Tableta unei lumi
ca de amurg matein
O mică
istorioară citită prin „O mie și una de
nopți” spunea cam așa: un mare și însemnat sultan avea pe lângă el un
sfetnic mult învățat la care ținea foarte tare. Dar într-o seară, sfetnicul
visă că va întâlni a doua zi, în piața cetății, moartea, care venise acolo doar
pentru el. Cum s-a trezit în zori, sfetnicul se prezentă dinaintea sultanului
și îi spuse ce a visat. Și presimte el că acest vis a fost un semn că trebuie
să plece negreșit dincolo de deșert, cât mai departe. Sultanul, care îl știa pe
sfetnicul său un om care nu greșise niciodată în previziunile sale, îl sfătui
să meargă în grajdul său și să ia degrabă cel mai iute cal și să plece de
îndată cale de 100 de mile terestre până în cetatea Sihon a împăratului
Hesbonului și să ceară din partea lui găzduire, până va trece pericolul și va
crede că e vremea să se întoarcă acasă. Sfetnicul sărută mâna stăpânului său,
mulțumi și, după ce luă calul, plecă în galop. Imediat ce servi cafeaua,
sultanul merse el personal în piața din inima cetății, să vadă cu ochii lui
dacă nu cumva sfetnicul său se înșelase de acea dată. Și, spre uimirea lui,
moartea chiar era acolo și se plimba printre vânzătorii de la tarabe. Atunci a
poruncit soldaților, care-l însoțeau, să imobilizeze moartea și să o azvârle din
cetate. La auzul vorbelor de amenințare, moartea a căzut în genunchi dinaintea
sultanului și a întrebat de ce i se face o așa nedreptate. „Fiindcă ai venit
tocmai în cetatea mea să iei viața sfetnicului meu Ismail” a spus sultanul.
„Dar eu am venit aici să îmi procur doar niște merinde de drum, a răspuns
moartea. Cu sfetnicul tău Ismail trebuia să mă întâlnesc abia mâine în cetatea
Sihonului!”
Și mi
se pare că e o mică nedumerire aici, în această parabolă, ce ne ţine prizonieri
ca pe Robinson Crusoe, de nu ne putem încă desprinde de tâlcul ei. Ne zbatem pe
lumea asta, facem atâtea nenorociri, fără a crede că va veni ziua când vom da
socoteală dinaintea lui Dumnezeu. Dacă tot ce am cheltuit pe lumea asta
investeam în Dumnezeu, ehei, cât de departe eram acum – ar fi spus E. Cioran.
„Poate mi se năzăreau numai nişte zori noi” îşi amintea la un moment dat
Mîşkin, eroul lui Dostoievski. Cine nu-l cunoaşte bine, râde de el. Un râset
amar ca cel al omului din zilele noastre. Mulţi, astăzi, nu suntem cu mintea
limpede, sau ceva în genul celor reproşate de Mîşkin. Câteva din reacţiile
prinţului Mîşkin şi din împrejurările în care acesta e „uluit” de propria lui
descoperire: „O, da, sunt vinovat! Probabil că de toate astea numai eu, singur
eu sunt vinovat!”. Reacţiile sale, sunt (câteodată) şi reacţiile noastre. Să fi
fost Mîşkin un altfel de Rastignac al epocii? Nu, pentru că smerenia şi
blândeţea nu-i era caracteristică eroului lui Balzac. Dintre toate personajele
lui Dostoievski, Mîşkin a avut de suferit din pricina tezei că oblomoviavismul
încă era perceput ca cea mai naturală şi excepţională figură poetică a
romanului din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. La urma urmei, Mîşkin e doar
creaţia autorului. După chipul şi asemănarea sa, spune Biblia. Dar, ce spune
Dostoievski? „Voi oamenii sănătoşi (…) nici măcar nu puteţi bănui ce înseamnă
fericirea, acea fericire pe care o încercăm noi, epilepticii, cu o secundă
înainte de criză”. Pesemne el o văzuse într-o realitate spirituală paralelă şi
unde, fumul sobei din hornul casei părinteşti, împrăştiat liber, ară câmpul
imaginaţiei unuia ca Dostoievski. A spune că Mîşkin e un memento al lui Christ,
e ca şi cum am da timpul înapoi: echivalentul acelor „cinci minute” ale
condamnatului la moarte evocat de autorul, însuşi, condamnat la moarte. Cum de
altfel, noi toţi părem deja condamnaţi în aceste vremuri la moarte. A însemnat
pentru noi, cititorii lui Dostoievski, un prinţ Mîşkin, echivalent al sfântului
Gheorghe? Un sfânt Gheorghe ucigînd balaurul din viziunea lui Ippolit cel
înfrânt de boală? Rimbaud nu se vedea prins în concilierile lui Christ; nici în
concilierile Seniorilor – locţiitorii lui Christ. El spunea că are – de la
strămoşii săi gali – ochiul albastru-alb, creierul îngust şi stângăcia în
luptă. I-a fost, oare, de ajuns? Igor, cneazul Igor din vestitul cânt, părea un
leu rănit în cele descrise de cronicarul său. Încântătoarea Iaroslavna era în
turn, încă plângând, când trâmbiţele au sunat dezastrul întoarcerii la ceea ce
mai rămăsese din oastea lui Igor. Sosirea lui Ulise în Ithaca, nu s-a făcut
defel cu trâmbiţe şi surle. Fluviul rusesc şi marea, care sparge stâncile pe
care se înalţă semeaţă cetatea Greciei antice, cântă şi acum legenda despre
Igor şi oastea lui de viteji, dar şi Odiseea eroului care a construit calul de
lemn la sfârşitul războiului troian. Întreaga literatură deplânge soarta
eroilor noştri. A venit însă vremea întrebărilor. A semnelor. Prin această
ultimă trăsătură, tristeţea prinţului Mîşkin se leagă de perspectiva eroului
legendar Igor. Pentru că autorul lui este un rus fascinat de Rusia. Pe când un
erou fascinat de plaiurile noastre mioritice? „Se face plânsul candelă de
nuntă” până atunci – după cum spunea Ioan Alexandru într-un cântec. Dar, „Te
îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos şi a îngerilor
aleşi, ca să păzeşti acestea, fără a lua o hotărâre dinainte, nefăcând nimic cu
părtinire”. (Epistola Întâi a lui Pavel
către Timotei, cap. 5, v. 21).
Ca o cârtiță am trecut în adolescență prin
biblioteci... și în trupul fiecărei cărți răsfoite, toate cele citite și găsite
cândva prinse, în acele file, le-am depozitat în memorie până s-au făcut o
movilă. Important (mi-am zis) e să găsesc acolo, în movila aceea, cândva, acel
adevăr din interiorul meu și să îl exprim, și să-l transmit și celui care mă va
citi. Și citeam o carte ca și când Dumnezeu era prezent în centrul ei. Acum,
când lumea noastră e o lume fără Dumnezeu, suntem în dilema lui Aleoșa din
„Frații Karamazov”, care ne inducea ideea că, din momentul când întreaga
omenire va părăsi credința în dumnezeire, atunci, concepția despre lume, care
mai stă încă în picioare azi, se va prăbuși de la sine și va începe o epocă
nouă. Că din moment ce Dumnezeu nu există, „totul este permis”. Dar n-am cădea
în ridicolul pe care, bine îl mai ilustra nemuritorul Caragiale? Ia să vedem:
„Nae: Vrei scandal cu orice preț? Mița: Da, vreau scandal, da... ai uitat că
sunt fată din popor și sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele
mele curge sângele martirilor de la 11 fevruarie; ... și am să-ți torn o
revoluție, da’ o revoluție... să mă pomenești!” România pare a fi, azi, un fel
de Mița Baston, ori zic unii că ne-am întoarce pe vremea fanarioților. Dar cum
era pe vremea lui Nicolae Filimon din „Ciocoii
vechi și noi”? Cum să nu știți?! Păi, haide,
boieri dumneavostră, să vedem ce spunea şi gândea Dinu Păturică redivivus… „ –
Să trăieşti, Măria ta, întru mulţi şi fericiţi ani! Eu sunt stolnicul Dinu
Păturică, hale ispravnic de străini, şi am venit să mă închin Măriei-tale ca o
slugă plecată ce sunt şi să primesc strălucitele porunci ce te vei milostivi
a-mi da...”. Vorbe mieroase și-atunci, meșteșugite și-acum. Aşadar, „după
ce revoluţiunea triumfă şi sili pe boieri a o recunoaşte şi a-i jura credinţă”,
abia atunci, Păturică deveni cel mai fierbinte apărător al ei şi, prin toate
mijloacele, o exploată cât putu el mai bine. Oare cum suna jeluirea bieților
țărani acum 200 de ani? Iată ce scria N. Filimon în „Ciocoii...” lui: „...căci
Dumnezeu a luat dreptatea după pământ; arendașul ne jăfuiește, zapciul ne
jupoaie de piei, gazda de județ și ispravnicii ne ung cu miere și ne leagă de
copaci, de ne mănâncă muștele și țânțarii!” Iar despre situația țării: „De la
domn până la zapciu, toți pe atunci furau cu mijloace delicate și cu o
iscusință atât de mare, încât hoțul își asigura inviolabilitatea și nu se
expunea la umilire”. Parcă ni se pare cunoscut, nu? Iată și cum se târguiau
dregătoriile: „Candidatul la isprăvnicie <–
... nu sunt învățat să fur, îmi e milă să despoi pe săraci!> Vătaful care negocia funcția <– Astea sunt slăbiciuni
care pier ca visele îndată ce te vei sui pe scaunul isprăvniciei.> Așa se trezise
Dinu Păturică la 1814, un june de 22 de ani venit cu daruri și o scrisoare de
la tătâne-său la ușa postelnicului Andronache Tuzluc. A venit în curtea
postelnicului „cu picioarele goale și trențăros”, iar bietului om i s-a făcut
milă de dânsul, l-a îmbrăcat, la dat la școală să învețe carte grecească... și
drept mulțumire pentru aceste faceri de bine, Păturică s-a pus să-i mănânce
starea și să-și bată joc de cinstea lui. Mai întâi acela îl făcuse ciubucciu, dar când boierul îi încredințase misiunea de a o spiona pe fermecătoarea
grecoaică chera Duduca, ce-i căzuse cu tronc la inimă, Păturică se și văzuse
ajuns: „Am în mâni pe țiitoarea grecului, patima lui cea mai de căpetenie. În
sfârșit am cheia acelui strălucit viitor pe care-l visez de atâta timp.” Dar
cum „diavolița de greacă” voia să ție doi pepeni într-o mână, (pe boierul care
vărsa în casa ei atâta aur și argint, bijuterii și alte podoabe), cât și pe
fiul calemgiului (un tânăr june chipeș ce-l avea, în ascuns, ca amant), Dinu
Păturică, în șiretenia și viclenia lui, îi dă peste cap planul și și-o face
partenera lui pentru a-și atinge scopul de a-l ruina pe Andronache și însuși
averea acestuia ca „să mănânce împreună starea postelnicului Andronache”. În
uneltirile lor cei doi îl îmbrobodesc pe postelnic să-l ridice pe Păturică la
rangul de pitar, mai întâi, apoi vătaf mare și astfel să-și atingă ținta.
Păi, bine, citorule care pari a nu mă
crede pe mine: dacă încă de pe atunci se ştia (până şi Păturică înţelesese
asta), la ce bun a-i mai acuza, acum, pe iluştrii predecesori ai „altor Crai de
Curte-Veche”? Autorul îţi confirmă teoria matale de-acum: „banul a închis gura
tuturor”. Ce vor spune cei enumeraţi de Mateiu I. Caragiale (autorul Crailor de
Curtea-Veche), în calitatea lor de înaintaşi ai acestei noi epoci? Ca şi Dinu
Păturică, îşi vor pune o pereche de papuci galbeni de Ţarigrad, îşi vor strânge
giubeaua la piept şi după ce vor face câteva complimente de linguşire, se vor
repezi să sărute haina principelui, luând „o poziţiune umilitoare”. Și mai și
rânjea, știm noi ca cine! Să fi înviat Dinu Păturică, a lui Nicolae
Filimon, care-mi rânjea, precum un personaj caragialesc: „Credeai c-am murit,
neică?” Şi i-am citit gândurile: „…Am pus mâna pe pâine şi pe cuţit; curagiu şi
răbdare, prefăcătorie şi inşchiuzarlâc şi ca mâne voi avea şi eu case mari şi
bogăţii ca ale acestor fanarioţi”. Era mai bine dacă Dinu Păturică (din Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae
Filimon), care a primit vestea adusă de arnăutul vizitiu, de la o „cărucioară
de ţară, fără coveltir (neacoperită)” și s-ar fi aflat în locul lui Alcinou al
lui Homer? E doar o întrebare. Nausica nu i-ar fi răspuns vreodată tatălui său
cu vorbele lui Păturică: „Daţi-l afară pe brânci, auzita-ţi voi? Eu nu am tată”.
Câtă vreme omul depindea de Dumnezeu, gânditorii spuneau că trebuie să te rogi,
pe toate căile, pentru realitate, nu pentru spirit. Pentru că Dumnezeu ştie că,
rugându-te pentru alţii, ceilalţi nu pot decât să-ţi întoarcă spatele. Și
chiar, gândindu-mă la cu ce arme se joacă astăzi pe scena politică, nuştiu de
ce reţin în imagine cadrul ţintuit pe un perete, din încăperea lui Dinu
Păturică cu privire la asasinarea principelui Hangerli de către trimisul Porţii
Otomane. Ce o fi crezut autorul Crailor
de Curtea-Veche, auzindu-mă acum și pe mine spunând că „mi-am făcut dușmană
pe toată lumea”, când după aceste alegeri, în țară, s-a urzit în jurul nostru
complotul tăcerii. Așadar, să-l lăsăm pe Dinu Păturică, visând lungit pe patul
protectorului său Andronache Tuzluc, la „exploatarea minei sale”, dragă cititorule,
şi să luăm aminte, că peste alți o sută de ani (prin 1910) acolo, la Curtea
Veche, unde se întâlniseră, venind din ambele părți ale străzii, s-au
încrucișat carele cu sicriele lui Păturică, adus de la ocnă și cel al
bătrânului boier Andronache Tuzluc, taman în piața unde era biciuit și țintuit
de urechi la stâlp Costea Chiorul, aveam să întâlnim alți trei crai vestiți ai
literaturii noastre: Pirgu, Pașadia și Pantazi. Spune cronicarul Ciocoilor
vechi și noi: „Această procesiune îngrozitoare (era vorba de biciuirea lui Costea Chiorul, tovarășul în matrapazlâcuri
și hoții a lui Păturică – n.n.) trecu mai întâi prin piața Sf. Gheorghe cel
Nou, de acolo intră în ulița Șelarilor și, ieșind pe la Curtea cea Veche, merse
spre Sf. George cel Vechi...” Întâmplarea voise ca ei să se mai întâlnească
încă o dată „înainte de a se prezenta la Dumnezeu spre a-și da seama de relele
ce săvârșiseră pe acest pământ”. Bucureștiul de la începutul acestui veac,
zugrăvit în Craii de Curte-Veche a lui Mateiu I. Caragiale, este un amestec
ciudat și gotesc, o întrepătrundere bizară de balcanism și occidentalism.
