Nu-i aparțin Buzăului, să fie clar!...
Sunt dezamăgit. De aceea am decis să nu mai mă considerați fiu al Buzăului, decizie ce am luat-o pentru tot ce s-a întâmplat la ultima lansare (după 7 ani) la Biblioteca V. Voiculescu pe 14 august 2015. De acum încolo, nu voi mai participa dacă nu voi fi invitat personal de autorul în cauză, la nici o lansare de carte, unde un neica nimeni, limbă de câine și cu negru în cerul gurii, nestăpânit până acum de fii legitimi ai urbei buzoiene, te poate băga în Săpoca. Mă adresez, de-acum, pe blogul meu personal, doar cititorilor prieteni (îi rog pe cei cu venin în laptele supt de la mamele lor să aleagă alte bloguri, să mă lase). Voi mă alegeţi, mă răsturnaţi între umbrele
şi întrebările mele, în vreme ce disputa aceasta ţinută pe tărâm literar, mă
târâie ca pe o barcă în larg; nu mai zăresc
nici lacăte grele, tainiţe ori mlaştini în calea mea. Poate că nu ăsta-i
cuvântul cu care să-ţi mulţumesc, cititorule (care mă citești), şi să te întreb, totodată:
invizibila pasăre a dialogului nostru, cinstit, fără orgolii, oare unde s-a dus? Nu am limba atât de
vicleană, încât să nu-ţi mărturisesc cinstit, că, încă de copil, visam o lume a cărților și ușilor deschise către autorii acestora. Cioc-cioc!, băteai la ușă și avea să ți se deschidă ușa: „Nu vă supărați, aici stă Hemingway?” „Nu, ți se răspundea. „Aici stă domnul Mark Twain”. (?!!), ți se răspundea. „O, ce bine! Tocmai m-am întâlnit cu Huckleberry Finn și mi-a spus că Tom Sawyer de o vreme dă târcoale pe aici, dar nimeni nu-l mai bagă în seamă”. Toate astea îmi spuneau că niciodată nu poţi să ştii
unde mergi, nici pentru ce mergi, în viaţa asta, încât să fii nevoit să înjuri
pe de-a dreptul temniţa în care te-a azvârlit destinul. Esenin, pe care-l
citesc ori de câte ori mi-l aduce memoria dinainte, spunea: „N-am să răspund
vorbelor lor îngâmfate/ n-am să las pe nimeni în, tăinuita cetate”. Trebuie să-i urmez, neapărat, sfatul. Eu vă
vorbeam despre suflet, nu despre arderea mea în lumea cărţilor. Pesemne,
oamenii vor răsăritul şi apusul soarelui ca pe o ipoteză învârtindu-se în jurul
teoremei lansate cu mult aplomb de Galilei. Îi dau dreptate amicului meu, din liceu, Tudor Mihai care îmi scria recent: „atâta
timp cât nu încetezi să urci în scrisul tău, treptele nu se vor termina
niciodată. Dar pentru asta, va trebui să lași cetatea unde tot dai beții peste beții cu „amicii tăi„ și să te îndrepți hotărât pe drumul tău. Doar Kafka, nu?, și tu spuneai că „sub paşii tăi care urcă necontenit, treptele se vor
înmulţi la nesfârşit. Și aduți aminte de cuvintele bilice: <Trestia strivită nu va frânge şi feştila fumegândă nu va
stinge, până ce nu va scoate, spre biruinţă, judecata>” (Matei, cap. 12.20). Dar, eu rămân la pildele lui Solomon, aşa cum
mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii: „când drepţii (ca
ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege (ca noi) ies la
iveală, oamenii se ascund”. Atunci, cum cugetaţi voi să faceţi judecată vorbelor mele? Să ne resemnăm ca Iov –
cel care spunea: „ducă-se în vânt cuvintele unui desnădăjduit”?. Eu spuneam că-s
doar dezamăgit. Şi atunci, mi se pare firesc, să merg pe calea poveştilor mele, în lumea doar mie destinată. Asemeni minunilor Şeherezadei, și miracolul poveştilor inventate de indieni au făcut ca spaniolii să se cufunde tot mai adânc în
jungla amazoanelor, unde nici scăpare nu prea e, dar nici urmă de vreun El
Dorado unde să dai la tot pasul de pepite de aur. Are, deci, dreptate, cartea
cărţilor, să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă
pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi judecata în otravă şi
rodul biruinţei în pelin”. Constat în fiecare
zi, că rămân mult în urma mea, dacă voi mai participa la viața literară a urbei buzoiene. Ce
minciună trebuie să ridicăm în continuu pe crucea ridicată din vânzarea lui
Iuda? Întrebarea, pe care mi-o pun acum, seamănă cu saltul surd al
fiarei, asupra oricărei bucurii ale mele.
P.S. Din fericire, Buzăul are și mulți scriitori de treabă și onești. Lor nu le voi întoarce spatele niciodată. Mă vor invita personal la manifestările lor și dacă îmi vor cere să comunic părerea mea despre cărțile lor, publicului adevărat și fără patimi (cum au unii)... o voi face cu mare drag.