marți, 25 august 2015

658. Blogul dobrogeanului Tudor Cicu



Nu-i aparțin Buzăului, să fie clar!...

                                                    
  Sunt dezamăgit. De aceea am decis să nu mai mă considerați fiu al Buzăului, decizie ce am luat-o pentru tot ce s-a întâmplat la ultima lansare (după 7 ani) la Biblioteca V. Voiculescu pe 14 august 2015. De acum încolo, nu voi mai participa dacă nu voi fi invitat personal de autorul în cauză, la nici o lansare de carte, unde un neica nimeni, limbă de câine și cu negru în cerul gurii, nestăpânit până acum de fii legitimi ai urbei buzoiene, te poate băga în Săpoca. Mă adresez, de-acum, pe blogul meu personal, doar cititorilor prieteni (îi rog pe cei cu venin în laptele supt de la mamele lor să aleagă alte bloguri, să mă lase). Voi mă alegeţi, mă răsturnaţi între umbrele şi întrebările mele, în vreme ce disputa aceasta ţinută pe tărâm literar, mă târâie ca pe o barcă în larg; nu mai zăresc nici lacăte grele, tainiţe ori mlaştini în calea mea. Poate că nu ăsta-i cuvântul cu care să-ţi mulţumesc, cititorule (care mă citești), şi să te întreb, totodată: invizibila pasăre a dialogului nostru, cinstit, fără orgolii, oare unde s-a dus? Nu am limba atât de vicleană, încât să nu-ţi mărturisesc cinstit, că, încă de copil, visam o lume a cărților și ușilor deschise către autorii acestora. Cioc-cioc!, băteai la ușă și avea să ți se deschidă ușa: „Nu vă supărați, aici stă Hemingway?” „Nu, ți se răspundea. „Aici stă domnul Mark Twain”. (?!!), ți se răspundea. „O, ce bine! Tocmai m-am întâlnit cu Huckleberry Finn și mi-a spus că Tom Sawyer de o vreme dă târcoale pe aici, dar nimeni nu-l mai bagă în seamă”. Toate astea îmi spuneau că niciodată nu poţi să ştii unde mergi, nici pentru ce mergi, în viaţa asta, încât să fii nevoit să înjuri pe de-a dreptul temniţa în care te-a azvârlit destinul. Esenin, pe care-l citesc ori de câte ori mi-l aduce memoria dinainte, spunea: „N-am să răspund vorbelor lor îngâmfate/ n-am să las pe nimeni în, tăinuita cetate”. Trebuie să-i urmez, neapărat, sfatul. Eu vă vorbeam despre suflet, nu despre arderea mea în lumea cărţilor. Pesemne, oamenii vor răsăritul şi apusul soarelui ca pe o ipoteză învârtindu-se în jurul teoremei lansate cu mult aplomb de Galilei. Îi dau dreptate amicului meu, din liceu, Tudor Mihai care îmi scria recent: „atâta timp cât nu încetezi să urci în scrisul tău, treptele nu se vor termina niciodată. Dar pentru asta, va trebui să lași cetatea unde tot dai beții peste beții cu „amicii tăi„ și să te îndrepți hotărât pe drumul tău. Doar Kafka, nu?, și tu spuneai că „sub paşii tăi care urcă necontenit, treptele se vor înmulţi la nesfârşit.  Și aduți aminte de cuvintele bilice: <Trestia strivită nu va frânge şi feştila fumegândă nu va stinge, până ce nu va scoate, spre biruinţă, judecata>” (Matei, cap. 12.20).  Dar, eu rămân la pildele lui Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii: „când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege (ca noi) ies la iveală, oamenii se ascund”.  Atunci, cum cugetaţi voi să faceţi judecată vorbelor mele? Să ne resemnăm ca Iov – cel care spunea: „ducă-se în vânt cuvintele unui desnădăjduit”?. Eu spuneam că-s doar dezamăgit. Şi atunci, mi se pare firesc, să merg pe calea poveştilor mele, în lumea doar mie destinată. Asemeni minunilor Şeherezadei, și miracolul poveştilor inventate de indieni au făcut ca spaniolii să se cufunde tot mai adânc în jungla amazoanelor, unde nici scăpare nu prea e, dar nici urmă de vreun El Dorado unde să dai la tot pasul de pepite de aur. Are, deci, dreptate, cartea cărţilor, să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. Constat în fiecare zi, că rămân mult în urma mea, dacă voi mai participa la viața literară a urbei buzoiene. Ce minciună trebuie să ridicăm în continuu pe crucea ridicată din vânzarea lui Iuda? Întrebarea, pe care mi-o pun acum, seamănă cu saltul surd al fiarei, asupra oricărei bucurii ale mele.  

P.S. Din fericire, Buzăul are și mulți scriitori de treabă și onești. Lor nu le voi întoarce spatele niciodată. Mă vor invita personal la manifestările lor și dacă îmi vor cere să comunic părerea mea despre cărțile lor, publicului adevărat și fără patimi (cum au unii)... o voi face cu mare drag.  

luni, 17 august 2015

651. La mulți ani poete Ion Gheorghe!... Ultimul meu eseu, scris în 2014, despre poet.

Pe 18 august, 2015 (după alții, 16 august: și îl credem pe Alex Ștefănescu),  poetul Ion Gheorghe, împlinește o vârstă, în POEZIE! La mulți ani! (reproduc din cele 28 pag. din cartea mea „Alergând după o himeră”, 2014, ultimul eseu - al IX-lea - despre acest neprețuit poet al Buzăului).



IX.
                     Motto:
                         „Azi noapte am vorbit cu Sfinxul Egiptului-
                           singurul care nu se teme de iarbă....
                        ...dar Sfinxul se roteşte după soare bănuitor
                           presimte sub inima sa de granit
                           cum vine, cum stăruie, cum se-ndârjeşte,
                           cum îl ameninţă iarba încet,
                           măcinându-l cu sămânţa azvârlită în el
                           împinsă de vânt şi de soarele însuşi
                           ca norii de grindină – iarba de mâine.
                           Împotriviţi-vă ierbii, rugaţi-vă ierbii, nu vă lăsaţi ierbii!”
                                                  (Ion Gheorghe: Vine iarba, 1968)


   Dacă Octavian Paler îi reproşa lui Nietzsche că a făurit o secure dublă „lăsând pe cel care învârte această secure să decidă dacă va ucide cu ea sau vindeca” (în: Polemici cordiale), Ion Gheorghe „de pe acoperişul celui mai sfânt lăcaş” al Poeziei, ne declară: „Aş scrie veacurile într-una mie de poveşti/Pe care le-ar cânta templele pe psalmii lui David,/Mai veridice decât basna despre marele vid/Pe care l-ar fi lăsat în Dacia/împăratul fugar,/De-a trecut Istrul cu limba scoasă ca un ogar...” (Heraldică/ 2010). Dar, cum acum, „se aşteaptă o altă mare piatră de foc/Să lovească lumea dându-i firea la loc”, venim şi noi (criticii săi, cei din urmă), să spunem lumii întrgi, de la Hotare-până-la-alte-şi mai mari hotare: din acest moment, poetul acesta nu va mai cunoaşte un alt drum, decât pe acela, pe care a pornit, ca şi Ulise a lui Homer, să se teamă de neprevăzut, de poveştile acestei lumi (de la început şi sfârşit de lume) şi să cânte. Prin Poezie, spunea cineva (repet, ce-am scris mai deunăzi), lumea întreagă, visează sus, sus de tot, până la Omenirea creată de Zămislitorul ei. Gheorghe Postelnicu, furat de atâtea hrisoave şi înscrise în ale zicerii, despre poet spuse, crede că poetul Ion Gheorghe, consideră – îl citez -: „că geţii şi dacii, adică tracii de la Dunăre şi Carpaţi, popor de vânători, crescători de vite şi plugari, au folosit o scriere compusă dintr-un volum mare de sigle şi rune, făurind un sistem de reguli, legi, cutume şi norme, datini şi instituţii vechi”, atât de des pomenită şi fructificată de către poetul acesta. În completare: că ei, vorbeau şi scriau limba nordică, dacică, troiană şi etruscă, mai târziu – după N.Densuşianu. Nu negăm că a existat în Tracia cea Mare o scriere în pietre (ea a existat, după Däniken, mult înaintea seminţiei cunoscute azi pe Pământ), că descântecele, vrăjile înscrise în piatră funerară şi de pe faţade de peşteri încă nedescifrate, ne pot duce cu gândul la „miraculoase însemnări ale sfinţilor numeri” (după Ion Gheorghe). Dar, basmul ca elan al fecundităţii şi atracţiei, este „arbore sau pom roditor/după cum i s-a ursit soiul” şi pântec (vestind naşterea a ceva nemairostit până-atunci) e însăşi „pământul şi mările”, pe care poetul încearcă să-l dea la întors: „Christosul mamei lor de vremuri”. De altfel, îl înţelegem: „Eu pe unde trec, închei o epopee, pe când ei trăiesc scenete în replici obscene”. Nimic în afara acestei exuberanţe de netăgăduit, nu are valoarea acestor glii străbune pe care i le-a aşternut Patria la picioare:

 „Seara, cântecul greierilor gâlgâie tălăzuite vibraţii
Din crăpăturile caselor, din ierburi, din tufele de sulfină.
Oratoriul gâzelor, lăudând luminile rotitoarelor spaţii,
Înveleşte dealul şi lumea cu pânza-i de păianjen lină”
                                                  (Noua cronologie/ 2010)

Suprarealismul gheorghian, de care vorbeau unii critici, este, dacă este... folcloric, mitic, şi megalitic, iconografic şi eponimatic, după cum o cere tema fiecărui volum „dar niciodată erotic” – întăreşte Gheorghe Postelnicu. Acum, după atâţia cercetători, a mai veni şi eu cu alte şi alte argumente, deşi ar putea fi sugestive şi incitante, e deja târziu. Forţa genetică a Roiului Getic, a fost obsesie pentru atâţia oameni mari, de cultură. Să ne amintim doar nedescifratele rânduri lăsate de Eminescu: „Din roiuri risipite vei face un popor/Şi sigur fii la rele de-a pururea urma-va,/Cu sânge şi cenuşă pământul presura-va.../Fereşte-te de una, să te păzească ceriul,/Să nu te-mping-un demon a spune adevărul”. Să nu fi ţinut Ion Gheorghe, seama, de atenţionările Eminescului? „A vorbi/scrie despre Ion Gheorghe este o temeritate”, spune confratele său poet, Gheorghe Istrate. Noi care îi ştim căutările, pe dinlăuntru icoanelor zugrăvite şi ne hrănim cu personajele noastre homerice, înţelegem de ce Ion Gheorghe comunica, în lipsa zeilor, direct cu cosmosul. Ca şi Labiş, cândva, Ion Gheorghe a locuit în sanctuarul visătorilor autentici şi au dat curs verbelor Limbii Române, preamărindu-şi înaintaşii şi alăturându-li-se cu Mitul Bărbatului Călător în Ţara Marii Mume: CREAŢIA.

P.S. Închei, cu credința, că această carte a mea, a ajuns prin Nistor Tănăsescu, la poet. Deși... neavând un semn : ”mă turcule, lasă-mă cu prostiile tale despre mine!”,  venite dinspre partea poetului, tare mă tem că am scris în pustiu. Cartea se numește ”Ion Gheorghe - un poet controversat” (și arăt de ce era controversat, de către contemporanii săi, nu de mine, cum sugerează (prin titlu) prietenul Marin Ifrim, în editorialul la „Cartelul metaforelor” (excelent, de altfel, ultimul număr), mai recent. Iată cum își începe editorialul, de pe pag I-a: „Am înţeles foarte târziu de ce Ion Gheorghe este un poet controversat. Aşa de multe sunt aceste motive, încât prefer să tac. „Controversat” este termenul cel mai cuprinzător, în el încăpând toate sentimentele umane, literaturizate sau nu, diafanizate sau rămase în stare de iubire sălbatică sau de ură primară”. Îl salut pe această cale pe Marin Ifrim, dar, măcar, aveam nădejdea că are să menționeze cine a folosit cuvântul din preambulul editorialului său. Nu suntem ieniceri, să intrăm cu armele în casa poetului, proaspăt premiat pentru poezie religioasă, dar nici să nu amintești asta?