Romanul șterge hotarul dintre trecutul fanariot al țării și îmbină într-un
straniu aliaj realitatea cu visul. Pașadia, ca figură, se desprinde din toți
cei trei, fiindcă se retrăsese din politică și se dăduse la desfrâu, dar era un
„crai așa ahtiat (după jocuri de noroc), băutor așa măreț... Era de necrezut
cât citise”. Pirgu, în schimb „era o lichea fără seamăn și fără pereche”, doar
faima de „băiat deștept” ce mai era de el, și avea „un suflet de hengher și de
cioclu”. Iar Pantazi era „o minte clară, un spirit înarmat și liber”. Celor
trei li se adaugă figura unei altfel de chera Duduca, cea a Penei Corcodușa o
„bătrână și vestejită, cu capul dezbrobodit și numai zdrențe toată”, cum le
apare înainte, crailor, această bețivă ce nu putea fi domolită de trei vardiști
țepeni ce abia puteau să-i domolească furia nebuniei. „E Pena Corcodușa
(remarcă cineva în mulțime), S-a îmbătat iar. Când e trează e cumsecade, dar
dacă se ciupește, face urât”. Îndeletnicirea ei de bază, spune autorul, era să
spele morții. Dar în urmă cu treizeci de ani fusese la fel de mândră și
răpitoare ca și chera Duduca, chiar fusese iubita frumosului Serghie, nepotul
împăratului, când, la războiul din 1877, ofițerii ruși umpluseră Bucureștiul.
Și cum să nu atragă ochii ofițerilor această ființă fermecătoare cu „niște ochi
mari verzi, verzi tulburi, lături-de-pește cum le zice românul, genați și
sprâncenați”. Dar nepotul împăratului s-a dus să moară ca un cruciat în Balcani
și la vederea sicriului Pena Corcodușa a dat un țipăt sfâșietor și a înnebunit.
Nu avea să aibă sfârșitul cherei Duduca, cea care după arestarea lui Păturică
și aruncarea lui în ocna de sare de la Telega de arnăuții domnitorului Grigore
Ghica-vodă, a luat tot din casă și a fugit cu un turc peste Dunăre, însă,
„voind a face pe cocheta și în casa noului ei bărbat”, fu descoperită și
aruncată într-un sac închis în Dunăre, „după coprinderea legilor musulmane”.
Dar să dăm cuvântul autorului „crailor” care spunea: „Socoteală nu am de dat
însă decât Celui-Veșnic care, pentru păcatele noastre are cumpănă deosebită și
înșală la cântar”. Și să nu uităm (spune Mateiu)... „că aici suntem la porțile
Răsăritului, unde scara valorilor morale e cu totul răsturnată, unde nu se ia
nimic în serios”. Pirgu, lichea fără seamăn, pare a-și avea prozeliți și în
zilele noastre. Zicea el: „Știința vieții de care habar n-ai; aia nu se învață
din cărți”. Și pentru a le arăta cum e făcută lumea (din care făcea el parte)
își duce prietenii la Arnoteni „locul de întâlnire al lumei deocheaților și
deșuceații timpului: jucătorii și cheflii de meserie, desdrumații, poticniții
și căzuții, curățații rămași în vânt, chinuiții de pofta traiului fără muncă”,
adică tot cam pe acolo unde se învârt craii zilelor noastre. Acolo unde Pașadia
se ia la bătaie cu
cel mai bun al său prieten pentru
tânăra și ochioasa Ilinca. O vorbă creștină zice că, mai devreme sau mai
târziu, fiecare primește ce merită! Bietul Pantazi nu avusese la tinerețe noroc
în prima dragoste pentru Wanda, care-l înșela pe ascuns cu mai toți din mahala.
Dar nu avea să aibă mai mult, nici când o întâlnise la Arnoteni pe Ilinca. O
țigancă îi ghicise într-o noapte și nu deslușise decât un semn de moarte, care
și i se va arăta frumoasei Ilinca. Iar Pașadia își găsește sfârșitul în brațele
unei curtezane. Doar Pirgu cunoaște măriri peste măriri: întâi prefect, apoi
deputat, senator, ministru plenipotențiar, lucru care ne cam dă de gândit nouă,
acum peste o sută de ani de la petrecerea dincolo
a crailor. Adică, tot ăștia fără Dumnezeu să aibă parte de noroc? De Pena
Corcodușa amintită mai sus, „femeia care fusese nebună din iubire” și părea să
fi murit fericită, Pantazi și autorul acestei scrieri mai mult lirice decât
epice, avea să dea, din întâmplare, cum era ea moartă și întinsă pe o rogojină
lângă turla unei biserici vechi.
Ce să
înțelegem noi de-aici? Că am rămas tot ca pe vremea lui Nicolae Filimon, cel care
profeţea o vorbă, nicidecum uitată de mai marii cetăţii. „Fă-te om de lumea
nouă, să furi cloşca de pe ouă” şi, ne descria scena în care Dinu Păturică
chefuia cu prietenii săi, şi fiecare îşi striga „toastul” din fruntea mesei. De
reţinut, ce „toasta”, unul Boroboaţă: „În sănătatea săracilor ţărani, fii şi ei
din popor, cărora le dăm fum de ardei şi le punem fierul roşu pe piept, ca să
le luăm bănişorii din pungă! Să trăiască văduvele şi copii cei sărmani, cărora
le luăm pâinea din gură, ca să mâncăm noi, ăştia, peşte de Ţarigrad, halvale de
Idirne şi să bem vin chipriotic!... În sănătatea ţărei întregi, pe care am
lăsat-o în sapă de lemn!”... Acolo la praznicul dat de Păturică vine și
tătâne-său îmbrăcat în veșminte ponosite, cerând argaților să-l ducă dinaintea
lui fiu-său, dar vorbele lui Păturică: „Auzi acolo obrăznicie! Un cerșetor de
uliță să se numească tată al meu! Dați-l afară pe brânci, auzita-ți voi? Eu nu
am tată”.,avea să-i atragă un teribil blestem din partea tatălui, după cum am
văzut. Mulți dintre aleșii noștri (parcă reîncarnați și aduși pe capul nostru
acum), erau şi ei la masa aceea. Dar toastul celui din romanul lui Nicolae
Filimon, ca reprezentant al puterii unde se cocoțase prin mijloace viclene, era
„pe ici şi acolo” adevărul ce-l trăim și azi, numai că (pare cunoscut, nu?) și
ăla avea acel zâmbet dispreţuitor cu care orchestra mulţimea, adevăr de care,
iată, avem parte, ca să ne liniştim pentru încă alţi 45-50 de ani de aici
încolo. Și atunci, la ce-am mai trudi deasupra unei coli
albe? Păi, am spune, asta e marea taină a celui aplecat deasupra colii de
scris: să creadă el mai întâi toate astea şi apoi să aducă speranța, deseori,
acolo unde nici n-a fost semănată.
Însă cine ar bănui, cât univers lichid ar trebui să
se scurgă în peniţa cu care tu, scriitor al oarecărui ţinut şi care stai sub
streaşina exclamării oracolului din Delfi, rămas doar el să-ţi răspundă, ai
vrea ca lumea să fie aşa cum ai gândit. Am fost culeşi din poporul ăsta şi duşi nu ştiu pe unde, ca în pilda
semănătorului spusă de Iisus, dar gata, e timpul să ne întoarcem acasă, la masa
noastră de scris pentru a îndrepta lumea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu