Tableta mea către Inia Dinia, frumoasa poveștilor. *
Cititorul, cel căruia îi tot pun întrebările
mele, e vocea de departe pe care o aud, uneori, bătând în poarta cetăţii
zămislită în mintea mea. O cetate ferecată cu lacătul copilăriei, undeva în
gândul meu. Acolo unde uneori aud sunetul
dombrei, sunet auzit prima oară în copilărie la nunțile tătărești din satul
natal al Dobrogei. Până la
ei nu văzusem acest instrument popular cu gâtul lung și subțire
și forma corpului alungită folosit, mai ales, în rândul comunităților turcice. „Cântă precum râul, plânge ca o mamă,/ tună ca un fulger,
dombra mea de soc –”, așa începea și o poezie scrisă în adolescență. Tu,
cititorule, ai ochi bătuţi de ploi, de privighetori, dacă nu înţelegi cum poetul
i-ar fi dedicat, cândva, Iniei Diniei, frumoasa din povestea lui Ispirescu,
tocmai un cântec. Un cântec sadovenian despre amara tristeţe a sufletului. Sau
am spune ca Slavici, în povestirea sa „O
viaţă pierdută”: „...moş Mărian şedea pe ladă, jălind patruzeci şi unu de
ani din viaţa sa”. S-a spus că autorul „Gurii satului” nu avea darul umorului.
Din păcate, când am scris primul cântec pentru Inia Dinia, frumoasa din
povestea cu Triști-copil, tocmai îşi închisese sufletul în „mânăstirea” pe care
și-a făurit-o voit, iar eu a trebuit să mă împac doar cu ce scrisesem. Dar și
aceasta e povestea pe care am încredințat-o, ca taină, doar măreției cerului.
Acum, pe cerul rece, plumbuit, nu se învârt
decât corbii şi vulturii acestor frământări ale mele. Pare a fi ca atunci când
mi-am închis copilăria printre cărţi. Dar atunci ăsta era sigurul mod de a
nu-mi fura cineva visele. Mă furișam în grădină, printre caiși, puneam o țoală
pe jos și întins pe spate citeam fără să mă deranjeze cineva. Citeam ce
citeam, apoi lăsam cartea pe piept și cu ochii închiși intram cu visul în lumea
cărților. Odată chiar l-am visat pe Felix (din Enigma Otiliei) care încerca să-i răspundă Otiliei ce tocmai îl
întrebase de ce o privește așa fix. „Sunt cuprins de un sentiment ciudat (îi
spunea Felix). Prezența ta aici mă face fericit, te-am așteptat cu încredere,
te-am visat, dar sunt chinuit de întrebări”. Apoi îl auzeam pe Felix cum o
întreba pe Otilia dacă o iubește sau nu. Aceasta, pesemne să scape de privirea
lui îi răspundea că îl iubește „de câte ori ți-am spus, pentru numele lui
Dumnezeu?” Dar Felix vroia să fie sigur și îi cerea mai mult decât această
mărturisire: „Te vei căsători vreodată cu mine?” Și auzeam prin somn cum Felix
o tot sâcâia pe Otilia cu întrebările iar Otilia exploda mai mereu: „Felix,
du-te și te culcă. Mi-e somn. Mâine povestim fiecare ce-am visat”. Și fiindcă
tare mult îi țineam partea lui Felix, și voiam să îi vin în ajutor, săream în
sus de mă trezeam cu cartea, alunecând de pe piept, pe jos. Și îmi părea rău că
nu i-am putut spune o vorbă pentru a-i alina durerea din suflet.
Însă a venit,
odată cu primele mele scrieri, vremea evadării din cetatea în care, de unul
singur, mă ferecasem. Crescusem și plecasem în lumea largă pentru a-mi înfăptui
visele. Uneori însă, în visele mele, mă trezeam tot acolo, în grădina cu caișii
noștri de acasă. „Tu eşti sigur că suntem la noi acasă?” – şi, visul se destrăma precum cel al lui
Grigori, din „Donul liniştit”, care
spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă!”. Se
visa alergând călare spre câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind
nestrânse, el tot aluneca de pe cal. Mi-aţi putea reproşa că trăiesc prea multe
fiinţe în mine (chiar eu mă simt uneori cam aglomerat de vocile lor), că încă
nu sunt pe deplin liber, după această presupusă evadare. În fine! E vrerea
cititorului, trecător şi el peste aceste rânduri, să poată să spună ceva, cam
în genul celor răstălmăcite nouă de Paul Valery. Adică: de tine, cititorule,
depinde de voi fi eu pentru tine „comoară sau mormânt”. Citez: „Depinde de-s
comoară sau mormânt/De tac sau spun cuvinte vorbitorului/Şi totul, doar de tine
ţine!”. Hildegard, din „La ţigănci” a
lui M. Eliade, avea dreptate să spună: „Toţi visăm... Aşa începe. Ca într-un
vis...”.
Iar uneori a
visa e ca şi cum ai fi pe ţărmul mării şi privești spre
orizont. Şi ce auzi? „Nu poţi trezi lumea decât prin cuvânt”, cum și bat în
surdină valurile. Se mai întâmplă să privești în gol deasupra colii de hârtie
ca și cum ai privi spre orizont și să-i cerșești cuvântului, frumusețea lui.
Ivan Turbincă nu era decât un cerşetor de tăcere la un capăt de pod, dar clipa
aceea l-a costat nebunia de a învăţa alfabetul scriitorului de geniu. Un
alfabet în care numai şi semnul crucii va rămâne adânc scrijelit în cuvânt. Și
singura prezență, acolo la masa de scris, e a ta cititorule, cel care îți țugui
buzele a mirare, văzând șovăiala mea, iar deasupra doar cerul în care ne
urmărește pe amândoi Dumnezeu din tronul lui de aur. Cel ce a întrezărit Universul
alături de poet se mai poate gândi la însemnătatea celui care l-a reprezentat
pe Mântuitor. Durerea e prezentă, iar tânguirea acestor dezvăluiri, sortită a
fi dusă cu noi toţi în mormânt îmi răscolește iarăși sufletul și încep din nou
să aștern cuvintele pe foaie. Să fie el un nou cântec pentru frumoasa Inia
Dinia? O, Inia Dinia care n-a cunoscut niciodată tristețea și apăsarea
mănăstirilor! Pe când îi scriam „cântecul”, vă mărturisesc că încă n-o
cunoscuse pe Sonia lui Dostoievski, cu siguranță! Monologul Soniei, ținut
dinaintea lui Raskolnikov, sună ca o spovedanie care mișcă ceva în ființa lui
și pleacă mai împăcat cu soarta sa spre Siberii. Cititorul e cel care va spune
în final că gloria omului-care-scrie depinde, la urma urmelor, de interesul cu
care generaţiile de după el îi vor recepta criticului care l-a avut în vizor,
înzestrarea rostirii. De ce o fi spus Coleridge că toţi oamenii se nasc
aristotelici sau platonieni, rămâne de discutat. Însă pot spune cum a rezolvat
ecuaţia aceasta I. Budai-Deleanu: „Dumnezeescul Platon şi el/Bea, mânca
cumsecade, domneşte;/Nici iscusitul Aristotel/Nu trăia fără vin, carne şi
peşte/Pentru aceea, de ale lor cărţi învăţate/Şi acu ne mirăm; şi cu dreptate”
(Ţiganiada C.10 v.9).
Și cititorul
meu a înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat cu poetul de
pretutindeni, în prima mea carte de poezie, era singurul meu prilej de
spovedanie lăuntrică, că poate şi eu sunt, ca şi el, un om dezamăgit. Dezamăgit
(am vrut să spun) ca un om pe care nu-l crede nimeni că a văzut (în vis)
lacrimi, în ochii sfinţilor din icoane. Pentru că (şi eu), asemeni lui Ismail
Kadare, în ploile de afară „nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a
cerului”. De aceea, mă adresez ţie, cititorule, cu îngrijorarea Ilinişnei (mama
lui Grigori, din „Donul liniştit”)
pentru viaţa ei şi, mai mult, a fiului ei: „Of, eu n-o să mai ajung să-l văd...
Of, n-am să ajung!” De aici şi eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici. „Omul să
fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei
tale te face fericit”. Erau cuvintele soacrei. Nu ale soacrei cu trei nurori.
Uneori, cred că necunoscuţii mei cititori sunt lebede, mai convingătoare decât
cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar gloria va fi a celui ce ţine
în mâna lui cele două chei de la cetatea în care Cel-de-Sus a ferecat lumea
cărţilor: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe a binefăcătoarei Biruinţe. Care dintre
cele două chei mi-ar da mie de înţeles acum, că, alegând-o pe una dintre ele şi
lăsând-o deoparte pe cealaltă nu am ales Resemnarea din faţa Destinului? „O!
voi, care treceți pe lângă mine, priviți și vedeți dacă este vreo durere ca
durerea mea” se tânguia, în plângerile lui, Ieremia. Și parcă îl aud
jeluindu-se: „Vai! Cum stă părăsită acum, cetatea aceasta atât de plină de
popor altă dată!” (Ieremia 1-1). „O carte cuprinde o lume în ea”, dar cu ce s-o
umplem, acum, noi? Cu lumea de aici, cu lumea plecată dincolo? Cineva tot se uită în interiorul celor două lumi să
descopere angoasantele relaţii dintre ele. Ne mai trebuie răbdare. „Dacă nu
dormi, ţi se poate tulbura mintea” – ne sugera bătrânul pescar al lui
Hemingway. Să sperăm că în cazul poporului român, Dumnezeu se va fi îndoit
cumva de „rătăcirea” sa, şi îi va fi încredinţată o nouă misiune, ştiindu-l (ce
asemănare cu personajul lui Kafka!) rătăcit deocamdată, prin lumea aceasta
desfăşurată într-o continuă parabolă. Sau, așa părăsit de Dumnezeu, cum pare a
fi în zilele astea, nu v-a auzi decât glasul dogit al fiului Militrisei (din „Săptămâna nebunilor” a lui Eugen Barbu):
„Mă, nemâncaților, să vă dau un galbin
de pomană, ori v-ați ajuns!... Acum să vă văd târâturilor! Coate goale ce
sunteți”… Durerea n-ar fi chiar atât de mare, dacă atunci când rostea toate
astea, nu l-aș fi știut mușcând din o baklava, sau cum zic unii, ar fi strâns
între craci o țigancă blondină, orice, înainte de moarte, pentru că, zice
cronicarul, „moartea venise, era undeva aproape, sau se înșela el?” Adică… mai
scrie cronicarul, erau doar ultimele lui zvârcoliri prin care avea „să trăiască
cu spaimă ucigașă de Trimis, care tot nu sosise, și căruia avea să-i scape,
pentru că avea să moară, murea, murise…” .
Iar eu, adormit cu coatele pe masa de scris, cu gândul la
Inia Dinia, la soarele tomnatic ce mai iese din când în când să îmi facă cu
ochiul, mă visez ca în „Ciulinii
Bărăganului” în acea furișare numită de autor „scăpare din iad”, când
Costache înhămându-și caii la căruță, căutând să scape de bombardament (era în
1907, la răscoală), rostise: „…acum ciulinii sunt cei care aleargă după noi. Și
sunt aprinși”. Numai că nu mi-aș dori un deznodământ la cele spuse de autor, ca
în replica doctorului Mitică din „Balanța” lui Băieșu: „Dacă iese normal, îl
strâng de gât. Cum o să se descurce în viață dacă e normal?” Păi cum să nu se
descurce? Doar cu mâinile goale în buzunare, plecat în lume, Panait Istrati s-a
descurcat datorită poveștilor avute în cap și pe care avea să le scrie la
îndemnul lui Romain Roland. Pescuit de scriitorul francez din apele profunde
ale oceanului social, după încercarea nereuşită de a-şi tăia beregata, prin
acea scrisoare netrimisă autorului (dar găsită asupra lui pe patul de spital),
Panait Istrati, acest vagabond de geniu, hoinarul misteriosului Orient, a creat
în limba franceză, în numele pământului strămoşesc, mult prea fermecătoare
„poveşti” trăite. Rolland îi scria lui Panait Istrati spunându-i că trebuie să
scrie într-atât de mult încât, viaţa care pâlpâie în trupul scriitorului să
treacă puţin câte puţin în paginile pe care le-a scris, până când cei din jur
nu-i vor mai simţi fiinţa şi nu vor mai vedea rânduri şi fraze care amintesc de
tot ceea ce a fost cândva. Rolland chiar îi spusese, uluit de talentul de
povestitor înnăscut al puşlamalei care voise să-şi ia viaţa: „Scrie, scrie,
şarla dracului, ai talent!”. Hoinărind prin lume ca „pescuitor de bureţi” şi
câte alte meserii şi îndeletniciri, are aerul unui Hamlet oriental, la 39 de
ani scrie „Chira Chiralina”, ceva
original pentru lumea occidentală. Iar nouă, povestea Chirei ne-a mişcat
inimile la toți, nu numai inima mea. Desprinsă dintr-o baladă veche, cu arapi
buzaţi şi feciori alunecoşi ca nişte şerpi (fraţii Kirei), nuvela lui Panait
Istrati păstrează doar poemul de slăvire în proză a cântecului bătrânesc, în
rest povestea e firească şi tumultuoasă. Ca și povestea Iniei Diniei și a lui
Triști copil, pe care mama ne-o spunea ori de câte ori ne rugam de ea să ne-o
mai spună încă odată, deși ne-o spusese și cu o seară înainte. Îmi plăcea cum
se tânguia copila de împărat, tatălui, ca să-i ridice o mânâstire în care să
stea cu cele douăsprezece fete culese de prin lume. Iar ultima, cea de a
douăsprezecea venise cu Triști copil, de care și îngrijea după moartea
părinților. Și când zugrăvea Triști copil, după lungi ani de rătăcire prin
lumea largă, chilia în care locuia Inia Dinia, eu deja treceam la somn și visam
cum voi ajunge, cândva, să zugrăvesc în cuvinte, chilia sufletului meu, și în
care cititorul să-și găsească și el sufletul lui mângâiat de „cântecul” meu:
„Și regret că vremea, ca năluca zboară,/cum s-arunc, în mare, dombra ca pe-un
leș?/când ești Frumusețea, dulce și amară.../Inia Dinia – floare de
cireș!”
* tableta a fost publicată în revista „Dunărea de jos”/nr. 288 martie 2026

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu