Așa începe totul *
( sau cum mi-a
pregătit bunicul valiza pentru acest război nemilos)
Bunicul Stoenciu
Gheorghe, înainte de cooperativizare, avea cai, căruţă și făcea negoţ cu gaz,
sare, cherestea, etc. Nevrând a intra la CAP i s-a înscenat că deţinea o armă
în casă. Au venit „băieţii – cu zel de la celula de partid”, prin ’52, şi i-au
băgat un pistol în haine, în vremea când doar bunica era acasă. Apoi au descins
la locuința bunicului şi l-au arestat, dar în loc de judecată l-au trimis
direct la Canalul pe care îl construia DEJ. A stat aproape doi ani. Când s-a
întors de la Canal, familia i se destrămase. Cum tatăl bunicului, Stoenciu Cicu
era pe moarte, moșu' l-a chemat la căpătâi pe fiul lui și ultima dorință a fost
ca tata (primul copil), să-i poarte numele și la notar i-a schimbat numele în
Cicu.
Panait Istrati mă învățase că pe coala
de scris trebuie să-ți picure sufletul. Eu cred că sufletul mi-a rămas picurat
în cărțile ce le-am scris. Am scris poezie, proză, critică literară și parodii.
Am început cu proză (debut literar cu povestirea „O felie de pepene” în revista
Tomis, nr. 4/1972) și am continuat cu poezie (debut în volum, 2005 –„Cu marea
în suflet”). Îmi spuneam: ca să
zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi.
Doar cuvântul care stârnește emoția mișcă cititorul, nu fixația ori amețeala
cuvintelor întoarse și secate ca păstăile ce vor da sămânța unui „vrej de
fasole” care l-a dus pe Jack până la ceruri. Pe acest tărâm e și multă
suferință și mulți vor căuta să-ți dea la picioare. Dar așa e întotdeauna:
lângă greier stă încolăcită și vipera. Însă asemeni bătrânului neînvins de
furia unei mări potrivnice, din nuvela lui Hemingway, scriitorul își învinge,
de unul singur, moartea prin scris.
Mircea Cărtărescu spunea că „totul se
construieşte pe suferinţa de a nu şti cine eşti de fapt” şi înţelegea durerea
vieţii ca pe o poartă care ne aşteaptă pentru a ne introduce şi, mai apoi,
pregăti pentru lumea ce va urma după noi. Poate la fel vedea lumea și Lișca lui Fănuș Neagu, cu ochii mari,
înfrigurați de patima tinereții. Și, în mintea scriitorului, Lișca era mai
mereu colindând ulițele cu ghiocul și cărțile ei soioase, „amețind cu vorba de
o potrivă femei și bărbați”. Cititorul meu a înţeles deja, că acest dialog în
tăcere, purtat cu cel care i-a scris povestea, despre universul celei care le
vorbea mereu de „bucurii ce nu se arătau”, era singurul său prilej de
spovedanie lăuntrică. Și dezamăgit că odată va spune ca Lișca: „Nu mai e să vă
dau...” Și, peste muțenia cerului,
deodată s-a pornit să bată toba cu piele din capră și să joace, pocnind din
degete și mlădiindu-se din mijloc, însăși ea, Lișca. Ca mai târziu să fie
prinsă între liniile frontului căutându-și bărbatul fiindcă îndrăznise să
creadă în visele tălmăcite în propriul ei ghicit. Așa începe totul... Pentru că
(şi eu), asemeni lui Ismail Kadare, așezat la masa de scris „nu am descoperit
decât muţenia nesfârşită a cerului”. Și am visat în tăcerea mea, ani la rând. E răscrucea de unde e posibilă intrarea în destin a
cărţii. Altfel, rostul lui Oedip pe lume şi înţelegerea noastră despre acesta
n-ar mai avea niciun sens. Pentru că și omul-care-scrie, ca și Oedip, va fi în
cele din urmă judecat. Kafka însă spunea că „povestea nu-i dă nimănui dreptul
să-l judece pe paznic”. Pentru ca omul-care-scrie să fie scos de sub judecata omenească,
am să spun Tatăl
Nostru de o sută de ori şi Înger,
îngeraşul meu, tot de o sută de ori, până când pescarul din „Bătrânul şi marea” al lui Hemingwai se
va ridica în picioare în barca lui, victorios, înfăşurând toată funia pe care
i-o aruncase peştelui cel mare. Şi, ar fi zis, abia atunci când îl va fi prins:
„O să mă odihnesc data viitoare, când o să iasă afară”. Pentru că El ştia că
peştele se afla într-adevăr acolo, în mâinile lui, iar spinarea peştelui care
se ridica deasupra valurilor nu era un vis. Și visele ne vin, de cele
mai multe ori, pentru a ne pune în gardă cu viitoare întâmplări și trăiri.
Despre cea despre care scriam în romanul „Enigmatica
Ema” o poveste (totul era în vis), nu rețin decât o frază pe care căuta să
mi-o transmită: „Vei cunoaște la început o dragoste mare, pe care o vei pierde,
dar care te va aduce foarte aproape de moarte”. Fugea râzând și nu reușeam să o
pun în povestea mea. M-am trezit rostind versurile lui Homer: „De trei ori mă
săltai spre-a o cuprinde/De trei ori însă ea-mi zbură din brațe/Ca umbra sau ca
visul...” Am căutat apoi în Odiseea lui Homer și am dat de aceste versuri în acel
cânt în care Ulise coborâse în Tărâmul morților după ființele dragi. Oare nu și
poetul Dante Alighieri îl purtase pe Orfeu în sălașul lui Hades după Euridice,
în cântul al IV-lea a Infernului?
Orfeu, se spune, a fost cel mai
celebru dintre poeţii care au trăit înaintea lui Homer și era fiul lui Eagru
(sau al lui Apollo) şi al muzei Caliope şi a trăit în Tracia în epoca
argonauţilor, pe care i-a însoţit în expediţia întreprinsă în căutarea lânii de
aur. Apollo însuşi i-a dăruit lira. Prima călătorie a lui Dante A.,
pare-se a fi fost Infernul: „Înduri captivitatea, însă vei dărui acelui poem un
cuvânt”.
Aflat sub nucul de lângă poarta casei de la țară, acolo unde mi-am
imaginat multe din scrierile mele, cu ceva vreme în urmă, priveam pădurile de
deasupra dealurilor (dincolo de care se ridică vârful Penteleului) și mă
gândeam la moșii mei. Parcă îl auzeam pe Gala Galaction, spunând: „Auzi cum se
frâng moșnegii pădurii?” M-am uitat bine: nu era pe nicăieri ceea ce mai
rămăsese din „Moara lui Călifar”, dar de ce auzeam topoarele tătarilor cum
cădeau ca grindina, asta n-am de unde a-mi aminti, chiar dacă m-ar purta spre o
altă destinație tramvaiul lui Mircea Eliade din „La țigănci”. De obicei, când
te afli la masa de scris, ești într-un rond de noapte continuu. Ca rondul de
veghe al lui Călin – file de poveste şi al fraţilor săi – care s-a petrecut pe parcursul celor trei nopţi, fără ca acestea să se fi
încheiat vreodată, așa cum spune povestea. Așadar, nu-mi cereți să fi reținut
cam totul, chiar dacă am stat de veghe la poalele pădurii aceleia. Mulți dintre
noi facem parte din poveste. Dar o fi și povestea ta? Când pui întrebări ai
sentimentul că înaintezi, iar răspunsurile, fiindcă au rămas mult în urmă,
iată, nu mai vin. Iar când privim în urmă avem senzaţia că noi am mers înainte,
mereu înainte, dar ceva din sufletul nostru a rămas pironit de locurile din
care ne-am desprins şi chiar ne urmăreşte cu mirare, desprinderea. Cum bine
știți domniile voastre, tot așa i-o fi fost și lui Onică (din „Ningea în
Bărăgan”, povestirea lui Fănuș Neagu), atunci când o luase din loc, iar Vica
plecase de-acasă de la Căpălăi, înfruntând viscolul și ninsoarea din Bărăgan
pentru a lua trenul și a se pierde-n lumea largă? Și asta, pentru a nu mai ști
nimic despre dragostea ei ascunsă pentru Onică, cel care nu vroia să pună
piciorul în prag și să fugă împreună în toată lumea. Poate tot așa cum i se
întâmpla și moșului ce i se arăta lui Creangă, în drum spre casă: „Ei, moșnege,
ce mai știi de pe le târg?”. Cititorul meu mă poate privi mirat cum, arămind
pe-un caier de fus, povestea de dragoste dintre Vica și Onică mă fascinează
acum, ca şi poveștile citite în copilăria mult lăsată în urmă. H. C. Andersen
mărturisea că în „O mie şi una de nopţi”
găsise subiectele pentru piesele sale care, zicea el, au salvat la vremea aceea
teatrul. Tâlcul poveştilor din piesele sale era pus să rostească acel adevăr
simplu: sănătatea, voia bună, pacea sufletului şi iubirea celor apropiaţi sunt
întotdeuna de preferat arginţilor şi aurului. Tot citind în adolescenţă, cam
