A doua carte
poștală din stupina de la Negoșina
După o zi de muncă în prisacă, soția pune grătarul pe niște pietre, la
focul improvizat afară, în aer liber, pentru o „amărâtă” de friptură. În timp
ce fumul de deasupra grătarului se ridica spre cer, mi-am amintit de o scenă
din „Donul liniștit”, de Mihail Șolohov, când, Duniașka, primi știrea că
fratele ei, Grigori, rănit în război, va fi demobilizat și trimis acasă. Scena,
care se petrece între ea și soțul ei Mihailov, ne pare, acum, neverosimilă. Cum
adică? Un soț să-și acuze soția, numai pentru că fratele acesteia nu se dăduse
de partea ălor roșii și lupta de partea, na chestie, de partea cazacilor!
Întrebat, ce i se putea întâmpla lui Grigori (fratele Duniașkăi), Mihailov
(cumnatul, deci) spune: „Ce să-l aștepte? Judecata și Tribunalul!”. Adică, îi
împărtășea, Duniașkăi, gândul (de necrezut, între soți), că pe Grigori, chiar
era posibil să-l osândească și la împușcare. Și, când spunea asta, nici măcar
nu clipea din ochi. Atât era de convins și de sigur pe el. Doamne, în ce țară
ne-am rătăcit oare? – vorba lui Kafka. De ce mi-am amintit de scena aceasta?
Pentru că, adus, acasă, de un car cu boi (scena seamănă cu întoarcerea lui Don
Quijote, acasă, la Mancha, după neașteptatele lui întâmplări), de către o
fetișcană de numai 21 de ani, văduvă de război, lui Grigori, primul foc, făcut,
la un popas, în plină stepă, „mirosul de fum îi trezi amintiri triste în
sufletul lui”. Credea Grigori că isprăvise cu războiul, că-i ajungeau toate
câte i se întâmplase, că mergea acasă pentru ca în sfârșit, să se apuce de
treabă, să stea cu copii, cu Axinia...? Vise!... Și, tot o vorbă a lui Grigori
mă pune în gardă cu privire la toată lupta asta fără sens, dusă între cei care
continuă să scrie azi, ca să dea publicului o carte, și care nu primește NIMIC,
ca mai apoi, să se retragă cu gânduri ciudate, mârâind în „bârlogul lor”: „Dacă
am ține minte toate, am trăi ca lupii!” (spunea Grigori). ...În timp ce soția așterne pe masă friptura,
eu dau drumul dopului de la sticla cu bere, aceasta scoate un zgomot specific,
semn că friptura, musai, trebuie și udată din belșug. La masa așezată sub nucul
de la poartă, discutăm de ale noastre. Mă plâng soției că vremea ploioasă nu a
permis aducerea hranei în stup, hrană necesară formării puietului și, uite,
acum a înflorit salcâmul și nu e albină suficientă în stup ca să iasă la cules.
Pe stradă mai trece cte un om, dă binețe, și-și vede de drum. Dinspre casa lui
nenea Sile auzim mugetul vacii, în grajd. Cu o zi înainte, tanti Sultana ne
spusese că se așteptau, din clipă în clipă, ca vaca să fete un vițel, o
vițea... Nu știm cam ce ar însemna mugetul vacii. Poate pierduse vițelul și
acum scotea acele mugete sfâșietoare?!... Tot la Grigori, eroul Donului liniștit, mă duce gândul. Cum viața lui se făcuse
neagră, asemeni stepei pustiite de foc. Pierduse (spunea Șolohoh) tot ce avea
mai drag pe lume. Moartea nemiloasă îi răpise totul, îi dărâmase toate visele.
Ajuns printre dezertori (ai unei părți, ori alta a războiului dintre roșii și
albi), Grigori îl întrebă la un moment dat pe căpetenia Ciumakov: „Încotro vrei
să pleci?„ Acesta îi răspunde nefiresc: „Să-mi caut alt trai mai ușor. Poate că
mergi și tu cu mine?”. Grigori are un răspuns dezarmant: „Nu, du-te singur!”.
...Poate credeți că bat câmpii cu astfel de rememorări. Dar, ce se întâmplă cu
scriitorii acestei urbe buzoiene, îmi puteți spune, altceva, sub imperiul
acestui gând a lui Grigori? Fiecare merge de unul singur pe drumul lui. Care
e... nu se știe! Dar, vorba lui Grigori: „Viață e asta?” Iată... ajunși la
sfârșitul romanului, că lui Grigori i s-a împlinit visul, după atâtea și atâtea
nopți de nesomn. De a se afla, la capătul drumului, la poarta casei sale,
ținându-și fiul în brațe... „Era tot ce-i mai rămânea în viață, tot ce-l mai
lega de pământ și de toată lumea uriașă ce strălucește sub soarele rece”.
...Era! Așa își încheie M. Șolohov
cel mai strălucit roman al secolului său. Dar, oare, ce strălucește sub acest
soare „rece”, în lumea celor care scriu? Mușc din friptură și sorb paharul
umplut cu spuma berii. E o întrebare (mă gândesc) la care va trebui cineva să
răspundă cu sinceritate. Fără patimă și fără ură! Cu gândul la eroul lui
Șolohov. Cu gândul, la toate!
(va
urma)
Sunteti un fericit. Eu am pe un gard al gradinii 20 de salcami infloriti si un soc de asemenea inflorit, cat stejarul lui Stefan cel Mare si Sfant. Dar n-am stupi. Acum cativa ani, un prieten a promis ca ma va initia si-mi va vinde doi stupi, ca e pacat de gradina mea plina de flori si de salcami si de soc. Ei bine, s-a grabit si a murit. Livada si gradina si socul sunt pline de albine, dar nu sunt ale mele.
RăspundețiȘtergereDomnule DAD: Aceste rânduri îmi amintesc de „Toiagul păstoriei” lui Ion Druță. Cum începea? „Și... n-avea oi”. Finalul acela cu covorașul de iarbă, singurul din cimitir, taman la mormântul ciobanului ... care, iată, n-avea oi... e singular în proza scurtă a lui Ion Druță. Cine știe? Poate cum strecurase acela sămânța ierburilor de munte prin buzunare, de răsărise, pesemne iarba aceea, așa vă pomeniți într-o bună zi cu un roi de albine în salcâmii aceia. Și, nu mai puteți spune: Era odată un prisăcar, da, n-avea albine...
RăspundețiȘtergere