Tableta mea către Inia Dinia, frumoasa poveștilor. (22)

 

Tableta mea către Inia Dinia, frumoasa poveștilor.  *

 

     Cititorul, cel căruia îi tot pun întrebările mele, e vocea de departe pe care o aud, uneori, bătând în poarta cetăţii zămislită în mintea mea. O cetate ferecată cu lacătul copilăriei, undeva în gândul meu. Acolo unde uneori aud sunetul dombrei, sunet auzit prima oară în copilărie la nunțile tătărești din satul natal al Dobrogei.  Până la ei nu văzusem acest instrument popular cu gâtul lung și subțire și forma corpului alungită folosit, mai ales, în rândul comunităților turcice. „Cântă precum râul, plânge ca o mamă,/ tună ca un fulger, dombra mea de soc –”, așa începea și o poezie scrisă în adolescență. Tu, cititorule, ai ochi bătuţi de ploi, de privighetori, dacă nu înţelegi cum poetul i-ar fi dedicat, cândva, Iniei Diniei, frumoasa din povestea lui Ispirescu, tocmai un cântec. Un cântec sadovenian despre amara tristeţe a sufletului. Sau am spune ca Slavici, în povestirea sa „O viaţă pierdută”: „...moş Mărian şedea pe ladă, jălind patruzeci şi unu de ani din viaţa sa”. S-a spus că autorul „Gurii satului” nu avea darul umorului. Din păcate, când am scris primul cântec pentru Inia Dinia, frumoasa din povestea cu Triști-copil, tocmai îşi închisese sufletul în „mânăstirea” pe care și-a făurit-o voit, iar eu a trebuit să mă împac doar cu ce scrisesem. Dar și aceasta e povestea pe care am încredințat-o, ca taină, doar măreției cerului. Acum, pe cerul rece, plumbuit, nu se învârt decât corbii şi vulturii acestor frământări ale mele. Pare a fi ca atunci când mi-am închis copilăria printre cărţi. Dar atunci ăsta era sigurul mod de a nu-mi fura cineva visele. Mă furișam în grădină, printre caiși, puneam o țoală pe jos și întins pe spate citeam fără să mă deranjeze cineva. Citeam ce citeam, apoi lăsam cartea pe piept și cu ochii închiși intram cu visul în lumea cărților. Odată chiar l-am visat pe Felix (din Enigma Otiliei) care încerca să-i răspundă Otiliei ce tocmai îl întrebase de ce o privește așa fix. „Sunt cuprins de un sentiment ciudat (îi spunea Felix). Prezența ta aici mă face fericit, te-am așteptat cu încredere, te-am visat, dar sunt chinuit de întrebări”. Apoi îl auzeam pe Felix cum o întreba pe Otilia dacă o iubește sau nu. Aceasta, pesemne să scape de privirea lui îi răspundea că îl iubește „de câte ori ți-am spus, pentru numele lui Dumnezeu?” Dar Felix vroia să fie sigur și îi cerea mai mult decât această mărturisire: „Te vei căsători vreodată cu mine?” Și auzeam prin somn cum Felix o tot sâcâia pe Otilia cu întrebările iar Otilia exploda mai mereu: „Felix, du-te și te culcă. Mi-e somn. Mâine povestim fiecare ce-am visat”. Și fiindcă tare mult îi țineam partea lui Felix, și voiam să îi vin în ajutor, săream în sus de mă trezeam cu cartea, alunecând de pe piept, pe jos. Și îmi părea rău că nu i-am putut spune o vorbă pentru a-i alina durerea din suflet.

     Însă a venit, odată cu primele mele scrieri, vremea evadării din cetatea în care, de unul singur, mă ferecasem. Crescusem și plecasem în lumea largă pentru a-mi înfăptui visele. Uneori însă, în visele mele, mă trezeam tot acolo, în grădina cu caișii noștri de acasă. „Tu eşti sigur că suntem la noi acasă?” –  şi, visul se destrăma precum cel al lui Grigori, din „Donul liniştit”, care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă!”. Se visa alergând călare spre câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind nestrânse, el tot aluneca de pe cal. Mi-aţi putea reproşa că trăiesc prea multe fiinţe în mine (chiar eu mă simt uneori cam aglomerat de vocile lor), că încă nu sunt pe deplin liber, după această presupusă evadare. În fine! E vrerea cititorului, trecător şi el peste aceste rânduri, să poată să spună ceva, cam în genul celor răstălmăcite nouă de Paul Valery. Adică: de tine, cititorule, depinde de voi fi eu pentru tine „comoară sau mormânt”. Citez: „Depinde de-s comoară sau mormânt/De tac sau spun cuvinte vorbitorului/Şi totul, doar de tine ţine!”. Hildegard, din „La ţigănci” a lui M. Eliade, avea dreptate să spună: „Toţi visăm... Aşa începe. Ca într-un vis...”.

     Iar uneori a visa e ca şi cum ai fi pe ţărmul mării şi privești spre orizont. Şi ce auzi? „Nu poţi trezi lumea decât prin cuvânt”, cum și bat în surdină valurile. Se mai întâmplă să privești în gol deasupra colii de hârtie ca și cum ai privi spre orizont și să-i cerșești cuvântului, frumusețea lui. Ivan Turbincă nu era decât un cerşetor de tăcere la un capăt de pod, dar clipa aceea l-a costat nebunia de a învăţa alfabetul scriitorului de geniu. Un alfabet în care numai şi semnul crucii va rămâne adânc scrijelit în cuvânt. Și singura prezență, acolo la masa de scris, e a ta cititorule, cel care îți țugui buzele a mirare, văzând șovăiala mea, iar deasupra doar cerul în care ne urmărește pe amândoi Dumnezeu din tronul lui de aur. Cel ce a întrezărit Universul alături de poet se mai poate gândi la însemnătatea celui care l-a reprezentat pe Mântuitor. Durerea e prezentă, iar tânguirea acestor dezvăluiri, sortită a fi dusă cu noi toţi în mormânt îmi răscolește iarăși sufletul și încep din nou să aștern cuvintele pe foaie. Să fie el un nou cântec pentru frumoasa Inia Dinia? O, Inia Dinia care n-a cunoscut niciodată tristețea și apăsarea mănăstirilor! Pe când îi scriam „cântecul”, vă mărturisesc că încă n-o cunoscuse pe Sonia lui Dostoievski, cu siguranță! Monologul Soniei, ținut dinaintea lui Raskolnikov, sună ca o spovedanie care mișcă ceva în ființa lui și pleacă mai împăcat cu soarta sa spre Siberii. Cititorul e cel care va spune în final că gloria omului-care-scrie depinde, la urma urmelor, de interesul cu care generaţiile de după el îi vor recepta criticului care l-a avut în vizor, înzestrarea rostirii. De ce o fi spus Coleridge că toţi oamenii se nasc aristotelici sau platonieni, rămâne de discutat. Însă pot spune cum a rezolvat ecuaţia aceasta I. Budai-Deleanu: „Dumnezeescul Platon şi el/Bea, mânca cumsecade, domneşte;/Nici iscusitul Aristotel/Nu trăia fără vin, carne şi peşte/Pentru aceea, de ale lor cărţi învăţate/Şi acu ne mirăm; şi cu dreptate” (Ţiganiada C.10 v.9).

     Și cititorul meu a înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat cu poetul de pretutindeni, în prima mea carte de poezie, era singurul meu prilej de spovedanie lăuntrică, că poate şi eu sunt, ca şi el, un om dezamăgit. Dezamăgit (am vrut să spun) ca un om pe care nu-l crede nimeni că a văzut (în vis) lacrimi, în ochii sfinţilor din icoane. Pentru că (şi eu), asemeni lui Ismail Kadare, în ploile de afară „nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului”. De aceea, mă adresez ţie, cititorule, cu îngrijorarea Ilinişnei (mama lui Grigori, din „Donul liniştit”) pentru viaţa ei şi, mai mult, a fiului ei: „Of, eu n-o să mai ajung să-l văd... Of, n-am să ajung!” De aici şi eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici. „Omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Erau cuvintele soacrei. Nu ale soacrei cu trei nurori. Uneori, cred că necunoscuţii mei cititori sunt lebede, mai convingătoare decât cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar gloria va fi a celui ce ţine în mâna lui cele două chei de la cetatea în care Cel-de-Sus a ferecat lumea cărţilor: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe a binefăcătoarei Biruinţe. Care dintre cele două chei mi-ar da mie de înţeles acum, că, alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o deoparte pe cealaltă nu am ales Resemnarea din faţa Destinului? „O! voi, care treceți pe lângă mine, priviți și vedeți dacă este vreo durere ca durerea mea” se tânguia, în plângerile lui, Ieremia. Și parcă îl aud jeluindu-se: „Vai! Cum stă părăsită acum, cetatea aceasta atât de plină de popor altă dată!” (Ieremia 1-1). „O carte cuprinde o lume în ea”, dar cu ce s-o umplem, acum, noi? Cu lumea de aici, cu lumea plecată dincolo? Cineva tot se uită în interiorul celor două lumi să descopere angoasantele relaţii dintre ele. Ne mai trebuie răbdare. „Dacă nu dormi, ţi se poate tulbura mintea” – ne sugera bătrânul pescar al lui Hemingway. Să sperăm că în cazul poporului român, Dumnezeu se va fi îndoit cumva de „rătăcirea” sa, şi îi va fi încredinţată o nouă misiune, ştiindu-l (ce asemănare cu personajul lui Kafka!) rătăcit deocamdată, prin lumea aceasta desfăşurată într-o continuă parabolă. Sau, așa părăsit de Dumnezeu, cum pare a fi în zilele astea, nu v-a auzi decât glasul dogit al fiului Militrisei (din „Săptămâna nebunilor” a lui Eugen Barbu): „Mă, nemâncaților, să vă dau un  galbin de pomană, ori v-ați ajuns!... Acum să vă văd târâturilor! Coate goale ce sunteți”… Durerea n-ar fi chiar atât de mare, dacă atunci când rostea toate astea, nu l-aș fi știut mușcând din o baklava, sau cum zic unii, ar fi strâns între craci o țigancă blondină, orice, înainte de moarte, pentru că, zice cronicarul, „moartea venise, era undeva aproape, sau se înșela el?” Adică… mai scrie cronicarul, erau doar ultimele lui zvârcoliri prin care avea „să trăiască cu spaimă ucigașă de Trimis, care tot nu sosise, și căruia avea să-i scape, pentru că avea să moară, murea, murise…” .