tot ce îmi cădea în mână, bucuria descoperirilor mele trecea printre cei dragi
„precum plugarul poftitor de cină,/când ziua-ntreagă-n ţelină-i trag boii” (Odiseea, C.13, v. 47-48). Și bunicul a
tras ca la jug, în viață. Dar a și petrecut în ea. Că bine o mai aducea din
condei Creangă povestitorul: cică o cucoană și-a luat fiica și s-au dus la
biserică. Pe drumul de întoarcere o femeie a întrebat-o: „Ei?! Cine a mai fost
la biserică?” „De! a răspuns cucoana. Eu
am fost și fiică-mea, de acolo 'nainte tot prostime!” O, cititorule! Nici nu
ştii câte frumuseţi „şi preţuri noi” iscat-au autorii, dar acum ştiu că ea este
un lucru obişnuit şi ne pândeşte în întâmplătoarele momente ale vieţii, ori în
nu ştiu ce dialog firesc, desfăşurat pe stradă. Dar numărul pildelor, al
fabulelor, al metaforelor pe care e capabilă viaţa să ni le ofere, e
neînchipuit de limitat pe lângă aceste nenumărate invenţii livreşti care,
atenţie! pot însemna pentru toţi câte ceva – precum faptele Apostolilor. Mereu
m-am tot gândit la acea fantastică discuţie surprinsă de Raskolnikov în acel
local de mâna a treia. Scena are loc după prima vizită la cămătăreasa Aliona
Ivanovna, când amanetează, în schimbul a două bumăşti, inelul dăruit de sora sa
Dunea. Discuţia aceea nu e mai puţin fantastică decât convorbirea nocturnă a
câinilor cervantereşti din „Don Quijote”.
Căci, dacă e straniu să auzi patrupedele vorbind cu glas omenesc, nu e mai
puţin straniu să-ţi asculţi propriile gânduri rostite, aşa ca din senin, de
gura altuia. Spune autorul: „Cât de ciudat se împleteau aceste vorbe cu
gândurile lui”. Ei, bine! Ce-l făcea atunci pe Andersen să susţină cu tărie, că
din durerea cea mai aprigă, poate ţâşni bucuria? Ar trebui să-i verific
susţinerile lui Bulgakov, sau poate să-i mai întreb şi pe alţii. Sau mai bine
să procedez ca Trigorin din „Pescăruşul” lui Cehov, cel care la vederea
pescă-ruşului ucis de arma lui Konstantin Gavrilovici a exclamat: „Ah, da...
Mi-a trecut prin minte un subiect... Un subiect pentru o scurtă povestire”. Şi
urmează să spună povestea cu malul unui lac „al codrilor albaştri” şi fata care
şi-a petrecut acolo, copilăria. Dar întâmplător (şi în povestea asta) apare un
om şi „din plictiseală” îi distruge viaţa ca şi a acelui pescăruş. Şi aici,
cititorule, trebuie să cădem amândoi asupra unui aspect al discuţiei noastre: e
viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie
ştiinţifică? Aici va trebui să mai reflectăm şi noi, ca acel Ivan Bezdomnâi -
poetul din „Maestrul şi Margareta” –
căruia nimeni nu-i putea lămuri, în singurătatea sanatoriului în care fusese
adus cu forţa, cele deja întâmplate: „...şi totuşi, individul ştia dinainte că
lui Berlioz i se va tăia capul?! Cum să nu intri la idei?” Dar tocmai aici e
sarea şi piperul! Profesorul acela misterios (și care prevăzuse toate acestea)
era un om care îl cunoscuse personal pe Pontius Pilat, din ceea ce chiar el
spunea.
...În curând va
înflori floarea de salcâm și peste dealurile mele din Muntenia, ca în Bărăgan.
Și mi-ar fi drag să ies în pragul casei și să aud flăcăii satului strigând
obiceiuri ca cele descrise de Fănuș: „Olelie lie/Cine pe Vica n-o știe?/Și
iarba de pe câmpie/Și floarea de păpădie/Si cărarea din lăstar,/C-așa muiere
mai rar...” Că-mi vine și mie a spune, după ce moșul lui Creangă, abia sosit de
la târg, dă a nedumerire din umeri: „Vezi, moșule, în ce timpuri am ajuns?”... Că
așa începe totul: „Vezi bunicule la ce război nemilos mi-ai făcut valiza?”
* schiță apărută în revista HELIS (nr. din aprilie- mai-iunie, 2025).
Tudor
Cicu