P.P.S. Tot din „Cartelul metaforelor, redau câteva versuri ale Mihaelei Roxana Boboc, scrise după publicarea cărții noastre. Semn, că Mihaela a pornit pe drumul ei inconfundabil și de necontestat!

„...n-am știut cât de simplu se vede corbul în zare după furtună
cu punctul pe rouă
iubirea pare jocul de-a baba oarba
dincolo de ușă o mână te prinde în poezie
acum ești al meu
până când versul va deveni vrejul
cățărându-se în podul suferinței...”

 (Poetul - de Mihaela Roxana Boboc)

sâmbătă, 8 august 2015

649. AZAPLAR, o nouă carte de Tudor Cicu

Nota: pe copertă, e fotografia surpinsă de autor cu un aparat Smena (prin 1981), cu părinții săi, la cuptorul de coacere a pâinii, din chirpici, localizat între casă și gardul dinspre uliță.

Mi-a apărut, mult așteptată de mine, cartea AZAPLAR.
 (în ordine cronologică, a XVI-a carte (după alte 2 antologii de poezie, în care am fost cuprins)

1. Despre mine:
Scriitorul Tudor Cicu s-a născut la 5 aprilie 1952, în satul Azaplar (acum, Tătaru), comuna Comana, jud. Constanţa. A urmat cursurile „Liceului Energetic” din Constanţa şi ale Facultăţii de Energetică din Bucureşti. A publicat versuri şi proză în: Tomis; Luceafărul; Ing; Opinia; Renaşterea culturală; Oglinda literară; Bucovina literară; Sud; Vitralii; Dunărea de jos; Helis; Pro Saeculum; Vatra; Absolut... etc. A debutat cu o povestire: „O felie de pepene”, în „Tomis” (1972), publicat de Mirela Roznoveanu care vedea în autor un nou Zaharia Stancu.
Este membru USR, filiala Dobrogea, din 2009.
Debut editorial cu volumul: „Cu marea în suflet”, poezii, 2005.
A mai publicat:
„Iarba de mare”, roman, 2006
„Călător prin Valea Plângerii”, povestiri, 2007
„La temelia cetăţii”, jurnal de lector, 2008
„Cântece la dairea”, poezii, 2008
„Asediul cuvintelor”, critică literară, 2010
„11 poeţi x 11 poeme”, antologie de autor, 2010
„Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei”, monografie eseu, 2011
„Geamantanul cu vise”, poezii, 2012
„Cu traista de basme prin lume”, povestiri, 2012
„Balaurul mărilor”, proză, 2013
„Niciodată parodii”, parodii, 2013
„Alergând după o himeră”, eseu. 2014
„Prieteni prin cărți”, proză memorialistică, eseu..., 2015
„Cel mai frumos cântec vine pe furiș”, versuri, 2015

Premii şi diplome:
1. Premiul I acordat de Liga Scriitorilor din Vrancea, pentru „Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei”, 2011
2. Premiul „Victor Frunză” la a V-a ediţie a Festivalului Internaţional de creaţie literară „Titel Constantinescu” pentru volumul „Cu traista de basme prin lume”. 2012
3. Premiul USR Filiala Dobrogea, pentru eseu și istorie literară, pentru anul 2011.

 A primit diplome de excelenţă de la: Asociaţia culturală „Renaşterea Buzoiană”; Primăria şi Consiliul local Râmnicu Sărat; Primăria oraşului Hârşova, Festivalul Emil Bota , Adjud etc.
Mai multe detalii pe blogul personal:www.tudorcicu.blogspot.ro.

Azaplar

Proza memorialistica
Extrase din Cuvântul înainte al lucrării:
„Viaţa unui scriitor seamănă cu căile unui labirint. Fiecare cale întortocheată din acel labirint ascunde o poveste. În memoria-labirint a unui scriitor se ascund multe poveşti. Ici-colo mai dai de câte o uşă, dinaintea căreia scriitorul îşi vâră mai întâi personajele, aşteptându-le afară, să le asculte mai apoi povestea. Multe nu se mai întorc. Se rătăcesc pe acolo şi nu mai ştiu să iasă. Atunci mă imaginez în satul meu dobrogean, Azaplar (cunoscut ca satul chinuiţilor), ca pe vremea copilăriei, în cimitirul turcesc, când cutreieram cu sfială printre crucile din piatră, ce aveau cioplite deasupra un cap acoperit cu un fel de turban. Nu toate crucile erau aşa. Pe cele cu turban le băteam cu palma peste creştet, strigând la ele: „Mă! Ieşi afară şi spune-ne cine eşti, şi care e povestea ta!” Nimeni nu ieşea din morminte, şi nu-mi rămânea decât să le imaginez poveştile, căci – nu mă îndoiam la vremea aceea – fiecare îşi avea povestea lui. Aşa cum avea povestea sa, Negip Hagi Fazâl, poetul tătar îngropat aici. Retras în colţul de lângă sobă, fie iarna sau primăvara, o tot iscodeam pe mama (avea locul ei acolo, când torcea lână la fus, cu furca-n brâu), iar de nu aflam mai multe, căutam în lectura cărţilor, să aflu o poveste care să o înlocuiască pe cea a tăcutelor turbane din cimitir. Nu-mi imaginez pe cineva care să se poată lipsi, la vârsta copilăriei, de lectura basmelor sau a poveştilor. Eu am înţeles că nu poţi fi copil cu adevărat decât în căsuţa în care te-ai născut, în mijlocul alor tăi. „A fi sau a nu fi!”, aceasta-i întrebarea. Întrebarea decisivă a lui Shakespeare. Ce fiori să-ţi dea cutremurătoarea frază, atunci când luciul sabiei nu-ţi dă de înţeles şi în care sânge se va oglindi?
[...] Homer nu cutezase a pune aripi oamenilor, precum zburau zeii, de pe pământ, înapoi în Olimp. Kafka, aşijderea. În schimb, inventase uşa interzisă. Adusese o cântare omului, aşa cum nu cunoscuse nici Iason când adusese din zări lâna de aur. „Numai cântările sunt nepieritoare în veac” – scria Ovidiu, în „Dragostea Corinei”. În „Caietul de vise” (cap. 17, din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomeneşte că, povestind viaţa sa unui necunoscut, acesta îi spune la un moment de tăcere: „Povesteşte mai departe… altfel vei muri”. Să se fi gândit la Şeherezada? Dincolo de uşa interzisă, auzim povestea celui fără niciun drum de întoarcere, poveste pe care eu n-am mai apucat-o (ca trăitor al satului meu) până la capăt…, căci soarta mi-a hărăzit alte căi pe care să mă pierd în lumea largă. Întoarcerea mea în satul copilăriei e tocmai calea pe care va trebui să o străbat prin acest labirint, pentru a mă înfăţişa cititorilor cu povestea scrisă.
Tudor Cicu

Despre carte:
 „Cartea AZAPLAR, putea fi scrisă asemeni unui roman despre copilărie, intitulat chiar „Copilăria”, de Maxim Gorki. Deși i-am sugerat să-și unească în „ceva” unitar (un roman) povestirile sale, autorul a preferat să o rescrie sub forma unor povestiri separate, cu amintiri începând de pe la vîrsta de doi ani, până la adolescența petrecută pe vremea liceului și a primelor iubiri. Cartea conține 260 de pag. și 55 de povestiri. Trăirile autorului (din amintiri) se împletesc cu ale localnicilor din satul natal: tătari, turci și români neaoși, mulți proveniți din alte zone după împroprietărirea avută după cel de al doilea război mondial. Autorul narează, firesc, ca de la fața locului, despre atmosfera unui sat dobrogean, altfel decât o făcea Istrati, Fănuș Neagu ori Sadoveanu și de ce nu, Zaharia Stancu ori Ștefan Bănulescu. Seamănă mai curând cu un Marin Preda născut pe meleaguri dobrogene. Are și umorul humuleșteanului Ion Creangă, dar și tragismul lui Istrati ori realismul lui Preda. Una peste alta, e Tudor Cicu din celelalte cărți scrise până în prezent. Un nou Gogol (deși pretențios spus) al câmpiei de la sudul Dobrogei, cu farmecul a fiecăruia din cei mai sus amintiți. Citiți-l și vă veți convinge”.

A consemnat: Tudor Mihai (cel despre care Tudor Cicu o face, memorialistic, în „Prieteni prin cărți”, la pag. 401.