitate exagerată poate, dar, ca lector, nu uit că există o tinerețe bilogică și o tinerețe a scriiturii care trebuie să fie în atenția noastră, și poate acesta e și sensul acestor concursuri: de a intui că unul dintre ei deține flacăra pe care eroul lui Gorki (un anume Danko) a avut-o atunci când și-a scos poporul, care l-a urmat, din întuneric. 

Am reținut și de această dată câțiva „căutători de comori” prin lumea textelor lecturate la acest nou concurs organizat de Liga Scriitorilor Buzău, desfășurat anual sub titlul: „Voi sunteți lumina lumii!”. Unul dintre ei, Maria Grama, elevă la gimnaziu, în schița „Prietenia schimbă vieți”, ne transmite o lecție de viață pe care o arată Mara față de colega ei de clasă Elena. Discuțiile între fete sunt despre școală și vacanțe. Când se ajunge aici (că Mara și-ar petrece vacanța la bunici) Elena devine tristă.: fiindcă ea este orfană. Părinții Marei o invită pe Elena acasă la ei și îi face o surpriză neașteptată: o adoptă pe fată, introducând-o în familie. Un altul, Alexandra Gheorghe, elevă la liceu, cu schița „Acolo unde crește lumina”, ne transportă într-u vis cât se poate de firesc printr-un lan de maci și se pierde pe urmele unui fluture misterios care îl ademenește prin alte lanuri (de lavandă, de grâu) cu scopul de face o călătorie care să-l ducă pe copil „înapoi spre tine”. E despre o fantezie a copilului care învață ce înseamnă a ierta. Ioana Maria Ghilea, elevă la liceu, în „Fericirea în rate”, prezintă un eseu inteligent rostuit despre căutările adolescentului care are tot dreptul la vârsta lui să-și pună întrebările cheie, întrebări pregătitoare pentru viață: „De ce? De ce nu?” Iar Alexandra Iulia Zecheru, elevă la liceu, cu „Vinovăție”, vine cu un eseu bine dezbătut despre tarele vinovăției pentru un adolescent. Tot la categoria liceeni să mai amintim pe Gabriela Claudia Popa cu „Varșovia sub o ploaie de speranță”; Ilinca-Maria Sturza cu „Să nu mă uiți”; Octavia Surugiu cu „Ce înseamnă cartea pentru mine”; Ioana Tarnovețchi cu „Copilărie pierdută” și Eliza Rosanna Tiu cu „Zorii sacrificiului”... toți având condei inspirat la masa de scris.

     Lumea văzută de cei desprinși de pe băncile liceelor și plecați la facultate nu e văzută diferit de a celorlați, dar se observă că acum au mereu de construit și de reconstruit o coerență în scrierea lor, au de reparat dezechilibre umane, de depășit greutăți individuale, de găsit noi moduri de a putea locui și trăi împreună în demnitate și libertatea gândirii lor. Depănate cu ceva mai multă atenție (uneori aproximativ ca o pildă), povestea din textele tinerilor are sens atâta timp cât spunem povești pentru a trăi. Denisa Elena Cristian, categoria tineri, în proza „Flacăra eternă din sufletul meu”, relatează despre visul celui care scrie și ține un discurs despre succes, viață și năzuințele devenite realitate, într-un amfiteatru. Trimiterea finală la eroii despre care ne vorbește e despre romanul ei de debut pe care îl lansează cu această ocazie. Cristina Rotaru, categoria tineri, cu schița „Cu ochii inimii” ne pune dinainte un text ficțional despre visul pictorului Vincent. Dialogul mânuit cu siguranță dintre pictor și mai tânărul său discipol se desfășoară firesc și natural. Proza sa are poezie și suflu tineresc a unor suflete încrezătoare în izbândă. Despre secțiunea reportaj numai cuvinte de laudă. Toate lucrările sunt bine scrise și merită atenția tuturor. Despre ele, însă, îi las pe ceilalți din juriu (jurnaliști profesioniști) să se pronunțe, fiindcă au mai multe de spus. 

În fine, trecem la ultima categorie participantă la concurs, adulții. Aici emoția din textele lor provine din acumularea trăirilor și senzațiilor. Se observă o aplecare a lor pentru a te face prezent în povestea celui care scrie. Dialogul scrierilor la aceștia este despre a vorbi, dar și despre a asculta, despre a fi prezent în povestea celuilalt, cel despre care se scrie, de a fi conectat la emoțiile și trăirile lui. Povestea doamnei Lilioara MACOVEI, cu „Luminile care merg pe jos” e despre bucuria unei văduve, Ileana, care își vede fetele venind, după multă vreme, acasă. Și casa se aprinde ca un sfeșnic de lumină. E o proză optimistă. Doamna Liliana-Elena Simion vine cu „Spovedanie”, o poveste al cărui mesaj trimite cititorul la bunătatea sufletească, la iertare și credință. Povestea tristă a părintelui Ilarie ajunge și la sufletul tânărului Pavel venit să-și spovedească sufletul nevrednic. Iar Ana Văcărașu, cu „Cele trei prune”, ne prezintă o scriere cu trimitere la multele pilde venite să ne arate rădăcinile care ne-au ținut locului, ca popor creștin. Tot la categoria adulți mai amintim și pe Frusina Agheană cu „Prima zi la oncologie”; Ana-Maria Chirceacu textul aniversar „77” și pe Georgeta Drăghici cu povestirea „Culorile”.

Am lăsat la urmă impresiile mele despre participanții la concurs cu poezie, pentru că lectura poeziei, azi, cred că suferă. Și avem nevoie de poezie, fiindcă poezia s-a născut din rugăciune. Dar iată ce vremuri trăim: „Poezia nu se vinde, poezia nu se citește, poezia nu mai e importantă. În aceste zile se poate trăi foarte bine și fără poezie... Și apoi, poezia e doar una dintre multele forme de expresie artistice de a fi în lume, de a gândi lumea și pe sine, înăuntrul ei” - scria Doina Ioanid într-un eseu. Faptul că nu se mai citește poezie îi întristează și pe poeți. Dacă această tristețe ar fi la fel, adică în mod egal suportată atât de poet cât și de cititor, atunci poezia ar însemna un câștig pentru toți. Dar teama unora, că poezia va dispărea sub amenințarea antipoeziei care se scrie în vremurile de azi, cred că este neîntemeiată. Rolul criticilor care comentează volumele pestrițe de poezie ce tot apar ca ciupercile, e să arate că pe tărâmul antipoeziei „împăratul e gol”. Până și cititorul simplu simte, citind o poezie curată, clară, adevărată... că, în ea, cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil, că poezia ne oferă o poartă, dar că nu toți avem cheia. Și ca să zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi. Iar cuvântul are nevoie de gânduri ca să ajungă la cer și la sufletul cititorului. Amintim doar câțiva dintre participanți la acest concurs, deși numărul celor prezenți este și de această dată destul de mare: Bianca-Maria Breazdău (bobocei), Gabriel Nazîru (gimnaziu), Maria Anastasiu (tineri) și Adriana Apostol, Silvia Ursache Brega, Larisa Popescu-Chedic (adulți), care fac parte din categoria celor care transmit ceva în poezie. Apoi Aurel Cîrlig, Angelica Manole și Ana Văcărașu (adulți), sunt dintre cei care transmit emoție și mesaj prin versurile lor. Iată o poezie din care redăm o strofă care ne-a atras atenția la Ana Văcărașu. Poezia se numește: „Caii nu mai umblă liberi”

                 ...Astăzi, caii zac de dorul de-a lua zarea sub copite,

                    Nu văd gardul ce-i închide, simt doar aerul sărac,

                    Pe deasupra-aud cum zboară rândunelele grăbite

                    Și cum plânge după dânșii vântu-n frunza de copac...

La ce servește poezia? am ajuns să ne întrebăm. Și firesc să ne întrebăm dacă tot s-a ajuns la un dezinteres general în a citi poezie, tocmai din partea cititorilor. Și ne întrebăm pentru că îndoiala și neîncrederea privind sensul ultim al poeziei s-a răspândit nu numai printre cititori, ci chiar printre poeți. Pe un ton ceva mai optimist aș spune că atunci când nimic din limbajul uman nu-ți mai e de folos, rămâne versul și că poezia e singura formă de comunicare cu aproapele tău, cititorul, de a-i arăta drumul către fericirea spre care se îndrepta un aventurier ca Don Quijote, și asta, înaintea tăcerii hamletiene definitive. Dar pentru asta ne trebuie niște ochelari noi și o pereche de ochi care vor învăța să privească lumea altfel.    

 

Tudor Cicu

membru în Uniunea Scriitorilor Filiala Dobrogea

 

cineva ne va da cheia

 

cineva ne va da cheia

 

tocmai acum m-am apucat eu să caut o corabie

gata să plece în larg

pe bezna asta, spui tu:

„acest drum este o altă lume...

tocmai asta te va pierde;

dragă prietene îți spun cu teamă,

pescarul de sub pod

simte că întunericul nu e patria lui ca și marea”

așa zic și eu

dar e greu să îmi trec în jurnal

tot ce aș vrea să-ți spun la întoarcere

va pieri până la urmă ca fumul

așa și cu nopțile în care trăgeam înfricoșat perdeaua

iar visele continuau să urce prin hornuri de case

ca niște năzăriri ale mele.

în acel septembrie mai spui tu

s-a pornit ca o furtună de păsări, povestea noastră

da, au fost și zile ciudate, mi-ai spus

pietrele din drum,

umbrele care nu-mi părăseau camera

căile șarpelui în iarbă

arătau că fericirea nu e pentru toți -

răsuna sub lună ca un râs provocator totul.

„în orice teamă, îmi spunea pescarul acela,

fiecare deține un secret important

care odată și odată ne va bate discret în fereastră

și cineva ne va da cheia...”

cum și ultimele nedumeriri de pe buzele lui Hamlet

vor avea, pesemne, o dezlegare la drum.

 

spune-mi...

 

spune-mi...

 

sub un plop am urmărit noi umbra vulturului pe cer

atunci m-am apropiat eu de marginile lumii

și am simțit tristețe

și toate gândurile mele s-au strâns

la streașina ochilor tăi

ca sub o cădere de pietre

dar m-am ghemuit sub frunza din palma ta

ca puii de rândunică în cuib

să-ți ascult povestea.

„eu visez noaptea, mi-ai spus

uite, aici vorbesc eu cu păsările

și mă rog ca rugăciunea să ajungă ca ploaia pe pământ

prelung îmi bate

ca un clopot inima în seara asta;

spune-mi doar că mi-ai găsit cuvintele într-o carte

că la capătul ei mă aștepți

precum o apă care să mă atragă în adânc.

sau spune-mi orice

că poeții s-au lăudat cu un vis,

ori cu un pod care să treacă prin gândurile noastre...

că pentru tine ridicarea acestui pod e însăși viața

și atunci am să tac

mă așez

fac focul

și îmi las să zboare imaginația

ca într-un tablou de Goya

privind în urma ta cum ai să-ți porți pașii

în acest poem ca și umbra acelui vultur.

poem de toamnă (II)

 

acum pot înțelege

 

aici sub mesteceni poți scrie versuri

să-ți ascunzi gândurile ca domnul Esenin

și cuvintele pe care nu mi le-ai spus,

dar îmi e bine, zici tu

când poemul se topește în mâna ta

ca zăpada

cum spunea și Ania în livada lui Cehov

chiar lui Trofimov:

„Haidem la râu. Acolo e bine!”

uite, îmi pun ca pe tarabă amintirile

tu nu te speria

eu am văzut toate astea, mă crezi?

fiindcă în această noapte luna mi-a făcut cu mâna

ca Aniei în actul al doilea.

oare nu e de ajuns

să te știu prin atâtea povești imaginare,

ca nici ochiul să le culeagă,

nici sufletul să le țină minte

ori pentru o așa vindecare nu e nevoie de ierburi

și pesemne și teama m-a cuprins

că doar tu ai rămas în depărtarea aceea

unde ploaia înfășoară aceste gânduri

din bezna în care îmi aleg cuvintele

ca să-ți răspund.

 

poem de toamnă...

 

într-o zi

 

se apropie toamna...

însă de mi-ai fi spus:

„de cum ai împins fereastra

ploaia de toamnă m-a lovit”...

în urma ta ți-aș fi coborât până și cerul.

dar o să ne amintim cum într-o zi

am visat să urcăm până sus

acolo unde țel are doar omul

și ochii tăi se asigurau de fiecare dată,

de cum am împins eu fereastra, să-ți văd chipul.

ai fi înțeles atunci că cerul poate fi atins

cum în fiecare dimineață, din mine

pornesc atâtea tăceri

multe sunt și cele în care ne-am ținut mâinile

și-ți spuneam:

 „ce cal alb, hrănit la tipsia cu jăratec

ți-aș fi pus dinainte”

dar despre lumea aia, acum se vorbește tot mai puțin

ca și cum într-o sticlă aruncată în mare

cineva va afla într-o zi

povestea noastră.

o să vină cândva și vremea să ne salveze cineva

până să fi visat toți ceva mai frumos

unii chiar vor spune,

uite, și-au făcut curaj amândoi

și când au găsit fericirea

într-o zi au plecat toți...

uneori la fereastră, unii încă mai zăresc

o singură femeie, visând.