     Iar eu, adormit cu coatele pe masa de scris, cu gândul la Inia Dinia, la soarele tomnatic ce mai iese din când în când să îmi facă cu ochiul, mă visez ca în „Ciulinii Bărăganului” în acea furișare numită de autor „scăpare din iad”, când Costache înhămându-și caii la căruță, căutând să scape de bombardament (era în 1907, la răscoală), rostise: „…acum ciulinii sunt cei care aleargă după noi. Și sunt aprinși”. Numai că nu mi-aș dori un deznodământ la cele spuse de autor, ca în replica doctorului Mitică din „Balanța” lui Băieșu: „Dacă iese normal, îl strâng de gât. Cum o să se descurce în viață dacă e normal?” Păi cum să nu se descurce? Doar cu mâinile goale în buzunare, plecat în lume, Panait Istrati s-a descurcat datorită poveștilor avute în cap și pe care avea să le scrie la îndemnul lui Romain Roland. Pescuit de scriitorul francez din apele profunde ale oceanului social, după încercarea nereuşită de a-şi tăia beregata, prin acea scrisoare netrimisă autorului (dar găsită asupra lui pe patul de spital), Panait Istrati, acest vagabond de geniu, hoinarul misteriosului Orient, a creat în limba franceză, în numele pământului strămoşesc, mult prea fermecătoare „poveşti” trăite. Rolland îi scria lui Panait Istrati spunându-i că trebuie să scrie într-atât de mult încât, viaţa care pâlpâie în trupul scriitorului să treacă puţin câte puţin în paginile pe care le-a scris, până când cei din jur nu-i vor mai simţi fiinţa şi nu vor mai vedea rânduri şi fraze care amintesc de tot ceea ce a fost cândva. Rolland chiar îi spusese, uluit de talentul de povestitor înnăscut al puşlamalei care voise să-şi ia viaţa: „Scrie, scrie, şarla dracului, ai talent!”. Hoinărind prin lume ca „pescuitor de bureţi” şi câte alte meserii şi îndeletniciri, are aerul unui Hamlet oriental, la 39 de ani scrie „Chira Chiralina”, ceva original pentru lumea occidentală. Iar nouă, povestea Chirei ne-a mişcat inimile la toți, nu numai inima mea. Desprinsă dintr-o baladă veche, cu arapi buzaţi şi feciori alunecoşi ca nişte şerpi (fraţii Kirei), nuvela lui Panait Istrati păstrează doar poemul de slăvire în proză a cântecului bătrânesc, în rest povestea e firească şi tumultuoasă. Ca și povestea Iniei Diniei și a lui Triști copil, pe care mama ne-o spunea ori de câte ori ne rugam de ea să ne-o mai spună încă odată, deși ne-o spusese și cu o seară înainte. Îmi plăcea cum se tânguia copila de împărat, tatălui, ca să-i ridice o mânâstire în care să stea cu cele douăsprezece fete culese de prin lume. Iar ultima, cea de a douăsprezecea venise cu Triști copil, de care și îngrijea după moartea părinților. Și când zugrăvea Triști copil, după lungi ani de rătăcire prin lumea largă, chilia în care locuia Inia Dinia, eu deja treceam la somn și visam cum voi ajunge, cândva, să zugrăvesc în cuvinte, chilia sufletului meu, și în care cititorul să-și găsească și el sufletul lui mângâiat de „cântecul” meu: „Și regret că vremea, ca năluca zboară,/cum s-arunc, în mare, dombra ca pe-un leș?/când ești Frumusețea, dulce și amară.../Inia Dinia – floare de cireș!”  

 * tableta a fost publicată în revista „Dunărea de jos”/nr. 288 martie 2026

                                      Tudor Cicu

 

DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE

 

Tudor CICU,

            DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE

               (Odiseea Așteptării în Halta Destinului)

 

     Sunt nopți în care, bântuit de o insomnie pe care am ajuns să o accept nu ca pe oboală, ci ca pe o prelungire necesară a timpului de veghe, când somnul este o bătălie pierdutădin start, îmi dau seama că singura formă de imortalitate care ne este permisă stă înșirată pe rafturile bibliotecii, cărțile. Pentru mine, o noapte în care reușesc să scot din abisul uităriisufletul unei cărți este o victorie măruntă, dar glorioasă, împotriva morții. La o recentă lansare de carte, la Buzău, prietenul Tudor CICU mi-a înmânat volumul de poezii, DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE (Editura Editgraph, Buzău, 2025, 124 p.). L-am citit dintr-o suflare, descoperind, pe măsură ce mă afundam în lectură, o poezie proaspătă, alta decât cea cu care mă obișnuise autorul până acum. Un volum unitar tematic și stilistic, în care poezia clasică trăiește în armonie și se completează cu poezia modernă. Tudor CICU nu scrie pentru a bifa o normă editorială. El scrie din acea urgență organică, din foamea sufletului care a simțit prea de timpuriu căderea cortinei. Căci, fără îndoială că, așa cum mărturisește chiar Domnia Sa în Cuvântul înainte, „poetul nu este creatorul (...) ci martorul lumii prin care trece”. Această umilință asumată în fața creației este chintesența unei etici literare care s-a cam uitat. Poetul, în viziunea lui CICU, este seismograful unei dureri pe care nu o poate vindeca, ci doar consemna, pentru ca urmașii, dacă vor mai ști să citească, să afle cum am suferit, iar „poezia e singura formă de comunicare cu aproapele tău, cititorul, de a-i arăta drumul către fericirea spre care se îndreaptă un aventurier ca Don Quijote, și asta, înaintea tăcerii hamletiene definitive”.

     Titlul în sine, „Despre tine îmi vorbesc frunzele”, nu este un simplu artificiu romantic, o butaforie tomnatică pe care să o consumăm la o cafea. Aici, frunza căzută devine o probă arheologică a continuității. Ca arheolog al textului, nu pot să nu observ cum Tudor CICU transformă elementul vegetal într-un axis mundi al memoriei. Frunzele sunt relicve ale verilor trăite, așezându-se pe pământ ca niște stratigrafii ale durerii. Ele murmură istoria unui „Tu” eluziv, a unei iubiri care s-a consumat cândva, undeva la limita dintre vatră și exil, lăsând în urmă doar o „ticăloasă tăcere”. Iubita absentă din aceste poeme nu este o ființă din carne și oase, ci o umbră îmbrăcată într-o rochie de mireasă nefolosită, o fantomă care bântuie arhitectura fatalistă a fiecărui vers: „Nu ești lângă mine și-i frig ca la pol/ Mă tem că și mâine locul e tot gol./O fi fost și noaptea o prințesă rea/ Că prea plânge noaptea în tăcerea grea/Iar de-un timp în juru-mi rimele tot ning…/”(„se zbârlește vremea…”).

     Spațiul dominant al acestei cărți este peronul. Gara pustie. Tudor CICU se dovedește aici a fi un cartograf al așteptării zadarnice. „dar te-aștept și acum, chiar când gara-i pustie/ și hăituit ca azi, niciodată n-am fost/ iată-mă și mirat, toate-au parcă un rost/ ca și frunza pe drum hăcuită-n prostie./”(„cu ultimul tren”) Trenul din poezia lui CICU este chiar acest Ananke, o forță implacabilă care vine să despartă apele. Ești, cum bine sugerează poetul, un Don Quijote modern, bătându-te nu cu morile de vânt, ci cu acele secundare ale orologiului care îți macină lent, ireversibil, tinerețea. Iată aici, să urmărim modul în care poetul sublimează această teroare a timpului pierdut: „Căci în vis, gândul vor să-mi abată/ și trecând ani și ani fac posibil un vis/: să oprească și-aici…trenul/ ce ne-a trimis un destin neînțeles dintr-o lume în cealaltă./” Observați finețea cu care trenul capătă dimensiuni ontologice. El nu mai transportă trupuri, ci deportează suflete dintr-o paradigmă a speranței (lumea de dincolo, a visului) în realitatea crudă a despărțirii. E un destin „neînțeles”, asumat stoic.

     Când prezentul devine o rană deschisă, ce refuză să se vindece, Tudor CICU face pasul înapoi, către izvoare. Așa cum și eu, asimilat în Bărăgan, tânjeam după aerul aspru de pe Vârful Vătraiului sau după huma Muscelului pentru a mă încărca, poetul se întoarce în timpul mitic al copilăriei. Acolo îl găsește pe Bunicul, păstrătorul de rânduială, cel care împletea „păpuși din pănuși” și știa să asculte mersul lumii. Contrastul este tăios: între orașul modern, locuit parcă de hoitari și „indieni” aroganți care gonesc pe sensuri giratorii blocate, și curtea bunicului, unde până și tăcerea avea sens, prăpastia este de netrecut. Este dialectica eternă a Munteanului coborât la câmpie, care și-a dus cu el zeii, dar i-a pierdut pe drumul asfaltat al așa-zisei civilizații. Mai mult decât atât, se simte în carte o teroare ancestrală, orchestrată parcă de Ursitoare. CICU vorbește despre „ursitoarele” care, „la o masă de unde îți scriu zâmbind”, au aruncat deja zarurile pentru el. Orice am face, noi, rasa nefericită a acestei Europe, plătim un preț de neimaginat pentru fiecare secundă de fericire. Pentru CICU, prețul plătit pentru poezie a fost însăși viața nefăcută, consumată în cuvânt, în loc să fie consumată în carne și în sânge. Și te întrebi, firesc: ce îi mai rămâne acestui însingurat pe peron? Îndrăznim să afirmăm că intertextualitatea la Cicu nu este o cochetărie de salon. Nu-i citează pe Eminescu, Villon, Kafka, Borges sau Cehov pentru a poza în erudit. Îi convoacă la masa tăcerii sale pentru că ei sunt îngerii păzitori tereștri. Dialoghează cu Borges și cu Eminescu, cu Poe așa cum ar vorbi cu vecinii peste pârleaz, pentru că suferința lor se înfrățește peste veacuri în aceeași matcă a deziluziei: „Azi umbra Poe din <Corbul> e-atotcuprinzătoare./ Nevrednic sunt când versul ridică nebunia/ Din Macbeth, Don Quijote, la Hamlet într-o dramă…/Zadarnic Porumbescu, Enescu-n <Rapsodia>/ Slăveau o țară-n strune, azi alți pitici se-nhamă,/ Să strângă robinetul…/” („Umbra lui Poe în Corbul”)

     Citind DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE, m-am izbit frontal de o temă care mă obsedează: conspirația tăcerii. În fața certitudinii pierderii, vorbele își pierd cursul de schimb. Poetul vorbește despre „ticăloasa tăcere” care se lasă după plecarea iubitei, o tăcere care taie mai adânc decât orice cuvânt. De-abia acum înțeleg, trecând eu însumi prin infernul existenței, că uneori tăcerea este suprema formă de iubire sau de capitulare. A tăcea înseamnă a refuza să mai dai explicații unei lumi care oricum nu vrea să te audă. Stilul lui Tudor CICU are o eleganță vetustă, nobilă, ferită de isteria modernismelor de doi bani. Nu caută să șocheze, nu folosește un vocabular obscen pentru a părea „autentic”. Autenticitatea sa vine din rigoare. Rigoarea unei dureri asumate. Tudor CICU își aplică singur această exigență tiranică asupra propriilor emoții. El nu se plânge, el constată ruinarea, lașitatea lumii, scurgerea timpului, și o face cu capul sus. Pentru noi, cei rămași aici să ducem mai departe flacăra – noi, prietenii din grupurile literare provinciale, acolo unde a organiza o lansare de carte a ajuns o liturghie de rezistență în fața barbariei – volumul acesta este un manual de supraviețuire. Este un „lucru temeinic făcut”. Când pui în pagină o asemenea „cartografie corporală” a suferinței, când fiecare rând pare scris cu huma uscată a satului natal, știi că ai în față un scriitor care a refuzat să-și batjocorească vocația: „când basmul care ne-a hrănit cândva/ își face, ultimul, culcuș pe vatră/ cu-o ultimă privire de la poartă/ satul natal l-am părăsit din ea./ și la îndemnul unui cal de vis/ plecasem către viața fără moarte/ că într-atât, ursite, mi-au promis/ in veac de fericire ca la carte./”(„când basmul”)

     Cartea lui Tudor CICU vine, parcă, dintr-o altă lume, de pe acel Caraiman al sufletului românesc, aducând cu ea mirosul de aer curat și tăios, dar și tristețea unei rase pe cale de dispariție. Prietenia, se știe, este judecata supremă după care îmi evaluez semenii. Și citind această carte, simt că l-aș fi putut numi pe Tudor CICU Mare Prieten. Mă regăsesc în revolta lui tăcută, în demnitatea cu care își privește bătrânețea și amintirile, în refuzul său de a face compromisuri cu „arhitectura fatalistă” a unei lumi strâmbe. A ierta face mai mult decât o sută de pedepse, spune un proverb, dar eu nu știu dacă CICU iartă timpul pentru ce i-a furat, sau dacă doar îl privește în ochi, sfidător, așteptând ca ultimul grăunte de nisip din clepsidră să cadă.

     Tudor CICU, prin acest volum, nu a făcut altceva decât să își sfințească propriile amintiri, scoțându-le din noroiul uitării și așezându-le în raftul unde stau cei drepți. Este o operă care ne aduce aminte că România nu este doar țara corupților și a oportunismului orb, ci și a spiritelor care se zbat, în liniștea nopții, să mai lase ceva durabil în urmă. Nu ne este teamă să spunem că volumul DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE se înscrie organic în marea tradiție a poeziei noastre elegiace. Este o carte grea, o carte care te face să te oprești, să închizi ochii și să auzi, dincolo de zgomotul străzii, cum picură timpul. Să te gândești la toți cei care s-au făcut oale și ulcele, la toți părinții care au mers desculți prin noroi pentru noi, la toți acei îngeri păzitori tereștri pe care i-am pierdut pe drum. Și s-a gândit Tudor CICU și la Eminescu într-un poem de o frumusețe tulburătoare: „ne-ai spus c-avem o țară ca lacrima de dor/și-aud cum vântu-afară tot urlă prin zăbrele/văd două păsări albe pe-o sârmă stând rebele/și gânguresc la câinii ce latr-așa de zor[…]/vezi sub al tău luceafăr ne strângem lângă tei,/ când România plânge, când râde ea cu ochii/precum Cenușăreasa-n nevisate rochii/ strângând la piept condurii acelui prinț holtei./” („scrisoare domnului Eminescu”) Ingratitudinea este, adesea, răsplata generozității, scriam undeva. Poate că publicul larg va ignora această carte, prea grăbit să mai caute poezie. Dar noi, cei puțini, știm că lupta trebuie dusă până la capăt. Titi DAMIAN nu capitulează. Și nici Tudor CICU. Amândoi continuăm să fim vigilenți, să construim, să lăsăm o dâră de lumină acolo unde alții aruncă doar gunoaie.

N.B. Autorul a scris o carte despre o lume care se stinge, despre frunze care poartă șoaptele celor absenți. Dar cutremurător nu este doar faptul că trenul acela ne înstrăinează de cei iubiți; tragedia cu adevărat sfâșietoare este că, într-o zi, pe acel peron pustiu, printre zăpezi și tăceri, nu va mai exista nici măcar un singur poet rătăcit care să lase mărturie că noi, toți ceilalți, am așteptat cândva acolo, plini de o dureroasă, cumplită speranță.

 

                                                 Titi Damian

Din seria: dintre cărțile ajunse la mine. (Azi: Cristina Tamaș)

 

În loc de studiu de caz

     În timp ce lecturam romanul de introspecție psihologică „Statornicele umbre” scris de autoarea Cristina Tamaș (apărut în noua ediție revăzută și adăugită, la editura pim Iași, 2025), axat (în narare) cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei Umane, mă gândeam dacă AI-ul va putea vreodată să înlocuiască scriitorul uman, dacă va putea să și uimească cititorul într-un „studiu de caz” (așa cum mi-a făcut impresia, autoarea acestui roman), sau dincolo de latura biografică a personajelor, acesta poate să marcheze o astfel de perspectivă în ceea ce privește raportarea unor destine la epoca comunistă. Și, mă gândeam, privind istoria trăită de unii dintre noi ca pe un blestem, cum ar fi fost, purtând o asemenea povară a trăirilor, ca soarta individului acela „neputincios” (în fața unei uși hărăzite fără ieșire), să încerce, indiferent de urmări și a se elibera? Autoarea romanului de care facem vorbire, având o capacitate incontestabilă de a povesti cu notorietate orice amănunt din viața unor destine aflate sub povara unei sorți înrădăcinate în realitatea socială a acelor timpuri, reușește, ca într-o piesă de teatru, cu scene multiple din viața eroilor, să desfășoare un final apăsător de zbuciumat eroilor pe care îi poartă în cele 285 de pagini de carte. Spuneam că romanul ar detalia coordonatele unui studiu de caz, fiindcă povestea reflectă o experiență (dacă nu trăită, cel puțin istorisită de cineva și trecută prin filtrul conștiinței), și nu o doar o fantezie combinatorie a unor lecturi, sau un prilej de destăinuire a propriilor angoase. Privind în profunzimea narațiunii, ajungem și la concluzia evidentă prin etapele trăirilor celor trei eroi principali (Sandu, Vintilă și Timofte), că povestea nu poate exista în afara unui cadru al ideologiei comuniste și al unei reflectări vizionare asupra lumii din afara ei. Ca în orice piesă de teatru, decorul cu care cititorul face cunoștință, încă de la început, este casa doamnei Varvara, cu camerele și cămăruțele separate, situată undeva pe malul mării din Constanța și pe care distinsa și energica doamnă le închiria pentru turiști vara, când lumea venea pe litoral. De această dată cei trei chiriași (stomatologul Sandu și cei doi studenți veniți de la Iași: filologul Timofte și stagiarul în avocatură Vintilă) par a fi chiriași statornici de cursă lungă. Aceștia doi, din urmă, își încep odiseea primelor zile la locurile de muncă date prin repartiție. Avocatul Vintilă pornește cu dreptul în viață, în vreme ce profesorașul de română Timofte calcă, nefiresc, cu stângul. Și asta, fiindcă în lumea învățământului romănesc de la noi nu se putea răzbi decât cu ajutorul relațiilor de tot felul și a pilelor sus puse. Repartiția lui Timofte se dovedește a fi fost una „fără loc” și ca atare trebuia să se adreseze Inspectoratului școlar pentru o nouă repartiție. Cu ajutorul „pilei” stomatologului Sandu, unul dintre chiriașii doamnei Varvara, Timofte capătă o catedră la școala dintr-un sat dobrogean, pentru care va trebui să facă naveta. O școală de la țară cu neajunsuri de tot felul (lipsa lemnelor pentru încălzirea pe timp de iarnă a claselor, a condițiilor precare de pe timpul navetei, poi tirania directorașului ajuns acolo de la școala de partid Ștefan Gheorghiu și multe altele). Pe parcursul de început al lecturii, ca la orice piesă de teatru ai impresia de tărăgănare a deznodământului final, pentru că te aștepți ca autoarea să-ți pregătească o lovitură de imagine care pare că nu mai vine. În afară de petreceri și chefuri strecurate printre idilele de dragoste, pe care autoarea o aplică personajelor sale, acțiunea nu dă impresia că ne-ar putea conduce la un deznodământ tragic și antrenant. Balanța narațiunii e când și când înclinată, când ni se vorbește de neajunsurile care îi lovesc pe eroi și persecuțiile la care sunt supuși de regim. Dar să nu uităm orizonturile incerte scrutate de autoare și spre care își îndreaptă personajele, în acea societate aflată în derivă. Tinerii de astăzi își pot imagina, cu mari dificultăți sau chiar deloc, că au putut exista asemenea opreliști în regimul dictatorial de dinainte de decembrie ’89, iar lucrurile astea trebuiesc cunoscute și de ei. Și amintim aici acele amenințări cu tovarășii de la Cabinetul de Partid, scenă redată de autoare în confruntările lui Timofte cu directorașul școlii. Până aici am pendula și naviga în viața celor trei prieteni aflați în gazdă la doamna Varvara, cu visurile fiecăruia în parte, apoi fiecare cu povestea iubirii personale: mai întâi a stomatologului Sandu pentru profesoara Ioana (colegă de învățământ la aceeași școală cu Timofte) și idila fără șansă a avocatului Vintilă cu Elisabeta. În Sandu nu vedem decât acele mărturisiri, punctând spre final pe formularea cea mai clară a răului social resimțit de tinerii din generația lui, deși acestea sunt exprimate, îndeosebi, literar și nu politic. La Timofte ghicim cam ceea ce îi lipsește ca să se afirme și să se bucure de viață, dar și tragedia sufletească, ca experiență ultimă în viața lui. Și la amândoi, acea tristețe apăsătoare, ce avea să o resimtă Sandu după ce părăsise țara, lăsând acasă soția și cei doi copii și se refugiase după un vis iluzoriu în Germania: adică acea „umbră pe care o vedea prăbușindu-se, copleșită de tristețe și dor”. Simțindu-se trădată, Ioana consideră că nu mai are în față decât calea divorțului, iar apropierea lui Timofte (care face, primul, pasul de apropiere și iubire), pare a-i arăta colacul de salvare în căsnicia ei, deocamdată, ratată. „Timofte știe că greșise, încălcase o elementară regulă de prietenie, dar toate se întâmplaseră atât de firesc, de natural, încât prezența lui alături de Ioana i se părea  o întoarcere la existență ca și cum s-ar fi cunoscut mai de mult și viața lor s-ar fi întrerupt cândva” – scrie autoarea.

      Din trauma trăită în Germania și iubirea absurdă trăită lângă o altă româncă refugiată, Ingrid, cât și serviciile întreprinse acolo, care nu par a-i aduce bunăstarea promisă, Sandu va căpăta în cele din urmă acea formă de stoicism care va deveni în cele din urmă filozofia sa de viață, ceea cu certitudine, întrezărim noi, îl va salva. Amintirile de acasă îl chinuiesc la început: apoi refuză propunerea lui Ingrid de a fugi împreună în America și constată că, aici în Germania, murea în fiecare zi câte puțin cu aceste iluzii și fantasme ale vieții duse în străinătate, de aceea ia hotărârea să se întoarcă în țară la Ioana și copii. Chiar îi va spune, la un moment dat, Ioanei: „M-am lăsat atras de val, de himere întotdeauna... Habar n-ai ce tristă e imaginea României acolo!” Răspunsul Ioanei e categoric: „Suntem de un an împreună. Țin mult la el... la Timofte” Și totuși...

     Finalului antrenant, derulat ca într-un ultim act, autoarea îi asigură o substanțialitate conceptuală care angajează nu atât revolta cititorului, cât consacrata observație socială a autoarei, fiindcă iubirea și moartea mi se par că sunt formele extreme prin care putem să înțelegem schimbarea din finalul romanului. Mama nu este doar un canal unidirecțional de aducere în linie firească deznodământul narațiunii, ci punctul de sprijin, reazemul de încredere al Ioanei aflată în mijlocul torentului și vârtejului ce era cât p-aci s-o piardă. Cristina Tamaș îmbină diegeza scrierii cu introspecția și cu analiza psihologică, ca element de studiu, pentru a surprinde romanului subtilitățile sufletului unui personaj care își păstrează până la sfârșit luciditatea, sporind și dramatismul acțiunii.          

     Și, ca o concluzie de final, într-un fel Cristina Tamaș a reconstruit în plan realist parabola celui care, călcând cu moartea pe moarte a dat, totuși, viață celor ce păreau a se prăbuși definitiv. E acolo un fel de orizont din care greșeala din tinerețe îşi va cere, în final, jertfa iubirii, pentru a îndepărta sau măcar a repara ceva în ziua ce va veni. În pragul unei catastrofe (bănuită a o întâmpina, la lectură, în viața celor doi: Timofte și Ioana), vedeam la început și dragostea Annei din romanul lui Tolstoi, și ca în vis îmi apărea uneori cum își cuprindea capul cu brațele și îi spunea lui Vronski: „Ceea ce se întâmplă cu noi este ceva spăimântător, după cele ce s-au petrecut aici”. Și iată-mă ajuns și la întrebarea care mi-a stat pe buze multă vreme, poate chiar exprimată de la început, și spusă de Socrate: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea care rămâne este un produs al vremurilor trăite. Dacă nu înțelegi ceva din ce ți s-a întâmplat la un moment dat al vieții, asta nu înseamnă că, încercând să explici asta în pagina de scris, acest dans între inducție și deducție nu te poate conduce la deslușirea misterelor, ori a unui înțeles din noianul de gânduri care ți s-au părut, la vremea lor, atât de complicat.

 

                                            Tudor Cicu