Tudor CICU,
DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE
(Odiseea
Așteptării în Halta Destinului)
Sunt nopți în care, bântuit de o insomnie pe care am ajuns să o accept nu ca pe oboală, ci ca pe o prelungire necesară a timpului de veghe, când somnul este o bătălie pierdutădin start, îmi dau seama că singura formă de imortalitate care ne este permisă stă înșirată pe rafturile bibliotecii, cărțile. Pentru mine, o noapte în care reușesc să scot din abisul uităriisufletul unei cărți este o victorie măruntă, dar glorioasă, împotriva morții. La o recentă lansare de carte, la Buzău, prietenul Tudor CICU mi-a înmânat volumul de poezii, DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE (Editura Editgraph, Buzău, 2025, 124 p.). L-am citit dintr-o suflare, descoperind, pe măsură ce mă afundam în lectură, o poezie proaspătă, alta decât cea cu care mă obișnuise autorul până acum. Un volum unitar tematic și stilistic, în care poezia clasică trăiește în armonie și se completează cu poezia modernă. Tudor CICU nu scrie pentru a bifa o normă editorială. El scrie din acea urgență organică, din foamea sufletului care a simțit prea de timpuriu căderea cortinei. Căci, fără îndoială că, așa cum mărturisește chiar Domnia Sa în Cuvântul înainte, „poetul nu este creatorul (...) ci martorul lumii prin care trece”. Această umilință asumată în fața creației este chintesența unei etici literare care s-a cam uitat. Poetul, în viziunea lui CICU, este seismograful unei dureri pe care nu o poate vindeca, ci doar consemna, pentru ca urmașii, dacă vor mai ști să citească, să afle cum am suferit, iar „poezia e singura formă de comunicare cu aproapele tău, cititorul, de a-i arăta drumul către fericirea spre care se îndreaptă un aventurier ca Don Quijote, și asta, înaintea tăcerii hamletiene definitive”.
Titlul în sine, „Despre tine îmi vorbesc frunzele”, nu este un simplu artificiu romantic, o butaforie tomnatică pe care să o consumăm la o cafea. Aici, frunza căzută devine o probă arheologică a continuității. Ca arheolog al textului, nu pot să nu observ cum Tudor CICU transformă elementul vegetal într-un axis mundi al memoriei. Frunzele sunt relicve ale verilor trăite, așezându-se pe pământ ca niște stratigrafii ale durerii. Ele murmură istoria unui „Tu” eluziv, a unei iubiri care s-a consumat cândva, undeva la limita dintre vatră și exil, lăsând în urmă doar o „ticăloasă tăcere”. Iubita absentă din aceste poeme nu este o ființă din carne și oase, ci o umbră îmbrăcată într-o rochie de mireasă nefolosită, o fantomă care bântuie arhitectura fatalistă a fiecărui vers: „Nu ești lângă mine și-i frig ca la pol/ Mă tem că și mâine locul e tot gol./O fi fost și noaptea o prințesă rea/ Că prea plânge noaptea în tăcerea grea/Iar de-un timp în juru-mi rimele tot ning…/”(„se zbârlește vremea…”).
Spațiul dominant al acestei cărți este peronul. Gara pustie. Tudor CICU se dovedește aici a fi un cartograf al așteptării zadarnice. „dar te-aștept și acum, chiar când gara-i pustie/ și hăituit ca azi, niciodată n-am fost/ iată-mă și mirat, toate-au parcă un rost/ ca și frunza pe drum hăcuită-n prostie./”(„cu ultimul tren”) Trenul din poezia lui CICU este chiar acest Ananke, o forță implacabilă care vine să despartă apele. Ești, cum bine sugerează poetul, un Don Quijote modern, bătându-te nu cu morile de vânt, ci cu acele secundare ale orologiului care îți macină lent, ireversibil, tinerețea. Iată aici, să urmărim modul în care poetul sublimează această teroare a timpului pierdut: „Căci în vis, gândul vor să-mi abată/ și trecând ani și ani fac posibil un vis/: să oprească și-aici…trenul/ ce ne-a trimis un destin neînțeles dintr-o lume în cealaltă./” Observați finețea cu care trenul capătă dimensiuni ontologice. El nu mai transportă trupuri, ci deportează suflete dintr-o paradigmă a speranței (lumea de dincolo, a visului) în realitatea crudă a despărțirii. E un destin „neînțeles”, asumat stoic.
Când prezentul
devine o rană deschisă, ce refuză să se vindece, Tudor CICU face pasul înapoi,
către izvoare. Așa cum și eu, asimilat în Bărăgan, tânjeam după aerul aspru de pe
Vârful Vătraiului sau după huma Muscelului pentru a mă încărca, poetul se
întoarce în timpul mitic al copilăriei. Acolo îl găsește pe Bunicul,
păstrătorul de rânduială, cel care împletea „păpuși din pănuși” și știa să
asculte mersul lumii. Contrastul este tăios: între orașul modern, locuit parcă
de hoitari și „indieni” aroganți care gonesc pe sensuri giratorii blocate, și curtea
bunicului, unde până și tăcerea avea sens, prăpastia este de netrecut. Este
dialectica eternă a Munteanului coborât la câmpie, care și-a dus cu el zeii,
dar i-a pierdut pe drumul asfaltat al așa-zisei civilizații. Mai mult decât
atât, se simte în carte o teroare ancestrală, orchestrată parcă de Ursitoare. CICU
vorbește despre „ursitoarele” care, „la o masă de unde îți scriu zâmbind”, au aruncat
deja zarurile pentru el. Orice am face, noi, rasa nefericită a acestei Europe,
plătim un preț de neimaginat pentru fiecare secundă de fericire. Pentru CICU,
prețul plătit pentru poezie a fost însăși viața nefăcută, consumată în cuvânt,
în loc să fie consumată în carne și în sânge. Și te întrebi, firesc: ce îi mai
rămâne acestui însingurat pe peron? Îndrăznim să afirmăm că intertextualitatea
la Cicu nu este o cochetărie de salon. Nu-i citează pe Eminescu, Villon, Kafka,
Borges sau Cehov pentru a poza în erudit. Îi convoacă la masa tăcerii sale pentru
că ei sunt îngerii păzitori tereștri. Dialoghează cu Borges și cu Eminescu, cu
Poe așa cum ar vorbi cu vecinii peste pârleaz, pentru că suferința lor se
înfrățește peste veacuri în aceeași matcă a deziluziei: „Azi umbra Poe din
<Corbul> e-atotcuprinzătoare./ Nevrednic sunt când versul ridică
nebunia/ Din Macbeth, Don Quijote, la Hamlet într-o dramă…/Zadarnic Porumbescu,
Enescu-n <Rapsodia>/ Slăveau o țară-n strune, azi alți pitici se-nhamă,/
Să strângă robinetul…/” („Umbra lui Poe
în Corbul”)
Citind DESPRE
TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE, m-am izbit frontal de o temă care mă obsedează:
conspirația tăcerii. În fața certitudinii pierderii, vorbele își pierd cursul
de schimb. Poetul vorbește despre „ticăloasa tăcere” care se lasă după plecarea
iubitei, o tăcere care taie mai adânc decât orice cuvânt. De-abia acum înțeleg,
trecând eu însumi prin infernul existenței, că uneori tăcerea este suprema
formă de iubire sau de capitulare. A tăcea înseamnă a refuza să mai dai
explicații unei lumi care oricum nu vrea să te audă. Stilul lui Tudor CICU are
o eleganță vetustă, nobilă, ferită de isteria modernismelor de doi bani. Nu
caută să șocheze, nu folosește un vocabular obscen pentru a părea „autentic”. Autenticitatea
sa vine din rigoare. Rigoarea unei dureri asumate. Tudor CICU își aplică singur
această exigență tiranică asupra propriilor emoții. El nu se plânge, el
constată ruinarea, lașitatea lumii, scurgerea timpului, și o face cu capul sus.
Pentru noi, cei rămași aici să ducem mai departe flacăra – noi, prietenii din
grupurile literare provinciale, acolo unde a organiza o lansare de carte a
ajuns o liturghie de rezistență în fața barbariei – volumul acesta este un
manual de supraviețuire. Este un „lucru temeinic făcut”. Când pui în pagină o
asemenea „cartografie corporală” a suferinței, când fiecare rând pare scris cu
huma uscată a satului natal, știi că ai în față un scriitor care a refuzat
să-și batjocorească vocația: „când basmul care ne-a hrănit cândva/ își face,
ultimul, culcuș pe vatră/ cu-o ultimă privire de la poartă/ satul natal l-am
părăsit din ea./ și la îndemnul unui cal de vis/ plecasem către viața fără
moarte/ că într-atât, ursite, mi-au promis/ in veac de fericire ca la
carte./”(„când basmul”)
Cartea lui
Tudor CICU vine, parcă, dintr-o altă lume, de pe acel Caraiman al sufletului
românesc, aducând cu ea mirosul de aer curat și tăios, dar și tristețea unei
rase pe cale de dispariție. Prietenia, se știe, este judecata supremă după care
îmi evaluez semenii. Și citind această carte, simt că l-aș fi putut numi pe
Tudor CICU Mare Prieten. Mă regăsesc în revolta lui tăcută, în demnitatea cu
care își privește bătrânețea și amintirile, în refuzul său de a face compromisuri
cu „arhitectura fatalistă” a unei lumi strâmbe. A ierta face mai mult decât o
sută de pedepse, spune un proverb, dar eu nu știu dacă CICU iartă timpul pentru
ce i-a furat, sau dacă doar îl privește în ochi, sfidător, așteptând ca ultimul
grăunte de nisip din clepsidră să cadă.
Tudor CICU, prin acest volum, nu a făcut altceva decât să își sfințească propriile amintiri, scoțându-le din noroiul uitării și așezându-le în raftul unde stau cei drepți. Este o operă care ne aduce aminte că România nu este doar țara corupților și a oportunismului orb, ci și a spiritelor care se zbat, în liniștea nopții, să mai lase ceva durabil în urmă. Nu ne este teamă să spunem că volumul DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE se înscrie organic în marea tradiție a poeziei noastre elegiace. Este o carte grea, o carte care te face să te oprești, să închizi ochii și să auzi, dincolo de zgomotul străzii, cum picură timpul. Să te gândești la toți cei care s-au făcut oale și ulcele, la toți părinții care au mers desculți prin noroi pentru noi, la toți acei îngeri păzitori tereștri pe care i-am pierdut pe drum. Și s-a gândit Tudor CICU și la Eminescu într-un poem de o frumusețe tulburătoare: „ne-ai spus c-avem o țară ca lacrima de dor/și-aud cum vântu-afară tot urlă prin zăbrele/văd două păsări albe pe-o sârmă stând rebele/și gânguresc la câinii ce latr-așa de zor[…]/vezi sub al tău luceafăr ne strângem lângă tei,/ când România plânge, când râde ea cu ochii/precum Cenușăreasa-n nevisate rochii/ strângând la piept condurii acelui prinț holtei./” („scrisoare domnului Eminescu”) Ingratitudinea este, adesea, răsplata generozității, scriam undeva. Poate că publicul larg va ignora această carte, prea grăbit să mai caute poezie. Dar noi, cei puțini, știm că lupta trebuie dusă până la capăt. Titi DAMIAN nu capitulează. Și nici Tudor CICU. Amândoi continuăm să fim vigilenți, să construim, să lăsăm o dâră de lumină acolo unde alții aruncă doar gunoaie.
N.B. Autorul a scris o carte despre o lume care se stinge,
despre frunze care poartă șoaptele celor absenți. Dar cutremurător nu este doar
faptul că trenul acela ne înstrăinează de cei iubiți; tragedia cu adevărat
sfâșietoare este că, într-o zi, pe acel peron pustiu, printre zăpezi și tăceri,
nu va mai exista nici măcar un singur poet rătăcit care să lase mărturie că
noi, toți ceilalți, am așteptat cândva acolo, plini de o dureroasă, cumplită
speranță.
Titi Damian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu