Tableta unei lumi ca de amurg matein (26)

 

Tableta unei lumi ca de amurg matein 

 

        O mică istorioară citită prin „O mie și una de nopți” spunea cam așa: un mare și însemnat sultan avea pe lângă el un sfetnic mult învățat la care ținea foarte tare. Dar într-o seară, sfetnicul visă că va întâlni a doua zi, în piața cetății, moartea, care venise acolo doar pentru el. Cum s-a trezit în zori, sfetnicul se prezentă dinaintea sultanului și îi spuse ce a visat. Și presimte el că acest vis a fost un semn că trebuie să plece negreșit dincolo de deșert, cât mai departe. Sultanul, care îl știa pe sfetnicul său un om care nu greșise niciodată în previziunile sale, îl sfătui să meargă în grajdul său și să ia degrabă cel mai iute cal și să plece de îndată cale de 100 de mile terestre până în cetatea Sihon a împăratului Hesbonului și să ceară din partea lui găzduire, până va trece pericolul și va crede că e vremea să se întoarcă acasă. Sfetnicul sărută mâna stăpânului său, mulțumi și, după ce luă calul, plecă în galop. Imediat ce servi cafeaua, sultanul merse el personal în piața din inima cetății, să vadă cu ochii lui dacă nu cumva sfetnicul său se înșelase de acea dată. Și, spre uimirea lui, moartea chiar era acolo și se plimba printre vânzătorii de la tarabe. Atunci a poruncit soldaților, care-l însoțeau, să imobilizeze moartea și să o azvârle din cetate. La auzul vorbelor de amenințare, moartea a căzut în genunchi dinaintea sultanului și a întrebat de ce i se face o așa nedreptate. „Fiindcă ai venit tocmai în cetatea mea să iei viața sfetnicului meu Ismail” a spus sultanul. „Dar eu am venit aici să îmi procur doar niște merinde de drum, a răspuns moartea. Cu sfetnicul tău Ismail trebuia să mă întâlnesc abia mâine în cetatea Sihonului!”

     Și mi se pare că e o mică nedumerire aici, în această parabolă, ce ne ţine prizonieri ca pe Robinson Crusoe, de nu ne putem încă desprinde de tâlcul ei. Ne zbatem pe lumea asta, facem atâtea nenorociri, fără a crede că va veni ziua când vom da socoteală dinaintea lui Dumnezeu. Dacă tot ce am cheltuit pe lumea asta investeam în Dumnezeu, ehei, cât de departe eram acum – ar fi spus E. Cioran. „Poate mi se năzăreau numai nişte zori noi” îşi amintea la un moment dat Mîşkin, eroul lui Dostoievski. Cine nu-l cunoaşte bine, râde de el. Un râset amar ca cel al omului din zilele noastre. Mulţi, astăzi, nu suntem cu mintea limpede, sau ceva în genul celor reproşate de Mîşkin. Câteva din reacţiile prinţului Mîşkin şi din împrejurările în care acesta e „uluit” de propria lui descoperire: „O, da, sunt vinovat! Probabil că de toate astea numai eu, singur eu sunt vinovat!”. Reacţiile sale, sunt (câteodată) şi reacţiile noastre. Să fi fost Mîşkin un altfel de Rastignac al epocii? Nu, pentru că smerenia şi blândeţea nu-i era caracteristică eroului lui Balzac. Dintre toate personajele lui Dostoievski, Mîşkin a avut de suferit din pricina tezei că oblomoviavismul încă era perceput ca cea mai naturală şi excepţională figură poetică a romanului din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. La urma urmei, Mîşkin e doar creaţia autorului. După chipul şi asemănarea sa, spune Biblia. Dar, ce spune Dostoievski? „Voi oamenii sănătoşi (…) nici măcar nu puteţi bănui ce înseamnă fericirea, acea fericire pe care o încercăm noi, epilepticii, cu o secundă înainte de criză”. Pesemne el o văzuse într-o realitate spirituală paralelă şi unde, fumul sobei din hornul casei părinteşti, împrăştiat liber, ară câmpul imaginaţiei unuia ca Dostoievski. A spune că Mîşkin e un memento al lui Christ, e ca şi cum am da timpul înapoi: echivalentul acelor „cinci minute” ale condamnatului la moarte evocat de autorul, însuşi, condamnat la moarte. Cum de altfel, noi toţi părem deja condamnaţi în aceste vremuri la moarte. A însemnat pentru noi, cititorii lui Dostoievski, un prinţ Mîşkin, echivalent al sfântului Gheorghe? Un sfânt Gheorghe ucigînd balaurul din viziunea lui Ippolit cel înfrânt de boală? Rimbaud nu se vedea prins în concilierile lui Christ; nici în concilierile Seniorilor – locţiitorii lui Christ. El spunea că are – de la strămoşii săi gali – ochiul albastru-alb, creierul îngust şi stângăcia în luptă. I-a fost, oare, de ajuns? Igor, cneazul Igor din vestitul cânt, părea un leu rănit în cele descrise de cronicarul său. Încântătoarea Iaroslavna era în turn, încă plângând, când trâmbiţele au sunat dezastrul întoarcerii la ceea ce mai rămăsese din oastea lui Igor. Sosirea lui Ulise în Ithaca, nu s-a făcut defel cu trâmbiţe şi surle. Fluviul rusesc şi marea, care sparge stâncile pe care se înalţă semeaţă cetatea Greciei antice, cântă şi acum legenda despre Igor şi oastea lui de viteji, dar şi Odiseea eroului care a construit calul de lemn la sfârşitul războiului troian. Întreaga literatură deplânge soarta eroilor noştri. A venit însă vremea întrebărilor. A semnelor. Prin această ultimă trăsătură, tristeţea prinţului Mîşkin se leagă de perspectiva eroului legendar Igor. Pentru că autorul lui este un rus fascinat de Rusia. Pe când un erou fascinat de plaiurile noastre mioritice? „Se face plânsul candelă de nuntă” până atunci – după cum spunea Ioan Alexandru într-un cântec. Dar, „Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos şi a îngerilor aleşi, ca să păzeşti acestea, fără a lua o hotărâre dinainte, nefăcând nimic cu părtinire”. (Epistola Întâi a lui Pavel către Timotei, cap. 5, v. 21).

     Ca o cârtiță am trecut în adolescență prin biblioteci... și în trupul fiecărei cărți răsfoite, toate cele citite și găsite cândva prinse, în acele file, le-am depozitat în memorie până s-au făcut o movilă. Important (mi-am zis) e să găsesc acolo, în movila aceea, cândva, acel adevăr din interiorul meu și să îl exprim, și să-l transmit și celui care mă va citi. Și citeam o carte ca și când Dumnezeu era prezent în centrul ei. Acum, când lumea noastră e o lume fără Dumnezeu, suntem în dilema lui Aleoșa din „Frații Karamazov”, care ne inducea ideea că, din momentul când întreaga omenire va părăsi credința în dumnezeire, atunci, concepția despre lume, care mai stă încă în picioare azi, se va prăbuși de la sine și va începe o epocă nouă. Că din moment ce Dumnezeu nu există, „totul este permis”. Dar n-am cădea în ridicolul pe care, bine îl mai ilustra nemuritorul Caragiale? Ia să vedem: „Nae: Vrei scandal cu orice preț? Mița: Da, vreau scandal, da... ai uitat că sunt fată din popor și sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevruarie; ... și am să-ți torn o revoluție, da’ o revoluție... să mă pomenești!” România pare a fi, azi, un fel de Mița Baston, ori zic unii că ne-am întoarce pe vremea fanarioților. Dar cum era pe vremea lui Nicolae Filimon din „Ciocoii vechi și noi”? Cum să nu știți?! Păi, haide, boieri dumneavostră, să vedem ce spunea şi gândea Dinu Păturică redivivus… „ – Să trăieşti, Măria ta, întru mulţi şi fericiţi ani! Eu sunt stolnicul Dinu Păturică, hale ispravnic de străini, şi am venit să mă închin Măriei-tale ca o slugă plecată ce sunt şi să primesc strălucitele porunci ce te vei milostivi a-mi da...”.  Vorbe mieroase și-atunci, meșteșugite și-acum. Aşadar, „după ce revoluţiunea triumfă şi sili pe boieri a o recunoaşte şi a-i jura credinţă”, abia atunci, Păturică deveni cel mai fierbinte apărător al ei şi, prin toate mijloacele, o exploată cât putu el mai bine. Oare cum suna jeluirea bieților țărani acum 200 de ani? Iată ce scria N. Filimon în „Ciocoii...” lui: „...căci Dumnezeu a luat dreptatea după pământ; arendașul ne jăfuiește, zapciul ne jupoaie de piei, gazda de județ și ispravnicii ne ung cu miere și ne leagă de copaci, de ne mănâncă muștele și țânțarii!” Iar despre situația țării: „De la domn până la zapciu, toți pe atunci furau cu mijloace delicate și cu o iscusință atât de mare, încât hoțul își asigura inviolabilitatea și nu se expunea la umilire”. Parcă ni se pare cunoscut, nu? Iată și cum se târguiau dregătoriile: „Candidatul la isprăvnicie <– ... nu sunt învățat să fur, îmi e milă să despoi pe săraci!> Vătaful care negocia funcția <– Astea sunt slăbiciuni care pier ca visele îndată ce te vei sui pe scaunul isprăvniciei.> Așa se trezise Dinu Păturică la 1814, un june de 22 de ani venit cu daruri și o scrisoare de la tătâne-său la ușa postelnicului Andronache Tuzluc. A venit în curtea postelnicului „cu picioarele goale și trențăros”, iar bietului om i s-a făcut milă de dânsul, l-a îmbrăcat, la dat la școală să învețe carte grecească... și drept mulțumire pentru aceste faceri de bine, Păturică s-a pus să-i mănânce starea și să-și bată joc de cinstea lui. Mai întâi acela îl făcuse ciubucciu, dar când boierul îi încredințase misiunea de a o spiona pe fermecătoarea grecoaică chera Duduca, ce-i căzuse cu tronc la inimă, Păturică se și văzuse ajuns: „Am în mâni pe țiitoarea grecului, patima lui cea mai de căpetenie. În sfârșit am cheia acelui strălucit viitor pe care-l visez de atâta timp.” Dar cum „diavolița de greacă” voia să ție doi pepeni într-o mână, (pe boierul care vărsa în casa ei atâta aur și argint, bijuterii și alte podoabe), cât și pe fiul calemgiului (un tânăr june chipeș ce-l avea, în ascuns, ca amant), Dinu Păturică, în șiretenia și viclenia lui, îi dă peste cap planul și și-o face partenera lui pentru a-și atinge scopul de a-l ruina pe Andronache și însuși averea acestuia ca „să mănânce împreună starea postelnicului Andronache”. În uneltirile lor cei doi îl îmbrobodesc pe postelnic să-l ridice pe Păturică la rangul de pitar, mai întâi, apoi vătaf mare și astfel să-și atingă ținta.  

     Păi, bine, citorule care pari a nu mă crede pe mine: dacă încă de pe atunci se ştia (până şi Păturică înţelesese asta), la ce bun a-i mai acuza, acum, pe iluştrii predecesori ai „altor Crai de Curte-Veche”? Autorul îţi confirmă teoria matale de-acum: „banul a închis gura tuturor”. Ce vor spune cei enumeraţi de Mateiu I. Caragiale (autorul Crailor de Curtea-Veche), în calitatea lor de înaintaşi ai acestei noi epoci? Ca şi Dinu Păturică, îşi vor pune o pereche de papuci galbeni de Ţarigrad, îşi vor strânge giubeaua la piept şi după ce vor face câteva complimente de linguşire, se vor repezi să sărute haina principelui, luând „o poziţiune umilitoare”. Și mai și rânjea, știm noi ca cine! Să fi înviat Dinu Păturică, a lui Nicolae Filimon, care-mi rânjea, precum un personaj caragialesc: „Credeai c-am murit, neică?” Şi i-am citit gândurile: „…Am pus mâna pe pâine şi pe cuţit; curagiu şi răbdare, prefăcătorie şi inşchiuzarlâc şi ca mâne voi avea şi eu case mari şi bogăţii ca ale acestor fanarioţi”. Era mai bine dacă Dinu Păturică (din Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon), care a primit vestea adusă de arnăutul vizitiu, de la o „cărucioară de ţară, fără coveltir (neacoperită)” și s-ar fi aflat în locul lui Alcinou al lui Homer? E doar o întrebare. Nausica nu i-ar fi răspuns vreodată tatălui său cu vorbele lui Păturică: „Daţi-l afară pe brânci, auzita-ţi voi? Eu nu am tată”. Câtă vreme omul depindea de Dumnezeu, gânditorii spuneau că trebuie să te rogi, pe toate căile, pentru realitate, nu pentru spirit. Pentru că Dumnezeu ştie că, rugându-te pentru alţii, ceilalţi nu pot decât să-ţi întoarcă spatele. Și chiar, gândindu-mă la cu ce arme se joacă astăzi pe scena politică, nuştiu de ce reţin în imagine cadrul ţintuit pe un perete, din încăperea lui Dinu Păturică cu privire la asasinarea principelui Hangerli de către trimisul Porţii Otomane. Ce o fi crezut autorul Crailor de Curtea-Veche, auzindu-mă acum și pe mine spunând că „mi-am făcut dușmană pe toată lumea”, când după aceste alegeri, în țară, s-a urzit în jurul nostru complotul tăcerii. Așadar, să-l lăsăm pe Dinu Păturică, visând lungit pe patul protectorului său Andronache Tuzluc, la „exploatarea minei sale”, dragă cititorule, şi să luăm aminte, că peste alți o sută de ani (prin 1910) acolo, la Curtea Veche, unde se întâlniseră, venind din ambele părți ale străzii, s-au încrucișat carele cu sicriele lui Păturică, adus de la ocnă și cel al bătrânului boier Andronache Tuzluc, taman în piața unde era biciuit și țintuit de urechi la stâlp Costea Chiorul, aveam să întâlnim alți trei crai vestiți ai literaturii noastre: Pirgu, Pașadia și Pantazi. Spune cronicarul Ciocoilor vechi și noi: „Această procesiune îngrozitoare (era vorba de biciuirea lui Costea Chiorul, tovarășul în matrapazlâcuri și hoții a lui Păturică – n.n.) trecu mai întâi prin piața Sf. Gheorghe cel Nou, de acolo intră în ulița Șelarilor și, ieșind pe la Curtea cea Veche, merse spre Sf. George cel Vechi...” Întâmplarea voise ca ei să se mai întâlnească încă o dată „înainte de a se prezenta la Dumnezeu spre a-și da seama de relele ce săvârșiseră pe acest pământ”. Bucureștiul de la începutul acestui veac, zugrăvit în Craii de Curte-Veche a lui Mateiu I. Caragiale, este un amestec ciudat și gotesc, o întrepătrundere bizară de balcanism și occidentalism. Romanul șterge hotarul dintre trecutul fanariot al țării și îmbină într-un straniu aliaj realitatea cu visul. Pașadia, ca figură, se desprinde din toți cei trei, fiindcă se retrăsese din politică și se dăduse la desfrâu, dar era un „crai așa ahtiat (după jocuri de noroc), băutor așa măreț... Era de necrezut cât citise”. Pirgu, în schimb „era o lichea fără seamăn și fără pereche”, doar faima de „băiat deștept” ce mai era de el, și avea „un suflet de hengher și de cioclu”. Iar Pantazi era „o minte clară, un spirit înarmat și liber”. Celor trei li se adaugă figura unei altfel de chera Duduca, cea a Penei Corcodușa o „bătrână și vestejită, cu capul dezbrobodit și numai zdrențe toată”, cum le apare înainte, crailor, această bețivă ce nu putea fi domolită de trei vardiști țepeni ce abia puteau să-i domolească furia nebuniei. „E Pena Corcodușa (remarcă cineva în mulțime), S-a îmbătat iar. Când e trează e cumsecade, dar dacă se ciupește, face urât”. Îndeletnicirea ei de bază, spune autorul, era să spele morții. Dar în urmă cu treizeci de ani fusese la fel de mândră și răpitoare ca și chera Duduca, chiar fusese iubita frumosului Serghie, nepotul împăratului, când, la războiul din 1877, ofițerii ruși umpluseră Bucureștiul. Și cum să nu atragă ochii ofițerilor această ființă fermecătoare cu „niște ochi mari verzi, verzi tulburi, lături-de-pește cum le zice românul, genați și sprâncenați”. Dar nepotul împăratului s-a dus să moară ca un cruciat în Balcani și la vederea sicriului Pena Corcodușa a dat un țipăt sfâșietor și a înnebunit. Nu avea să aibă sfârșitul cherei Duduca, cea care după arestarea lui Păturică și aruncarea lui în ocna de sare de la Telega de arnăuții domnitorului Grigore Ghica-vodă, a luat tot din casă și a fugit cu un turc peste Dunăre, însă, „voind a face pe cocheta și în casa noului ei bărbat”, fu descoperită și aruncată într-un sac închis în Dunăre, „după coprinderea legilor musulmane”. Dar să dăm cuvântul autorului „crailor” care spunea: „Socoteală nu am de dat însă decât Celui-Veșnic care, pentru păcatele noastre are cumpănă deosebită și înșală la cântar”. Și să nu uităm (spune Mateiu)... „că aici suntem la porțile Răsăritului, unde scara valorilor morale e cu totul răsturnată, unde nu se ia nimic în serios”. Pirgu, lichea fără seamăn, pare a-și avea prozeliți și în zilele noastre. Zicea el: „Știința vieții de care habar n-ai; aia nu se învață din cărți”. Și pentru a le arăta cum e făcută lumea (din care făcea el parte) își duce prietenii la Arnoteni „locul de întâlnire al lumei deocheaților și deșuceații timpului: jucătorii și cheflii de meserie, desdrumații, poticniții și căzuții, curățații rămași în vânt, chinuiții de pofta traiului fără muncă”, adică tot cam pe acolo unde se învârt craii zilelor noastre. Acolo unde Pașadia se ia la bătaie cu

cel mai bun al său prieten pentru tânăra și ochioasa Ilinca. O vorbă creștină zice că, mai devreme sau mai târziu, fiecare primește ce merită! Bietul Pantazi nu avusese la tinerețe noroc în prima dragoste pentru Wanda, care-l înșela pe ascuns cu mai toți din mahala. Dar nu avea să aibă mai mult, nici când o întâlnise la Arnoteni pe Ilinca. O țigancă îi ghicise într-o noapte și nu deslușise decât un semn de moarte, care și i se va arăta frumoasei Ilinca. Iar Pașadia își găsește sfârșitul în brațele unei curtezane. Doar Pirgu cunoaște măriri peste măriri: întâi prefect, apoi deputat, senator, ministru plenipotențiar, lucru care ne cam dă de gândit nouă, acum peste o sută de ani de la petrecerea dincolo a crailor. Adică, tot ăștia fără Dumnezeu să aibă parte de noroc? De Pena Corcodușa amintită mai sus, „femeia care fusese nebună din iubire” și părea să fi murit fericită, Pantazi și autorul acestei scrieri mai mult lirice decât epice, avea să dea, din întâmplare, cum era ea moartă și întinsă pe o rogojină lângă turla unei biserici vechi.   

      Ce să înțelegem noi de-aici? Că am rămas tot ca pe vremea lui Nicolae Filimon, cel care profeţea o vorbă, nicidecum uitată de mai marii cetăţii. „Fă-te om de lumea nouă, să furi cloşca de pe ouă” şi, ne descria scena în care Dinu Păturică chefuia cu prietenii săi, şi fiecare îşi striga „toastul” din fruntea mesei. De reţinut, ce „toasta”, unul Boroboaţă: „În sănătatea săracilor ţărani, fii şi ei din popor, cărora le dăm fum de ardei şi le punem fierul roşu pe piept, ca să le luăm bănişorii din pungă! Să trăiască văduvele şi copii cei sărmani, cărora le luăm pâinea din gură, ca să mâncăm noi, ăştia, peşte de Ţarigrad, halvale de Idirne şi să bem vin chipriotic!... În sănătatea ţărei întregi, pe care am lăsat-o în sapă de lemn!”...  Acolo la praznicul dat de Păturică vine și tătâne-său îmbrăcat în veșminte ponosite, cerând argaților să-l ducă dinaintea lui fiu-său, dar vorbele lui Păturică: „Auzi acolo obrăznicie! Un cerșetor de uliță să se numească tată al meu! Dați-l afară pe brânci, auzita-ți voi? Eu nu am tată”.,avea să-i atragă un teribil blestem din partea tatălui, după cum am văzut. Mulți dintre aleșii noștri (parcă reîncarnați și aduși pe capul nostru acum), erau şi ei la masa aceea. Dar toastul celui din romanul lui Nicolae Filimon, ca reprezentant al puterii unde se cocoțase prin mijloace viclene, era „pe ici şi acolo” adevărul ce-l trăim și azi, numai că (pare cunoscut, nu?) și ăla avea acel zâmbet dispreţuitor cu care orchestra mulţimea, adevăr de care, iată, avem parte, ca să ne liniştim pentru încă alţi 45-50 de ani de aici încolo. Și atunci, la ce-am mai trudi deasupra unei coli albe? Păi, am spune, asta e marea taină a celui aplecat deasupra colii de scris: să creadă el mai întâi toate astea şi apoi să aducă speranța, deseori, acolo unde nici n-a fost semănată.

     Însă cine ar bănui, cât univers lichid ar trebui să se scurgă în peniţa cu care tu, scriitor al oarecărui ţinut şi care stai sub streaşina exclamării oracolului din Delfi, rămas doar el să-ţi răspundă, ai vrea ca lumea să fie aşa cum ai gândit. Am fost culeşi din poporul ăsta şi duşi nu ştiu pe unde, ca în pilda semănătorului spusă de Iisus, dar gata, e timpul să ne întoarcem acasă, la masa noastră de scris pentru a îndrepta lumea.