O revistă de suflet

 

REVISTA IMPACT/nr.410, 2025 în lectura cititorilor săi. *

                         

     Apoi de când domnește peste lume celebra frază scrisă de cronicarul Miron Costin: „Că nu este alta și mai frumoasă, și mai de folos în toată viața omului zăbavă, decât cititul cărților”, iată-mă și pe mine, pentru a doua oară, cititor-comentator, al unei reviste ce cu dragoste, cum apare, mi-o și trimite redactorul ei șef, poetul și eseistul Vali Nițu. Revista IMPACT (de când am citit un prim număr de apariție, la vremea aceea), pentru mine a constituit o foaie de temperatură a unor pagini memorialistice, a multor bucăți de proză și multe condeie poetice puse, spre deliciul lecturii, cititorilor săi. După umila mea părere doar câteva cărţi ieşite de sub ,,pana” cu care ţi-ai scris cărţile, cele despre trăirile de început de viață, reuşesc să-ţi transmită acel sentiment de ,,largă deschidere interioară”, sentiment pe care-l ai şi când priveşti acele fotografii de familie executate cu mult timp în urmă, și atunci când răsfoiești paginile unei reviste dragi. Ei bine, acesta este şi sentimentul pe care l-am avut și acum, pe timpul lecturii acestei reviste insolite.

     În articolul editorial al revistei IMPACT/nr. 410, Mihai Stan ne face o retrospectivă, pentru înțelegerea fenomenului cultural al urbei Târgoviștene, în „Continuatorii școlii de la Târgoviște” (scurt istoric), ținând să precizeze că: „Din nou trebuie remarcat faptul că toate aceste caracteristici ale Şcolii şi ale Continuatorilor au fost amănunțite lună de lună timp de mai bine de un deceniu în rubrica sa lunară „Literatură dus-întors”, întregind astfel un program implicit al Şcolii.” Și mai departe: „Însă fără Litere, devenită în 2005 revistă lunară a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, fenomenul târgoviştean contemporan ar fi rămas doar o generoasă utopie. „Litere” a prilejuit pentru zecile de poeţi, prozatori, critici şi istorici literari aderenţi ai Şcolii, rampa de lansare”. În concluzie, ne spune Mihai Stan: „Timpul ne-a dat satisfacţia reuşitei. Nu e uşor lucru să editezi o revistă cu apariţie lunară – fără nicio sincopă – timp de peste 23 de ani, să fondezi, plecând de la revistă, o societate scriitoricească foarte vizibilă (în prezent peste 230 de membri cu carnet), să dai, cum s-a exprimat cineva, „ora exactă în cultura scrisă dâmboviţeană”. Și de ce nu, un adevăr incontestabil: Târgoviște devenită, prin revistele și pleiada de scriitori care s-au ridicat de aici, Cetatea de Scaun a Literaturii Române. Tot aici, Mihai Stan amintește cum, dintr-un volum jubiliar (Mihai Stan, Alexandru Muscalu, Litere. Istoria unei reviste de cultură dâmboviţene, 2000-2020), cititorul va afla că de-a lungul timpului în „Litere” au semnat 546 de scriitori – un adevărat record – fapt ce dovedeşte indubitabil că revista Continuatorilor a devenit o publicaţie de interes naţional. Cităm și noi un fragment din Dicţionarul general al literaturii române (ediţia I, vol. IV, L/O, pp. 76-77): „Deşi este, în principal, o revistă de opinie critică, «Litere» găzduieşte şi proză ori poezie, fără a face concesii unui aşa-zis localism creator şi respingând în chip declarat producţiile slabe. «Litere» a reuşit să coaguleze un grup de autori legaţi de spaţiul dâmboviţean, de la reprezentanţii Şcolii de la Târgovişte până la generaţiile mai noi; şi s-a impus prin valoarea materialelor publicate, prin fermitatea şi caracterul avizat al opiniilor, dar şi printr-un mod elegant de a polemiza.” Un editorial lămuritor asupra fenomenului cultura în Cetatea de Scaun a Târgoviștei.

     Victor Petrescu, într-un articol intitulat „Alexandru Sahia. Investigarea condiției umane”, vine în întâmpinarea cititorului cu un „tablou” documentar al celui care a fost redactor la „Bluze albastre”, „Veac nou” sau colaborator al altor reviste importante ale vremii („Bilete de papagal”, „Ultima oră”, „Caiete literare”, „Rampa”, „Vremea”, „Sfinxul”, „Viitorul social”, „Facla”, „Dimineaţa”, „Cuvântul liber”, „Era nouă”), în galeria scriitorilor în veacul trecut cu destine tragice. Aflăm că acesta era provenit dintr-o familie de țărani înstăriți din satul Mănăstirea, urmează Liceul Militar din Craiova (1920-1926), apoi Liceul Sf. Sava din București, iar la 21 de ani, după un an de studiu la Fac. de Drept a Universității bucureștene, se retrage timp de doi ani la mănăstirea Cernica „într-o totală decepție”. La 13 august 1937 se stinge din viață în satul natal, bolnav de tuberculoză, deși fusese tratat în diferite sanatorii. Creaţia sa a avut ca temă predilectă condiţia umană, suferinţa, destinul tragic al unor oameni care trăiesc la marginea societăţii în mizerie... și autorul articolului vine cu note argumentate din opera acestuia, însemnări critice asupra scrierilor sale. Unii dintre noi, cei care l-am studiat în școală, îl știam mai mult din celebra lui povestire „Uzina vie”, dar autorul ne introduce atât în lumea scrierilor sale din tinerețe , cât și în cea din ultima parte a vieții, concluzionând că „Sahia rămâne nu doar o promisiune a literaturii noastre ce merită a fi cunoscut pe mai departe”. Cornel Mărculescu, în articolul „Elena Văcărescu (1864-1947) și moștenirea Văcăreștilor din comuna Raciu, județul Dâmbovița”, ne face o incursiune bine venită în copilăria şi adolescenţa reginei-poete la vatra Văcăreştilor de lângă Târgovişte, punctând pe notele lăsate de aceasta în memoriile sale. Prin intermediul memoriilor poetei, pe care autorul ni le prezintă și nouă, facem cunoștință cu perioada când educația viitoarei poete a început în sânul familiei alături de o guvernantă engleză, urmând apoi cursurile universității Sorbona, culminând cu prezența ei în suita de onoare a reginei Elisabeta (cunoscută literar sub pseudonimul Carmen Sylva). Prezența poetei în preajma Casei regale, a Castelului Peleș a fost și momentul când l-a întâlnit pe prințul Ferdinand (nepotul regelui Carol I), de care s-a îndrăgostit și căsătorit, eveniment primit cu răceală de oamenii politici ai vremii. „În această situaţie, Carol I a avut de înfruntat atacurile partidelor de opoziţie şi a lumii princiare, astfel încât, urmarea firească a fost ruperea logodnei şi exilarea Elenei”, menționează autorul articolului. Și pentru lămurirea cititorului, autorul face următoarea mențiune: „Elena Văcărescu s-a văzut nevoită să-și reia viaţa departe de casă, iniţial aceasta optând pentru Italia, unde a locuit la Veneţia şi Roma, iar ulterior s-a stabilit la Paris, unde, în timp ce se gândea fără oprire la România, se pare că viaţa artistică franceză i-a potenţat elanul creator, ea având ideea iniţierii unui salon literar la care erau prezente personalităţi literare importante, precum Marcel Proust, Miguel de Unamuno, Aristide Briand, Sarah Bernhardt sau Paul Valéry”, remarcându-se și ca translator în limba franceză din Mihai Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Minulescu, George Topîrceanu, Ion Vinea şi alţii. Autorul își exprimă regretul că dorința ei testamentară nu i-a fost respectată de regimul venit după 1947. Fiindcă Elena Văcărescu lăsa Academiei Române, prin jurământ testamentar, atât Conacul, Parcul Văcăreștilor și suma de 1000000 lei din al căror venit dorea a se forma premiul Elena Văcărescu. Autorul își încheie articolul, făcând mențiunea că „Elena Văcărescu a trecut la cele veşnice la Paris, la 17 februarie 1947, la vârsta de 82 de ani, fiind înhumată la Paris, pentru ca în anul 1959, rămăşiţele ei pămînteşti să fie aduse din Franţa şi înhumate la Cimitirul Bellu, alături de cele ale iluştrilor săi strămoşi, familia Văcăreștilor.”  Capitolul „Critică și istorie literară” din prima parte a revistei IMPACT înscrie mai apoi un număr interesat de articole. Ne-a atras atenția și ne-am oprit cu interes asupra unora dintre ele: George D. Piteș cu „Treptele de senin ale poetei” la pag. 35. Prezentarea e pentru Raluca Mihaela Fleancu, cu volumul „Drumul inimii”, poeta care „bea cu sete din izvorul nesecat al graiului dulce românesc, din dulceaţa poeziei clasice, atât de cantabile”. Poemele ei sunt despre iubire, chemarea mării, dragostea de viață, poezii ale stărilor de spirit, a emoțiilor, a trăirilor, a sentimentelor frumoase. Vilia Banța cu „Rătăcirile timpului de iubire” (la pag. 39), iar cea căreia îi este dedicată cronica de față este poeta Eugenia Duță, prezentată mai întâi ca autoarea unei succesiuni de romane și proză pentru copii, dar volumul comentat, acum, se numește „Umbre în timp”: „Ce rămâne constant este faptul că și acest volum se derulează tot ca un poem unitar, în care sentimentul erotic trece prin toate anotimpurile, surprinde stările cuplului de îndrăgostiți și, mai ales, implacabila trecere a timpului”, e concluzia autoarei. Dar și acesta este, menționează autoarea cronicii, un „volum unitar tematic în jurul iubirii privită în amurg, cu nostalgie și luciditate”. Dorel Vidrașcu cu „O călătorie altfel” ne invită în lumea ideilor, făcând o călătorie de lector în volumul „Cultură generală în 365 de zile” a scriitorului spaniol Pedro Gomez Carrizo. „Uimitor câte date aflăm despre istoria stră-străveche a omenirii...”, aflăm de la cronicarul care s-a aplecat supra istoriei ideilor din acest volum. După ce ne vorbește despre Tales din Milet și Protagoras, citim despre Confucius, Pitagora, Eschil, Herodot, Socrate, Democrit, Sofocle, Platon, Arhimede, Horațiu și mulți alții. „Am ajuns la un moment crucial pentru dezvoltarea omenirii: „Anul I. Iisus” – apoi urmează prezentarea succintă a capitolelor despre Ovidiu, Seneca, Ptolemeu, Avicenna, Dante, Petrarca, Bocaccio, Botticeli, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Cervantes, Shakespeare și mulți alții... călătoria urmează până în mileniul doi. Celor care au plăcerea să facă rost de carte, pesemne le va fi „un ghid agreabil și bine calificat în călătoria noastră prin lectură”, spune cronicarul. Ne-a mai atras atenția Mircea Coloșenco cu „N.N. Tonitza” (la pag 62). De ce Tonitza? Pentru că „este un artist mare, pentru că îndeplineşte cele două condiţiuni indispensabile oricărui artist este personal şi emoţionează”, spune cronicarul. Ne-a atras atenția și fraza sa: „Acest senzitiv poet-pictor al durerii, deşi încă neevoluat cu desăvârşire, este totuşi, încă de pe acum, o sensibilitate artistică cât se poate de sinceră, rară...” Constantin Stancu cu „Despre Tezaurul sublim al folclorului urban. Povestea Zarazei” (pag. 67). După istorisirea ficțională a poetului Cărtărescu despre povestea Zarazei, am fost interesați să citim și articolul domnului Stancu. Cronicarul ține să evidențieze detaliat povestea, pornind de la romanul lui Ion Dulugeac „Zaraza”: „O poveste interesantă, cu impact, cititorul fiind atras de intriga de amor dintre o femeie frumoasă, Zaraza, și un cântăreț la modă, Cristian Vasile, o vedetă a anilor 30-40, cu melodii care au rămas în mintea multor generații...” Interesant articol, în sensul că, spre deosebire de povestea lui Cărtărescu, Ion Dulugeac pare a fi intrat în miezul epocii în care a trăit Zaraza și a deținut date noi cu privire la construcția romanului său. Aflăm că Zaraza nu a fost doar un mit al iubirilor și amorurilor oarecare ci și „un personaj complicat, Zaraza, se pare, a avut girul Palatului Regal pentru a fi utilizată în interesele țării”. Liliana Moldovan cu „Despre tainica poveste de dragoste dintre poezie și filosofie” (pag. 70) ne-a încântat cu sensurile și uimitorul univers al metaforei care ni s-au transmis de la Platon, la Heidegger, Blaga, Sorescu până încoace. „Cert este, că, atât gândirea poetică, cât și cea filosofică își dau mâna pentru a reconfigura lumea, iar dacă poezia o descrie în metafore și în delicate expresii vizuale și auditive, filosofia îi sondează adâncimile”, sublinia autoarea articolului.

    Trecem repede la capitolul PROZĂ, cu convingerea că toată lumea are nevoie de o poveste. Iar dacă nu spui celui de lângă tine povestea adevărată, o să îl laşi nu între bine şi rău, ci în prăpastia de a-şi crea propria lui lume. Socrate spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar omul-care-scrie o face în scris cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea scrisă este un produs al vremurilor trăite. Depănată astfel (aproximativ ca pe o pildă), povestea colecționarului de povești „cititorul” are sens atâta timp cât spunem povești pentru a trăi. După ce și-au spus povestea și oamenii pleacă dintre noi, povestea lor rămâne, dar nimeni nu se mai întoarce la fel. Scrisă parcă din ambiția de a scrie precis și sobru, proza pare o cronică a unor suferințe coborâte în infern. Omul moare crezând că pleacă dincolo cu sentimentul dreptății împlinite, dar suferința lăsată în urma lui e una ruptă din realitate și la fel de dureroasă ca viața. Scopul fiecărui autor este acela de a relata în așa fel încât să lase personajelor să-și descopere propria identitate. Florea Turiac ne oferă, în șase pagini de revistă, povestirea „Mică incursiune prin personalitatea unui copil”, pentru a ne sugera (în text) că „viaţa nu trebuie acceptată nici aşa cum ţi se dă şi nici nu trebuie trăită oricum îţi vine la îndemână”, numai că, prins în capcana unei clipe neașteptate, ce judecată te mai poate opri să fii de partea unei „leoaice-turbate” cum e focoasa Greta, ori a purității zămislite de gingașa și frumoasa Mimi? Să amintim cititorului că, în cele din urmă „...o poveste nemaipomenit de frumoasă s-a terminat cu un tragic deznodământ, îndoiala luând locul certitudinii depline, fără a ține cont de prejudecățile și principiile de bază ale ființei umane”. Cu proza scurtă „Lili”, autorul ei Ion Mărculescu pare a reînoda povestea celor doi actanți ai narării din „Nuntă în cer” de Mircea Eliade, care iubiseră aceeași femeie în viață. Dar vorba autorului: „Mă rog, orice om de pe planeta asta, are dreptul la tot felul de ciudățenii, unele imposibile sau de necrezut”. Orana din povestea lui Aliodor și Lorita din povestea celuilalt (naratorul principal) nu par a fi una și aceeași persoană, ci abia când în poveste apare învățătoarea Lila, femeia din povestea celor doi pare a fi una și aceeași, fiindcă cei doi naratori sunt „diferiți” doar ca entități ce vin din timpuri diferite. Și suntem (în tărâmul realismului magic) pe pragul unei irealități ce tocmai tindea să devină realitate.  Savian Mur cu cele două schițe „Cine ești, de fapt” și „Pilda pisoiului”, ceva între eseu și proza poematică, în care reuşita lirică deplină a celor două stări e asigurată de echilibrul dintre impulsurile patetice şi capacitatea nestânjenită de concretizare plastică a stărilor trăite. Scrise însă sub forma unor monologuri cele două schițe tind mai curând către o dizertație a „religiei Omeniei” cu privire la prăpastia în care alunecă Omul, între a fi, de fapt, ființă umană, sau pur și simplu victima propriilor obsesii? Îl regăsim în paginile revistei și pe Ion Dulugeac cu povestirea de epocă „Băiatul lui Arghezi”, acel Eliazar Lotar, celebrul fotograf și regizor de cinema francez, băiatul ilegitim al lui Arghezi, se spune, conceput din dragoste pe vremea când poetul era la mănăstire. Citind povestirea cu amprentă de epocă, fiecare dintre noi nu avem decât opțiunea lectorului aplecat detaliat pe fiecare perspectivă epică a dialogului înfiripat între musafirii veniți la familia vecină cu grădina de la Mărțișor a poetului Arghezi și că, în aproape fiecare dintre aceste fraze confesive, verdictul critic al lectorului este nu doar extrem de nuanțat, dar și ebrietează plăcut imaginația celui care citește conversația narațiunii de față. Sunt convins că miza autorului a fost să construiască în dialogurile sale doar narațiuni interpretative. De aici o întreagă rețea a detaliilor semnificative din lumea aceasta mare, din viața poetului Arghezi. Dumitru Istrate Rușețeanu cu „Libertatea de apoi” pare a ne reaminti în proza sa câte ceva din trăirile personajelor din piesa „Inimă de câine” a lui Mihail Bulgakov. Dar, în locul unei narațiuni prozaice, asistăm la spectacolul suprarealist al unei piese generate de infernul sufletesc (ca dansând pe cioburi), un spectacol narat de un realism crud și elemente absurde de gen "kafkian". Cu alte cuvinte o piesă cu trei personaje (omul-câine prins de hingheri, stăpânul și femeia străzii) într-o introspecție psihologică a unor teme existențiale, cum ar fi alienarea, vinovăția și absurdul vieții moderne. Vali Nițu cu „Iubirea trăiește-n sine, Tu ești femeia din curcubeu, floarea aceluiași Eu”, îi pune cititorului câteva partituri poematice dedicate iubirii pentru „metafora femeie”, sau (pentru a-l cita), nimic altceva decât  „poezia sufletelor pe o partitură din cuvinte... un film ce se derulează”  într-un jurnal „al sinelui despre sine”. Cităm o frază edificatoare din acest jurnal: „Trăiesc libertatea alături de femeia sinelui dinspre sine, e un vis cuprins în mine, o lecție pentru a iubi prin iubire.” Ca poet-boem și proza sa este boem-poematică. Ne mai atrage atenția povestirea scrisă cu „penița fricii” a lui Traian Vasilcău („Pălămarul” - roman-miniatură), scrisă în pur grai moldovenesc. Povestirea începe cu un tablou tulburător al ducerii sicriului unui membru al familiei, la cimitir, pe o vreme tare câinoasă, ca apoi să fim martori zilelor de coșmar trăite de narator într-un spital cu bolnavi aduși aici, ca urmare a virusului Covid. Nu are cum să nu te impresioneze zbuciumul bolnavului ținut legat de pat, cu masca de oxigen pe figură, rememorând ca de pe altă lume acele reîntoarceri de la moarte la viață și invers, când singura dorință trăită cu gândul la minunile pe care le-ar fi putut face Dumnezeu, în coșmarul acelui spital, era să plece acasă. Dar acasă, deocamdată, nu se putea! (autorul promite că nararea „Pălămarului” va urma în numerele viitoare).

     La capitolul POEZIA, întâlnim o suită de poeți care ne transmit cam ceea ce poate reţine Memoria în lăcaşul-labirint memorie, iar călătoriile lor imaginare prin grădinile Memoriei sunt ca acele peripluri iniţiatice în tainele unui univers al Gândirii Ideatice. Nu voi face un comentariu aparte fiecărui poet, ci voi aduce în discuție atât reflecțiile și simbolistica unor trimiteri cât și reacţiile acelor poeți puși să privească exteriorul cu încetinitorul şi lăuntrul sinelui cu agitaţia unei mişcări browniene asupra vieții și a reda realităţii doar freamătul ei. Lumea în care trăim și alergăm, uneori prea tare după fericire, e spațiul lumesc din care facem parte. În rostuirea sa lirică-îngrijită-cantabilă, adică în întregul său, cântecul lor devine o meditație asupra vieții și a morții, asupra menirii creatorului, a trudei acestuia și a finalității artei sale. Iar când într-o poezie cantabilă cu versuri clasice, boemă uneori... epicul are și acea valoare, într-un text prozaic, să pună destinul nostru în mișcare. Și îi putem încadra aici pe câțiva: George D. Piteș, Constantin Voicu, Raluca Mihaela Fleancu, Vasile Dan Marchiș, Mihai Merticaru, Doina Moritz, Rodica Ochiș, Elena Oprea, Maria Ieva, Laurențiu Drăgușin, Vasilica Grigoraș, Luci Trușcă, Ina Dumitrescu, Traian Vasilcău, Loredana Zeller, Vali Nițu.   

     Și dacă „visele sunt create de rămășițele zilei de ieri” (după Freud), prin vis poetul îi atribuie escapismului intertextual noi valențe (din cele văzute în vise și coșmaruri), spre a-și transporta cititorul într-o călătorie halucinatorie, martor fiindu-i doar „paznicul nevăzut”, pus să ne apere de acest zbucium al zilei. Nu există decât un fior indus de poezie care să ne situeze și pe noi (ca cititori) în spațiul lumesc din care facem și noi parte. Înțelegem că poezia cu accente suprarealiste la aceștia are un alt chip de a modela cuvântul. Situez aici poeții: Victoria Milescu, Marin Rada, Alex Ivanov, Aura Golomoz.

     Când poezia concretă, atât cât a putut ea fi înțeleasă prin ruperea cuvintelor și propozițiilor în locuri neașteptate, a luat locul fragmentarismului venit în sprijinul ideii de a ajuta la transmiterea sensului și frumuseții în rostire, critica a anunțat ideea de coeziune între visele fiecăruia, felul cum trăiești și poezia pe care o scrii. Amintim aici pe Ana Ardeleanu, Erica Oprea, Octavian Mihalcea, Carmen Georgeta Popescu, Oana Frențescu.

     Sunt aici și poeți cu o privire focalizată pe reflecția unui transfer de substanțialitate a participării cuvintelor în construcția poemului concret. Versul la care recurge e uneori scurt, concis, iar sugestia secvenței proiectate e constituită din stări sufletești nedefinite. Și spun asta pentru că fosforescența imaginilor zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea ideatică a cuvintelor care le sunt hrană la poeți precum: George Coandă, Elena V. Piteș, Liliana Popa, Sebastian Golomoz, Dumitru Dan Gârjoabă, Marin Moscu, Daniela Topîrcean, Monica Țintea.

      În concluzie, avem imaginea unor poeți care dețin cheia poemului condamnat în irizări secvențiale cu o variantă de alegere a unui drum personal în poezie, fiindcă cel care lecturează textul strecoară narativul epic prin sita înțelegerii lui.

     Încheiem lectura impresionantei reviste IMPACT cu o succintă trecere și prin acest ultim capitol intitulat „Caleidoscop”... printre articole care își anunță cititorul de existența unor evenimente literare, expoziții de pictură, lansări de carte, concursuri literare, toate petrecute și întâmpinate de publicul îndrăgitor de cultură din Cetatea de Scaun a Târgoviștei. Iar noi ne-am delectat, așternând mai sus aceste scurte impresii. Inspirație colaboratorilor!

 

 * comentariul a apărut în nr 411 /2025 al revistei IMPACT/Târgoviște               

                                                                      Tudor Cicu

                                                  (membru USR Filiala Dobrogea)

Cărțile de proză ajunse pe masa juriului

 

Cărțile de proză ajunse pe masa juriului

 (la „Concursul Național de Literatură V. Voiculescu”/2025)

 

1.     „Vremuri trase pe roată” – de Angela Dina Moțățăianu

 

    Când visul iese din acuarela cuminte a zilei, ne putem și noi întreba: cum simte cititorul acestor povestiri trecute prin țesătura misterelor trăite, printre cuvintele rămase să-i descifreze o lume marginală care se furișează infinit printre nuanțe? Povestirile din această carte par, mai curând, unindu-se cu perspectiva unei „ferestre” prin care privim viața într-o notă cât se poate de reală. Lecturăm un volum de povestiri scrise în graiul oltenesc; amintind mai toate de locurile copilăriei autoarei, într-un sat oltenesc. Dintre cele care ne-au atras atenția: „A lui Mărăcine”, ne vorbește despre soarta unei femei care trudește la vie... și în drum spre casă o apucă durerile facerii. Eroina naște pe drum, printre mărăcini, și doar o femeie simplă, zărind-o din goana căruței mânată spre casă de soțul ei, îi sare în ajutor. Drama femeii care naște pe ogorul pustiu e una previzibilă: copila trăiește, dar femeia își pierde vederea. „Albu” e povestirea dureroasă a unor copii orfani. Fetița din povestire își iubește „căluțul”, după ce iapa care l-a adus pe lume se prăpădește. Albul (căluțul) e crescut de fetiță și e lumina ochilor ei, dar frățiorul mai mare îl vinde unor țigani pe câțiva bani necesari traiului. Despărțirea e grea. Fetița trăiește drama despărțirii de căluțul ei. Abia după mulți ani, la senectute, în timpul vizionării piesei de teatru a lui V. Eftimiu, ei i se arată năluca căluțului alb. O descriere dramatică. „Ruja” ( o altă povestire), e drama unei cățelușe ce își caută stăpânul căzut în Primul Război Mondial. Îl caută insistent printre coclauri, îl găsește și (așa rănit, în gerul nopții) îl apără cu căldura ei, îmbrățițându-i rana din piept... și chiar murind pentru devotamentul ei. Ultima piesă din carte, care ne-a atras atenția, este „Șarpele de lemn”, cea despre o întoarcere în satul natal al unui bătrân cu nepotul său... de aici (din amintiri) se pornește drama pământurilor înstrăinate. Reținem darul de a povesti firesc al autoarei.

 

2.     „Laur” – de Ella Leynard (editura Junimea)

 

     Un roman psihanalitic cu un mesaj scris cu credință că povestea va dăinui, e și acest „Laur” (deși nu întotdeauna viața ne arată că e numai love-story), dar cu bucuria cititorului că are dinainte un roman confesional de structură psihologică... și în care nu trebuie decât să crezi că ne vom bucura pe mai departe de fericirea eoilor cărții. Reuşita lirico-psihanalitică deplină a unei scrieri (ca cea de față) e asigurată de echilibrul dintre impulsurile patetice şi capacitatea nestânjenită de concretizare plastică a stărilor trăite. Eroina Alma își deapănă povestea iubirii pentru profesorul unui Institut de teatru (un anume Laur – nimic comun cu Laur al rusului Evgheni Vodolazkin!), și această Alma o face în maniera notațiilor dintr-un jurnal intim confesional. Studenta Alma se îndrăgostește de profesorul Laur, iar atenția lui față de fată devine pregnantă abia după moartea soției. Laur pare un copil mare fericit și fascinat de lumea poveștilor, dar trauma sa e că aceste povești l-au dezamăgit în viață, pentru că nu l-au primit în lumea lor. Tot astfel (ca pe o poveste încă necunoscută până la capăt) o va ține în preajma lui pe Alma, dar în final, de teama de a nu fi iarăși dezamăgit, fuge și din viața ei. Pentru Alma această iubire sinceră ce i-o poartă profesorului pare., în tot ce întreprinde spre a o menține aprinsă, o bătălie a vieții pe care mult și-ar fi dorit s-o câștige. Cititorul va găsi în roman o poveste captivantă, uneori prea analitică (ceea ce îl face greu de parcurs), însă un roman scris într-o construcție sentimental-narativă, solidă.

3.     „Răsplata” – de Marian Tomescu

 

     Un roman realist captivant... glosând despre o poveste de iubire pentru profesia de pilot în aviație, dusă până la limita dintre rost și spațiu. Purtându-ne prin tot felul de istorisiri și sonuri clasice, autorul își introduce cititorul în spațiul său de poveste, unul realist și pragmatic, acolo unde par să ardă lumânarile vii în candela drumului pavat cu vise frumoase. Întrezărim și acele gânduri (ce par ca nerostite) și care o aduc în zona proximă a întâmplărilor de demult ce îl  determină pe autor să nu se mişte numai în limitele raţiunii care i-a adus și decepţii în final, ci să aspire și către viaţa care sălăşluieşte atât înlăuntrul, cât şi în cele „cereşti limanuri”. E povestea captivantă a unui erou al aviației, începută la școala de la Bobocu/Buzău. Destinul îl poartă pe erou în încleștarea forțelor desfășurate în cel De-al Doilea Război Mondial. Romanul, în fapt, e povestea unui destin al copilului născut la Merei și pe care soarta l-a prins în vârtejul unei vieți duse în durere și nenoroc. Avem dinainte un roman de acțiune, palpitant la lectură. Eroul lui, Tudorică, s-a visat de copil să devină pilot de avioane, ca din puful norilor să atingă stelele precum vulturul Ilie (emblema Gării de la Buzău) și de acolo de sus să arunce stele căzătoare peste casa părintească. Un vis, însă, împlinit în parte: devine prin muncă și străduință un bun pilot de aviație, dar războiul bătuse la ușă, abia izbucnit îl aruncă pe Tudorică în încercări și situații crâncene. Se prăbușește cu avionul pe frontul rusesc sub gloanțele inamice, reușește să se salveze, trece o perioadă prin spitale, apoi din nou pe front (de data aceasta luptând împotriva nemților). Camarazii și prietenii de zbor cad pe front, alții rămân cu sechele pe viață, totuși credința și aripa protectoare a Maicii Domnului îl salvează și se întoarce din acest război nevătămat, pentru a-și uni soarta cu fata Marilena, o iubire mai veche. Necazurile nu se termină nici după terminarea războiului, căci noul regim bolșevic, condus în țara noastră chiar de rușii, așa zis „eliberatori”, îi face viața un calvar, Tudorică devenind din vânător, vînat. Aceasta să fie răsplata unui luptător pentru neam și țară? Se pare că așa le-a fost sortit tuturor luptătorilor noștri care n-au căzut pe frontul rusesc și s-au întors acasă. Scrierea cursivă, tragismul eroilor, mișcă oricare cititor.

 

4.     „Dansul Magdei” – de Georgeta Muscă Oană.

 

     O carte de povestiri prozo-poematice în care fiecare dintre noi nu avem decât opțiunea lectorului aplecat detaliat pe fiecare perspectivă epică a narațiuni poematice și că în aproape fiecare dintre aceste fraze confesive, verdictul critic al lectorului este nu doar extrem de nuanțat către acest gen de proză. Sunt convins că miza ei poetică, oricare ar fi fost, era să construiască în aceste narațiuni ale sale doar narațiuni interpretative. De aici o întreagă rețea a detaliilor semnificative din lumea aceasta mare, surprinsă de autoarea ce pare convinsă de hipergravitația literaturii, de forța fizică a poeziei asupra ființei umane, de a atrage totul în jurul cuvintelor, văzutul și nevăzutul, fricile și nefricile, umanul și divinul, norocul și nenorocul omului, în special frumusețea lui. O proză despre nostalgii, dragoste, momente din copilărie, ori alte diversități ale vieții. Tonul acestor texte (spuneam: mai mult lirice) este unul așezat, cald, confesiv. Mai realiste dintre aceste proze sunt: Inelul; Alegerea; Puterea voinței... ca să dau câteva expemple. 

 

5.     „Christine” – de Cosmin Andrei Tudor

 

     Iată-ne și dinaintea unui alt gen al prozei, în fața unui roman psihologic în care prozatorul să ne facă în așa fel încât detaliile epice să ne împingă în a plonja, analizând textul, când într-o direcție, când în alta. Uneori (pe timpul lecturii) îmi făceam o trimitere către stilul ficțional și proza de psihanaliză, nelipsind în final o intrigă în genul romanului psihanalitic și această înlănțuire de fapte firești cu fapte senzaționale, ca în cele din urmă să-i pot creiona romanului aura unei povești reale și posibile. Dar numai ele, faptele, cele mai importante din viața eroului nostru, aparțin trecutului, făcând posibilă o introspecție de psihanaliză, de sondare a subiectivităţii personajului pentru a evidenţia tensiunile, căutările, traumele vieţii lui interioare. În romanul psihologic „Christine”, accentul cade pe construcția personajului central și evoluția lui din punct de vedere mental și sufletesc. Talentul autorului este axat (în narare) cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei Umane. Construit pe principiul romanului jurnal, suprarealismul delirant al trăirilor celor care au scris în jurnal îi va lăsa și cititorului multe clipe de reflecție. În fapt, romanul scris în două părți distincte, Jurnalul lor și Jurnalul Christinei, seamănă, întrucâtva, cu una dintre povestirile fantastice ale lui Mircea Eliade din Nuntă în cer. Protagoniștii romanului, Alexie și Christine, sunt doar doi îndrăgostiți oarecare, a căror finalitate nu poate ocoli un subiect atât de controversat în lumea religiei și cea medicală: persoanele transgen și sinuciderea. Jurnalul lor este scris de un anume Fane, prietenul de viață al celor doi îndrăgostiți, care redă cele scrise în jurnalul lăsat Christinei de către Alexie... și urmărește firul epic al trecerii lor prin viață. Apoi, după sinuciderea lui Alexie (moarte prin împușcare) jurnalul este continuat până la repetarea dramei și de către Fane (îndrăgostit la rându-i de farmecul Christinei, fiind preluat de un altul. Și astfel, autorul ne sugerează ciclul perpetuu al dramelor pentru misterioasa Christine, părând a deveni un ciclu continuator al trăirilor primilor eroi ce au „roit” în jurul farmecului fetei. Jurnalul Christinei (din finalul romanului) este un amestec de suprarealism și delir sentimental împins către absurdul situației, o „ieșire” care nu poate avea decât un final sinistru: incendierea locuinței și moartea misterioasei fete, îmbrățișând jurnalele primului iubit. Puse cap la cap, secvențele care conduc romanul spre o scriere inventivă va prinde și cititorul în transa acestei scrieri. Această dominantă a scriiturii reliefează, în mod paradoxal, o imagistică a Sinelui și vine să fixeze, în mintea cititorului, un personaj care trăiește, inconștient, într-un scenariu psihanalitic, în care fraza „nici dragostea nu este un loc sigur” face parte din viață.

 

6.     „Cercul lui Euclențiu” – de Issabela Cotelin.

 

      Un roman ficțional scris într-un cadru de scenariu cât se poate de realist, păstrând o amprentă analitică a trăirilor, de multe ori duse până la granița unor imaginații suprarelist-magice.      Construcția romanului ne amintește de acea contopire a planurilor pe linia sondării intime de tip proustian cu o mare capacitate de sincronizare între romanul modern psihologic şi romanul epic de acțiune. În fapt, în timbru pregnant autoreflexiv, autoarea aspiră spre o contopire a contrariilor în rostirea intimă, vădind o grijă aproape pedantă pentru o competiție browniană a lumii întrebărilor hamletiene despre oferta destinului. Eroul romanului, Euclențiu, pare un individ abandonat între două lumi potrivnice dorinței lui de a se înfățișa lumii reale. De fapt eroul romanului este mereu aflat între două iubiri otrăvitoare pentru înțelegerea lui de a închide cercul: la început unei conviețuiri normale și mai apoi urâțeniei unei lumi care îl împinge cu o forță centrifugă spre a se învârti în acest cerc la nesfârșit. Și toate astea, fără putința de a înțelege menirea venirii sale pe lume. Prima căsătorie cu Bianca este un eșec. Aceasta l-ar fi vrut sub papucul ei pe „eunucul” Euclențiu, iar Denisa (cea de a doua soție) și l-ar fi vrut pe „tolomac” numai din dorința bizară de a i-l răpi Biancăi. Am mai sublinia determinismul lui Euclențiu pentru că, firesc (gândea el), nu e periculos să oscileze între fosta poveste de dragoste ce ar fi avut-o cu Bianca și atracția inexplicabilă pentru Denisa. Imaginea rotirii eroului într-un tramvai, ca într-un cerc, este legată, acum, de presimțirea unei catastrofe. Pentru ca un grăunte de speranță să avem și noi cititorii, și să ne fie misterul narațiunii singurul maraton la care să participăm, tramvaiul care îl tot ducea pe Euclențiu, atât în adolescență, cât și la o vârstă deja matură, de la un capăt la altul, nu face altceva decât să-i poarte într-un cerc continuu amintirile, cunoștințele familiare, trăirile amoroase, și întregul arsenal de introspecție în nebuloasa sa existență printre oameni. Un roman care poate fi citit și într-o cheie a realismului magic.

 

7.     „Gava Nebunul” – de Andrei Ungureanu

 

  Avem acum spre lectură un roman social, realist, despre destinul omului care nu se poate integra în societatea de după `89, deși luptă din răsputeri să se strecoare ca prin „ochiurile de plasă” în lumea nou croită după trecerea de la comunism la democrația noului capitalism început în România. Eroul romanului încearcă să înțeleagă lumea în care unii își păstrează demnitatea, iar alții își vând sufletul, o lume în care solidaritatea umană pare că ar fi dispărut la unii, ca noțiune. Dar ea, lumea nouă, pare că împarte binele după bunul plac al cuiva. Dimensiunea zbuciumului uman a unor astfel de romane, proiecția lor spre o nouă abordare care iscodește, care tulbură conștiințe, pare undeva proiectată între romanele lui Orwel și Aldous Huxeley, cu o lume tocmai ieșită dintr-un normal „adormit” ce dă acum fiori, vizând ceva sumbru la orizont. Eroul romanului, Gava Alexandru, e trecut prin toate etapele unei vieți tumultoase și incerte: de la copilăria în „Mica Indie” (cum își numește orașul Câmpulung, vestit pentru ARO românesc), la adolescența trecută prin liceu și facultate, până în anii când maturitatea, într-o epocă cu atâtea transformări năucitoare la iluziile pe care și le făurise, e o povară mult prea zdrobitoare în lumea în care fără voie este aruncat. Destinul care îl aruncă din Câmpulungul natal, ajuns o ruină după revoluție, în Bucureștiul noilor iluzii întâmpinate îl schimbă total, dintr-un adult visător și așezat, într-un individ ceva mai ciudat și mai închis în sine decât alții, dar nu nebun, nu fundamental diferit de cei din jur. Lumea pentru el, aici, devine neînțeleasă și bizară. Nici măcar încercarea de a face din studenta Denisa o iubită nu-i reușește, fiindcă simte că lumea acesteia este una a pierzaniei. Alexandru realizează că nu plecase din „Mica Indie” și se chinuise atâția ani să iasă din noroi ca să ajungă într-o altă groapă,  și să fie la fel de prizonier ca în cea din care abia ieșise. Dar viața, cu ființele naive și singuratice, se va dovedi și nedreptă, și nemiloasă. Devine un inadaptabil, că uneori, dând greș la toate, se întreabă dacă nu cumva e nebun. „Nu ești nebun. Lumea e nebună!” – i se răspunde spre final, de către un tânăr care însoțea un bătrân, amândoi porniți la drum să găsească izbăvirea promisă de Marele Învățător. Sigur că aluzia biblică e punctată aici cu trimitere la Calea, Adevărul și Viața arătată de Mântuitor. Și tot căutând soluții de ieșire din acest labirint al vieții (în care depindem de deciziile altora – cum ni se sugerează), Alexandru ajunge la concluzia că trăim în epoca post-adevăr, post-realitate, post-valori... că nimic nu este de înțeles în lumea asta, iar moartea e capătul final al tuturor acestor zbateri. Viața i-a transmis nenumărate semne: a încercat să lupte, a încercat să se adapteze, să fie ca ei (toți ceilalți), dar „vezi bine că nu se poate” – îi spune o bătrână care îi iese în cale. „Nu te mai zbate! (i se spune) Tu nu ești din lumea asta, de asta nu-ți găsești locul nicăieri! Ți se pare că ești nebun, că nimeni nu te înțelege. Nebun ești pentru ei, dar nebuni și orbi sunt ei!” Sigur, ajuns aici cu lectura, cititorul se va întreba și el: da care e soluția ieșirii din tumultul vieții sociale care l-a făcut pe erou, dintr-un om liber, prizonier? O întrebare fără răspuns (la prima vedere), dar autorul ghicește că „ochiul de plasă” al salvării va trebui căutat și chiar intuit și de cititor. Întrucât concluzia ne stă la îndemână, după lectura aunui roman fluviu ca acesta, într-o asemenea societate nu se poate trăi decât uzând de căderea umană a celorlalți, adică a celor cu care intri în contact. În concluzie, spunem că am avut dinainte o carte de reflecții despre viață, iubire, trăire și multe alte taine ale trecerii fiecăruia pe acest pământ.

 

                                                                    Tudor Cicu