joi, 29 august 2013

402. Plajele însorite din Halkidiki (4)

 1. Insula "Broaştei ţestoase" de lângă Neos Marmaras.
 2.Plaja de la Toroni - partea dinspre SUD.
 3. Toroni (plaja, partea dinspre NORD)
4. Ajuns pe plaja de la Sikias.
5. Vedere plajă din Sikias (în fundal, mult peste mare, în zare: Muntele Athos)

4. Între Toroni şi Sikias
                               Moto:
                                          „La margine de noapte
                                            şi început de zi:
                                            de-o parte e lumina
                                            de alta – bezna şi...”
                                              (Vasile Tărăţeanu)
   Gogol spunea „În noaptea de ajun”, că „liniştea era atât de adâncă, încât omătul se auzea scârţâind sub cizmă de la o jumătate de verstă”. Gogol povestea despre acea întâmplare din satul Dikanka, când nimeni nu prinsese de veste că necuratul le şterpelise, localnicilor, luna. Păi, bine, domnilor! În plină vară, eu, aici, vă pot minţi pe domniile voastre, că aşa şi pe dincolo? Să-mi fie cu iertare! Nu dezmint tot ce am scris până acum. Păi, chiar era, acolo, atâta mare cât să încapă în burta balaurului din recenta mea carte scrisă. Liniştea pe plaja de la Neos Marmaras era „adâncă”, nu ca forfota de pe la noi, iar „zumzetul” greierilor (greieri să fi fost?) din pinii ce străjuiau ţărmul la Neos Marmaras, se auzea pe plajă, până la noi. Pe astfel de plaje, printre atâţia străini, te simţi ca Ulise – care uneori s-a numit Nimeni -, adică cel mai modest şi mai anonim dintre oamenii de pe plajă. Nici urmă de insecte sâcâitoare (ca pe la noi: muşte ori musculiţe) – că, aducându-mi aminte cum mă chinuiau nesuferitele astea, în urmă cu ceva ani, când mă aflam pe plaja de la Venus ori Jupiter din Mangalia, îmi venea să plâng. Ceva, totuşi, m-a întristat un pic. Au trecut prea repede cele patru zile petrecute aici. Astfel că, în a cincia zi, din nou, a trebuit să împachetăm la bagaje şi să pornim iarăşi la drum, către Sartri, un orăşel aflat pe coasta de est a Sithoniei. Dar, mai întâi, ne propunem să trecem prin mica staţiune Toroni. În drum spre Toroni, ne oprim pe un platou, la marginea şoselei, pe muchia unui deal şi privim, în urmă, spre Neos Marmaras. Dincolo de pădurea de pini zărim marea şi (o, da!) forma insulei din mare, care de aici, seamănă uluitor cu profilul unei broaşte ţestoase, uriaşe, înaintând în mare. Toroni este o staţiune mică, ceva aparte în decorul dealurilor golaşe, stâncoase din jur. Un golf larg, orientat spre vest, cu o plajă întinsă (cca 2 km), aproape pustie la ora 1000 când sosim noi, cu umbrele şi scăunele de plajă, lăsate de turiştii aflaţi, la ora aceasta, în hotelurile cochete ori la micul dejun pe terasele restaurantelor, mai toate, având panouri inscripţionate cu oferte în limba rusă. Nu stăm, aici, decât vreo două-trei ceasuri, timp în care, turiştii încep să-şi recupereze umbreluţele şi scăunelele abandonate direct pe plajă. Apa e limpede, cu ceva pietre în apă, la intrare, ca, apoi, să zăreşti (doar să zăreşti, nu să atingi) nisipul de pe fundul mării. Nisipul de pe plajă e acceptabil. Am observat doar două zone amenajate cu umbreluţe şi şezlonguri private, în rest plaja e la liber. După cele câteva ore petrecute pe plaja de la Toroni, de hârjoneală prin apă, ne deplasăm spre coasta de est a peninsulei. Tabloul peninsular devine, deodată, dezolant. Ai impresia că te afli într-un deşert stâncos. Locul pinilor măreţi şi impunători de pe coasta de vest l-au luat mărăcinişurile şi tufele pitice. Se spune că incendiile ce au avut loc, cândva, în zonă, au impus acest peisaj dezolant. Clinchetul clopoţeilor caprelor ne dau de veste că prin apropiere paşte turma unor ciobani. Caprele şi incendiile chiar au jucat un rol important în despădurirea zonei, transformând ţinuturi întregi de munte, în zone sterpe, stâncoase, care le priesc doar caprelor. La asta a contribuit (se pare) şi o decizie a guvernului Greciei, care prin anii ’80 permitea păscutul pe teritoriul pădurilor devastate de foc, fapt ce le-a dat un imbold de rău augur deţinătorilor de turme de capre. Ne oprim la Sikias, aproape de plajă, lângă o maşină parcată, cu nr. de Timişoara. În spatele plajei se desfăşoară nişte terenuri agricole de câmpie cu livezi înghesuite între dealurile joase. Oraşul trebuie să fie ceva mai încolo, deoarece zona e lipsită de construcţii care să-ţi atragă atenţia. Plaja (şi aici) e relativ pustie. Nisipul foarte fin, ne atrage atenţia, iar dinspre est, de pe mare, pe unde zărim celălalt braţ peninsular cu muntele Atos în zare, vântul aduce către ţărm, valuri bulbucate, cum n-am mai văzut în locurile pe unde am fost. Asemenea celorlalţi turişti, ne opintim în valuri şi facem ca plaja să răsune de larma noastră. Ne bucurăm o vreme de masajul ce ni-l face, gratuit, marea la Sikias. Îmi place când cineva ia în piept valul care încearcă să-l dea cu cracii în sus. Marea fiind sărată, nu-i nici un pericol de înec. De fapt, nicăieri n-am văzut vreun salvamar. Odată epuizaţi, spunem „gata”: e timpul să ne îndreptăm spre Sartri, unde ne va aştepta un hotel şi alte trei nopţi de cazare, programate pe internet cu locuri reţinute, dinainte de plecarea din România. Nimic nu anunţa că, de aici, încolo, ne aştepta noi şi ciudate întâmplări. Nebănuite întâmplări. Cum ar fi spus Gogol (că tot am început cu el): „Petreceţi, flăcăi, acum începe sărbătoarea noastră”. Scriitoricească (zic eu), care va să zică.

                                                    (va urma: marţea viitoare)       


marți, 27 august 2013

401. Plajele însorite din Halkidiki (3)

 1. Soţia, încercând să salveze Soarele de la o scufundare (posibilă), în Marea Egee.
 2. Marea ca nişte oglinzi în mişcare, departe, linia de demarcaţie cu ultramarinul mării şi două geamanduri. Plus, insula broaştei ţestoase.
3. Oraşul Neos Marmaras, văzut din direcţia  plajei. Partea dinspre ţărm.
 4. Greu la deal... când vii de la tavernă!
5. În port... printre corăbii şi gânduri. "Care o fi a mea?"
6. În pădurea de pini, la campingul turiştilor, un colţ de rai numai al lor. Eu, doar rătăcit printre stânci.

  1. Neos Marmaras 
                              Motto:
                                   „Pe sub picioare foşnesc
                                    amintiri dezghiocate de alţii”
                                                  (Vasile Tărăţeanu)

   Ajunşi la Neos Marmaras, în port, văzând multitudinea de catarguri ale iahturilor de aici, mi-am adus aminte de versurile poetului constănţean Sorin Roşca, din „Iubirea ca o flacără-n rostogolire”: „nici că-mi păsa de nebunia lumii/vărsând balauri de cerneală pe fereastră,/eu îndopam lumina cu literele tale/şi-n portul unei stele cu cârlionţi de jar/se întrupa cu zorii pe catarg/corabie de abur, îmbrăţişarea noastră”. De aici, din port, străzile urcau în serpentine, sub forma unor povârnişe de munte. La prima vedere ni s-a arătat un Neos Marmaras, ca modern şi cochet oăşel de munte. Eram curioşi să aflăm încotro se afla plaja, dar mai întâi trebuia să găsim hotelul House Rania II. Fiul şi soţia au plecat în recunoaştere. Eu am preferat să cobor pe o străduţă, către un ţărm vizibil şi, ajuns acolo, mi s-a înfăţişat cam la cca 1 km, plaja. Ce ştiu, e că pe mine mă dureau gleznele, şi mai bine era să-l las pe fiul meu, mult mai tânăr, să găsească hotelul. După un timp ne-a făcut semn cu mâna să-l urmăm pe o stradă cam la 60-80 m înălţime de locul de unde abia coborâsem să admir ţărmul şi plaja. Administratorul (ori patronul) hotelului ne-a indicat apartamentul nr. 10 de la etajul 2. Aici, însă, o ciudăţenie. Deşi urcasem, de jos, de la intrare, două etaje, aflaţi pe balconul dinspre strada opusă hotelului, unde şi parcasem maşina, constatăm că nu ne aflam decât la o înălţime de 1,5 m de şosea, aşa că ne-a fost uşor să trecem cu mâna, prin balcon, geamantanele şi bagajele noastre. În cele patru zile petrecute aici, am avut condiţii excelente: baie separată cu apă caldă la boiler electric, bucătărie spaţioasă separat, cu tot strictul necesar (frigider, plită electrică, vase de bucătărie, veselă etc...)- apoi, dormitorul cu trei paturi, televizor şi aer condiţionat, şi balconul dinspre stradă care ne oferea vizualizarea automobilului parcat la loc sigur. Ne-am instalat imediat şi, la numai un ceas de la instalare eram, deja, pe plajă. Plaja (după ce coborai o pantă abruptă, cam la 350 – am numărat 85 de trepte până jos -) se afla la cca 200 m de hotel, lângă frumosul stadion al oraşului. De această dată, am găsit o plajă destul de lată (cca 6-8 m) şi de lungime cca. 1,5-2 km. La celălat capăt se zărea Porto Caras, un complex independent alcătuit din trei hoteluri enorme (în genul hotelurilor mamut din staţiunile Călimăneşti-Căciulata de la noi); clădiri fără nici un fason. Apropo: am încercat într-o zi să pătrundem şi acolo, dar paza locală nu ne-a permis, spunând că e loc privat!!! Nisipul de pe plajă e fin, deci, minunat. Plaja e curată, marea limpede, de o culoare verde-deschis-şi-albastru perceptibil dinspre ţărm cca 10-15 m spre larg, de unde, începea cu o linie clară de demarcaţie, culoarea aceea albastră, de cerneală, dar care îţi permitea să-ţi admiri picioarele, chiar şi  unghiile de la picioare, când ajungeai înot, în mijlocul ei. Primul lucru care-ţi sare în ochi, e limpezimea şi curăţenia unei mări pe care oricând îţi poţi odihni vederea.  De aici, de pe plajă, am putut admira mai de aproape (cca 1 km) insula din mare, pe care o întrezăream de la Pefkochori. I se spune, insula broaştei ţestoase. Aveam să ne lămurim, abia după ce aveam să părăsim oraşul Neos Marmaras, de ce i se spune astfel. Primul grup întâlnit pe plajă, lângă cearceafurile noastre, a fost al unor tineri din România: trei băieţi şi două fete. Unul din ei s-a lăsat îngropat în nisip până sub bărbie. Doar capul i se mai vedea, spre amuzamentul copiilor din jur. Iar mormanul de nisip ce-l acoperea, voia să semnifice sarcofagul lui Tutankamon. În rest, ca şi la Pefkochori, sârbii şi grecii erau majoritari. Ce-i drept, mai auzeam vorbindu-se în germană ori engleză. Am fost curioşi să asistăm la un asfinţit de soare în mare şi am surprins, în fotografii, soarele asfinţind în mare, printre palmele noastre. Neos Marmaras este un orăşel cu agitaţie intensă, seara după orele 2200. Portul, tavernele, orăşelul copiilor, magazinele cu suveniruri ... etc, îţi oferă tot atâtea încântări ale ochilor, cât nici n-ai fi crezut vreodată că în oraşul tău ai fi putut visa. De-a lungul falezei, din direcţia portului, spre campingul instalat în pădurea cu pini – marea îţi oferă privelişti atât de sălbatice în forme stâncoase, cât şi refugii cu plaje mici şi ascunse privirilor trecătorilor, că, fac pariu că n-aveţi a vă imagina toate astea, oricât m-aş strădui eu să vi le descriu. Merită să vedeţi cu ochii voştri, nu să-mi citiţi mie toate fumurile cernelii lăsate, acum, de stiloul cu care scriu, pe coala asta de hârtie. E prea complicat să intrăm în subiectul ăsta, aşa că, mai bine să lăsăm deoparte toată „filosofia” asta. Vă pot spune că, aici, la Neos Marmaras, am avut (la propriu şi la figurat) întâlnirea cu zmeul. Odată, în scris (prin povestirea lui Ovidiu Dunăreanu, prin acel Anghel Furcilă, găsit în nr. 3-4 – aprilie/iunie, 2013, al revistei Pro Saeculum şi-n realitate prin necunoscutul care ne-a uimit înotând de-a lungul celor 11 geamanduri (având în vedere că între două geamanduri e o distanţă de 50-60 m)- în total, pe o distanţă în linie dreaptă de 500m. L-am urmărit pe zmeul apelor, înconjurând de 3-4 ori, fără oprire, geamanturile pe la capete, după care, am plecat la hotel să luăm prânzul. Am cronometrat distanţa parcursă de înotătorul necunoscut între două geamanturi: cca 1 minut. Fiul meu s-a întors (de la hotel) la plajă, cu bani pregătiţi, pentru a cumpăra struguri şi piersici de la un vânzător ambulant, întâlnit în drumul nostru către hotel şi, ne-a mărturisit uimit, că înotătorul acela, încă îşi făcea numărul acela incredibil de-a lungul geamanturilor. Dinspre mare către port, zăreşti ambarcaţiunile pescarilor, nave cu turişti, pe care ochii tăi se opresc din curiozitate dar şi din plăcerea vederii. E un privilegiu să ştii că umbra ta, lasă aici, la Neos Marmaras, o amprentă singulară pe acest pământ al Greciei. Şi, asemeni lui Moromete, mă puteţi auzi (printre rânduri) exclamând: „Măi, era acolo atâta apă, că, putea lesne, îneca şi-un balaur!”


                                            (va urma – joi, episodul 4)  

miercuri, 21 august 2013

399. Plajele însorite de la Halkidiki (2)

 1. Soţia pe plaja de la Golden beatch
 2. Nici urmă de Vineri la Golden beatch, doar noi!
3. Am ajuns la Paliouri (fiul meu crede că maşina lui e mai tare ca vaporul din imagine)
 4. Soţia Cornelia, pe plaja din Paliouri
5. La Paliouri... Aşa da, apa e mică la mal, merge şi pentru neînotători, păi nu?

  1. Paliouri     
                          Motto:
                                 „Când toate-n lume s-or plini
                                   Şi în neant s-or îneca –
                                   atuncea mă voi nemuri
                                   Eu ca o frunză,
                                   ca un fir de iarbă,
                                   ca....”
                                         (Vasile Tărăţeanu)
  
   În cea de a V-a zi de şedere pe plaja de la Pefkochori, părăsim staţiunea cu destinaţia: braţul Sithonia (Sidonia), spre orăşelul de munte Neos Marmaras şi plajele sale superbe. Dar, mai întâi coborâm tot mai jos pe braţul Kassandhra, circa 8 km, spre orăşelul Paliourion cu renumita plajă aflată la cca 2 km de oraş. Dacă vreţi să ştiţi adevărul (ca să folosesc o frază a personajului lui J.D.Selinger din „De veghe în lanul de secară”), mă simţeam aşa de fericit, că-mi venea şi mie să urlu, firar să fie! Trecem mai întâi pe la plaja de la „Golden beatch” (înainte de Paliouri) pe care o găsim pustie la ora aceea (cam 10 dimineaţa), chiar pot spune asta, ca pe o curiozitate. Am impresia că am nimerit plaja de pe insula lui Crusoe, când acesta tocmai dăduse peste cel pe care avea să-l numească Vineri. De fapt, suntem tot într-o zi de vineri, 2 august. Facem fotografii cu plaja întinsă, nisipul auriu (superb) şi umbreluţele acoperite cu papură ori ceva asemănător cu stuful de pe la noi. Ne mirăm, totuşi, că o plajă atât de întinsă nu şi-a primit, încă, vizitatorii. Plecăm spre Paliouri şi, după ce parcăm maşina la umbra unor pini foarte înalţi, într-o poiană de pădure cca 30 m de ţărmul mării, ne instalăm umbrela şi cearceaful pe o porţiune de plajă cu nisip din cel mai fin, asemeni celui de la Mamaia de Constanţa. De fapt, toată plaja (sub forma unei potcoave mai lăbărţate), e cu nisip din acela fin şi auriu. În stânga şi la dreapta locului unde ne-am aşezat începeau şezlongurile şi umbreluţele pânzate. Ne surprind câteva voci care vin dinspre apă, în româneşte. Apoi, şi în dreapta noastră, pe unul dintre şezlongurile marginale, intuim (după vorbă) o familie de români, soţ şi soţie, şi chiar trei fete românce, adolescente, care citeau de zor şi conversau cu doamna din România. Cu ochii la cele trei adolescente românce, mă visez (cândva) şi eu tânăr. De ce nu?  Că ai vrea să te vezi cum arăţi aşa, în slipul de ultimă modă, cum îţi mângâie ceafa, soarele arzător de la Paliouri; dar, nu mai ai pletele adolescente, pe care ţi le clătinai, odată, şi atrăgeai atenţia tuturor! Ne simţim ca la noi acasă. Doamne, ce mi-ar fi plăcut să fiţi cu toţii (cei care mă citiţi, acum) acolo! În spatele plajei de la Paliouri, dealurile sunt îmbrăcate cu o pădure de pini, maiestuoşi şi verzi, că ne şi mirăm, pe arşiţa de aici, de unde atâta verdeaţă. Acest amănunt, mă trimite cu gândul la versurile Anei Blandiana: „Eu cred că: suntem un popor vegetal -/Cine-a văzut vreodată/Un copac revoltându-se?” Sub arşiţa zilei, nici un pin de pe dealurile astea stâncoase, nu-l vedem revoltându-se. De fapt, tot braţul Kassandhra este populat cu păduri de pin şi alţi arbuşti verzi, ceea ce-i dă o frumuseţe distinctă. Aici la Paliouri, găsim plaja plină cu turişti. Iar peste câteva ore (în jurul orei 13), nu mai sunt locuri, nicăieri. Între timp, după vorbă, turiştii sârbi şi greci au ocupat plaja micului golf în formă de potcoavă. Apa e limpede şi curată, arată de parcă ar fi un cristal imens de culoare verde-turcoaz. Înaintezi în apă cca 6-7 m până la brâu, apoi începi să înaintezi mai în larg, spre apa mai adâncă. Aceste locuri îi plac şi soţiei, care, neştiind să înoate, se simte în afara oricărui pericol cu picioarele în nisip, pe fundul mării. Mie şi fiului meu ne este indiferent. Înaintăm, înot, până în larg, unde nici nu ştim cam la câţi metri adâncime e fundul mării; dar îl zărim spre tălpile noastre, ca şi cum cineva l-ar apropia cu nişte lentile enorme de tălpile noastre. După ora 1400 părăsim plaja de la Paliouri şi, înainte de a trece prin poarta de la Nea Potidhia (unde s-a tăiat un mic canal prin istm spre a permite yahturilor să treacă spre braţul Sithonia, fără să mai ocolească braţul Kassandhra), ne oprim în Calitheea, să admirăm plaja (cam la 60 de m sub nivelul şoselei), cu apa de culoarea aceea minunată, un verde-turcoaz spre ţărm şi un albastru ca cerneala, mai în larg. Aici, doar admirăm peisajul stâncos, plaja îngustă şi palmierii gigant. Facem poze, cumpărăm piersici parfumate şi mari de la un comerciant ambulant şi ne îndreptăm spre cel de al doilea braţ de pe Halkidiki, spre Neos Marmaras, pentru alte patru nopţi de cazare. Noi ca o frunză, ca un fir de iarbă, ca...


                                     (va urma: marţi, episodul 3)

marți, 20 august 2013

398. Plajele însorite din Halkidiki (1)

 1. Biserica din faţa hotelului Dimitria, la Pefkochori
2. Marea, la Pefkochori
 3. Palja de la Pefkochori (fiul Adrian sub umbrelă, soţia Cornelia la margine de cadru)
4. Autorul celor scrise, în balconul hotelului copleşit de cele văzute, aici la Pefkochori.



  1. Pefkochori
                       Motto:
                              „Poemul acesta – argint viu,
                                Fuge de sub pană – când scriu”
                                          (Vasile Tărăţeanu)

   Pefkochori e un orăşel-staţiune în partea estică a braţului peninsular sub formă de trei degete, din Halkidiki, cca 100 km de Thesalonic, situat mai către sud, pe braţul peninsular numit Kassandhra. De la stânga şoselei pe care rula maşina, se întrezărea din când în când, marea. De o culoare verde-turcoaz către ţărm şi albastră ca cerneala, mai spre larg. Ne plăcea culoarea aceea, verde-turcoaz, anunţând o apă limpede, cristalină, liniştită şi strălucitoare în bătaia soarelui. Ne-am dorit să o găsim şi în prima staţiune unde ne rezervasem, din timp, cazare pentru patru nopţi. Ani de zile am repetat întruna, că mi-am petrecut copilăria printre scaieţi, ciulini, mărăcini şi lanuri de cânepă care erau din abundenţă pe islazul de la marginea satului meu natal, unde (adeseori), jucam: poarca, cilicul, arşice ori fotbal. Adevărul este că am locuit în acea parte a lumii care nu poate oferi mai mult, dar, îmi crea imboldul de a răscoli, ici-colo, cărţile, oamenii, doar-doar voi putea afla şi altceva. Cândva, pe vremea liceului, plecasem din Constanţa, la Bucureşti, cu marea în suflet, la cenaclul ce se ţinea la casa memorială Mihail Sadoveanu, cenaclul patronat de „Greuceanul literelor româneşti”, Fănuş Neagu. Aici, la Pefkochori, marea se afla, iată, la tălpile mele. În cele cinci zile petrecute aici, aveam să constat că mi se urcase şi la suflet. Cazarea am avut-o la hotelul Dimitria din centrul staţiunii (zona de lângă rond), iar condiţiile de cazare au fost peste aşteptările noastre, la numai 50 de euro noaptea de cazare pentru trei persoane. Bucătărie separată, cu tot strictul necesar în a-ţi pregăti micul dejun, prânzul ori cina. Apoi, în livingul de la intrare, se afla o canapea de dormit pentru o persoană, plus, o altă cameră, alăturat de living, cu două paturi, cu o baie separată şi două balcoane (unul pe partea dinspre bucătărie, celălalt pe partea dormitorului); primul, cu vedere spre stradă, unde trona o tavernă şi celălalt, cu vedere spre biserica vecină cu hotelul. Masa şi berea servită pe balconul cu deschiderea spre biserică, îţi oferă intimitatea de odinioară a poveştilor ascultate la gura sobei, precum vorbele toarse sub caierul bunicii. Cu alte cuvinte, o linişte confortantă. Cum am precizat, vizavi de hotel se afla şi taverna unde puteai servi, la prânz ori seara, o friptură pe cinste, stropită cu ceva halbe de bere, vin alb sau tsipariou (o băutură asemănătoare cu ginul), şi asta doar la 7-8 euro de persoană. Celui care mă va citi şi va dori să meargă acolo, i se va părea, poate, neinteresante aceste rânduri. Pe turist, ceea ce este şi adevărat, îl interesează plaja şi marea. Ei, bine! Plaja de la Pefkochori nu este lată (cca 2 m de plajă cu nisip grăunţos, cât să întindă administratorii plajei, şezlongurile sub umbreluţe) – dar, marea, cu acea culoare verde-turcoaz, limpede şi curată, strălucitoare, sclipind în soare ca nişte oglinzi scufundate, în balans şi mişcare continuă, este unică. Nisipul de pe plajă este (cum am spus) mai grăunţos (mărime bobului de orez), nu-i fin, ca la Mamaia noastră, iar intrarea în apă se face pe o porţiune cu pietricele şi pietre de dimensiunea pietricelelor de rubin fixate pe inele, până la cele de mărimea unui ou de struţ. Apoi, urmează fundul mării placat cu nisip din cel mai fin. Se intră abrupt în mare, adică, după 3-4 m nu mai atingi cu picioarele fundul mării. Dar, după 10-15 m revii cu picioarele  pe nisip şi apa îţi ajunge aproape de umeri (asta dacă ai 1,80 m înălţime). Sunt şi locuri de plajă cu o lăţime de 5-6 m, cu acelaşi nisip grăunţos, dar, odată intrat în apă, nu mai ai şansa de a te vedea cu picioarele atingând fundul mării. Apa e foarte sărată; atât îţi trebuie ca să-ţi intre în ochi! Aşa că, fără cel mai mic efort din partea ta, apa te ţine la suprafaţă. Am mers cu fiul meu, pe jos, de-a lungul plajei, şi mai spre nord, dar acolo, plaja e până la gardurile vilelor particulare, cu stânci şi arici de mare, cu iahturi personale ancorate la cca 10 m de ţărm. Dincolo de plajă, fiecare vilă (vile ca pentru persoane bogate) avea spaţiu enorm pentru gazon, palmieri şi acele refugii (grădini amenajate cu mese), unde locatarii îşi serveau prânzul în aer liber (am văzut ici-colo, adolescente, soţi şi soţii, servind masa sub palmieri, în intimitatea oferită de împrejmuirea vilei). Aici la Pefkochori, soarele, abia între 1300 şi 16 00 arde ca-n iad, timp în care ne grăbim spre hotel să ne pregătim mâncarea de prânz şi să tragem, apoi, un somn pe furate. După ora 1600 , din nou, suntem instalaţi pe plajă, până la 2030 când apune soarele. De-a stânga şi de-a dreapta noastră, doar o singură limbă auzim vorbindu-se. Şi asta, e sârba: nu auzi decât „mojnete” şi „bârzane”... etc. Mai rar greceşte. Cât despre limba noastră, cred că (în timpul cât am stat noi) era ceva nou să-ţi auzi propria limbă, pe aici, prin aceste locuri. Seara ne plimbăm pe străzile din staţiune, ful de magazine cu tot felul de suveniruri sau articole de plajă ori de îmbrăcat. E o minunăţie să te tot zgâieşti, ba în stânga, ba în dreapta, la tot felul de drăcovenii care-ţi iau ochii. Peste tot, taverne care te îmbie să le serveşti tradiţionalele: giros şi souvlaki, etc... Şi, observăm, sunt aglomerate de turişti sârbi şi greci. La supermarket-uri (şi nu-s puţine) găseşti tot ce vrei la un preţ rezonabil cu cel ştiut din ţară pentru astfel de produse. Aşa că... „zburaţi” dragi români, spre Halkidiki, unde turiştii sârbi şi macedoneni sunt în proporţie de 60-70%. Acolo, un 1-2% (statistica am făcut-o după nr. maşinilor parcate) şi noi românii – să le arătăm că nu suntem săracii Europei.


                                                     (va urma: joi, episodul 2)