duminică, 13 iulie 2014

551. Nei Pori... Grecia, 2014



 Între plaja din Nei Pori și Campionatul mondial de fotbal
                           
 Aici, la Nei Pori, după-amiezele sunt ca vinul blând și nelămurit (din ce viță de vie o fi?), dar, cum și lui Dionysos îi plăcea vinul și beția, trec cu vederea desfrâul și tragismul zeului și încerc să descifrez șiretenia lui Pablo, eroul negativ din „Pentru cine bat clopotele” de E. Hemingway, cartea pe care o citesc pe plajă. Se putea, unul ca Hemingway, ca în povestea cu dărâmarea podului, pe vreme de război, în care era implicat americanul Robert Jordan și frumoasa poveste de dragoste a americanului cu tânăra spaniolă, Maria, să nu fie prezent și Iuda, sub numele unuia ca Pablo?  N-am terminat de citit până la sfârșit, dar, presimt că va exista și aici, un călcâi vulnerabil ce va duce la moartea eroului așa cum folosise Homer, stratagema ”săgeții otrăvite„  asupra singurului loc vulnerabil în ceea ce-l privea pe Ahile. Plaja se umple, în special, spre orele 12-13.  Pe astfel de plajă, printre atâţia străini, te simţi ca Ulise – care uneori s-a numit Nimeni -, adică cel mai modest şi mai anonim dintre oamenii de pe plajă. Nici urmă de insecte sâcâitoare (ca pe la noi: muşte ori musculiţe) – că, aducându-mi aminte cum mă chinuiau nesuferitele astea, în urmă cu ceva ani, când mă aflam pe plaja de la Venus ori Jupiter din Mangalia, îmi venea să plâng. Ceva, totuşi, m-a întristat un pic. Au trecut prea repede cele șapte zile petrecute aici. Mai avem doar o zi și Gata. Fiindcă, iată, suntem în cea de a șaptea, aici. Dimineața, la fix ora 9,00 suntem pe plajă. Nu stăm prea mult, două-trei ore, așa că ne strângem prosoapele în jurul orei 13 și ne întoarcem la camera de la hotel. Nisipul de pe plajă e acceptabil. Am observat zone amenajate cu umbreluţe şi şezlonguri private, în dreptul hotelurilor, în rest plaja e la liber. Asemenea celorlalţi turişti, ne opintim în valuri şi facem ca plaja să răsune de larma noastră. Sâmbăta și duminica, am observat cea mai mare aglomerație pe plajă.  Parcul de mașini, unde am parcat și noi, este plin. Grecii vin din părțile apropiate, la plajă, înțeleg. Marea fiind mai sărată ca la noi, nu-i nici un pericol de înec. De fapt, nicăieri n-am văzut vreun salvamar. Vinerea (aici la Nei Pori), a fost târg de produse: de la produse agricole, la veșminte diverse și suveniruri de tot felul. Aseară am văzut în cameră, la TV meciul Brazilia-Olanda. După dezastrul arătat în fața nemților, olandezii i-au umilit definitiv. Neimar n-a mai jucat în cele două meciuri din cauza unei accidentări. O țară ca Brazilia să stea la norocul și keremul (cum spun turcii) unuia ca Neimar? Uite că e posibil, dar, ca antrenor m-aș exila în Siberia, având în vedere că l-a ținut pe Iulius Cezar, ca portar, spre exasperarea tuturor. Am mizat, de la început pe Argentina. Mă sperie, însă, „asul” din mâneca nemților: Klose. Cu meciul finalei de la Campionatul Mondial din Brazilia, se termină și sejurul nostru la Nei Pori, în Grecia. Sper să fie cum am gândit. Argentina, campiona: și mâine, o ultimă zi minunată de plajă. Și apoi, bay-bay Grecia!


sâmbătă, 12 iulie 2014

550. Despre cărțile citite pe plajele Greciei...



Însemnările din pridvor ale Danielei Șontică

Deși mi-aș fi dorit să fie un volum de poezie, cartea pe care o deschid pe plaja de la Nei Pori (Grecia), îmi amintește de vorbele lui R. Kipling: „Fă-ți timpul, Acum! Să știi:/Zadarnic ai să plângi/Comoara risipită a vieții n-o mai strângi!”. Cartea, care se numește „Însemnări din pridvor”, îi aparține unei autoare născută prin părțile Buzăului, pe numele ei Daniela Șontică și a apărut la ed. Trinitas, 2013. O carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel (Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române) ce conține o serie de tablete publicate de Daniela Șontică în ziarul „Lumina”, de-a lungul vremii. Textele Danielei Șontică au încărcătura unei „spovedanii jurnalistice” rostite cu multă smerenie bisericească. Mă las pradă acestor texte și gândul meu zboară la vremurile copilăriei, pentru că întâlnesc în aceste tablete și multe texte având ca subiecte trimiteri și imagini la nostalgiile copilăriei, la învățăturile mamelor care înainte de a-și vedea porniți copiii de acasă, în lume, le transmit cam tot ce-i sfânt și creștin în „biserica sufletelor” lor. Cititorului i se transmite, de către autoare, încă de la început, un mesaj care-l va urmări pe tot parcursul lecturii: „Poate că mai avem o șansă și încă nu e totul pierdut” și, într-un fel, suntem datori să ne ridicăm fără menajamente împotriva celor ce brodează imprudent în marginea esteticii și a necuviinței aduse la adresa poporului nostru, la adresa conduitei noastre ca cetățeni crescuți în spirit ortodox-creștin. Amintirile sale despre copilăria trăită prin zona locurilor de la Vintilă Vodă (localitate din munții Buzăului), poate părea unora, trăitori doar la oraș, năluci ale unor iubiri neîntâmplate. Copil născut în inima câmpiei dobrogene, înțeleg perfect de ce Daniela Șontică așterne un spic al melancoliei peste acea lume a miracolelor. În blagocestivul neam al jurnaliștilor români, Daniela Șontică a intrat, prin această carte, cu surâsul fermecător al „spunerii”, unde, adevărul (de cele mai multe ori) se confundă mai mult cu căutarea lui decât cu imaginea ce ne-am făcut-o despre el. Multe dintre tabletele din carte au cam ceea ce se chiamă dorința de „a visa mereu o altă viață”, cum își exprimă speranța și credința într-un titlu de tabletă. Dar, la „Dumnezeul fericirii” nu se ajunge decât „trăind durerile cu răbdare, până la capăt„ – sugerează autoarea. Așadar, la pomul cunoașterii și fructele sale, prin intermediul acestor texte, necesare și folositoare, prin rostul acestor fascinante înțelesuri din ele, cititorului nu-i rămâne decât să ridice ciutura de la fântâna parabolelor ridicate de autoare și, după ce-și va potoli setea, să pornească la drum, cât încă „nu e totul pierdut” pentru noi toți, ca popor. Stilul simplu, claritatea expunerii și morala fiecărui text ideatic îl conduc pe cititor, dinspre miracolul răbdării înspre miracolul lecturii.


                                                     Tudor Cicu

vineri, 11 iulie 2014

549. S-a frânt tinerețea poeziei buzoiene odată cu Sorin Șaguna


Nu credea să-nvețe, a muri vreodată...

Aflat în Grecia, în concediu de odihnă, vestea morții, incredibile, a tânărului buzoian Sorin Șaguna, la numai 25 de ani, m-a lăsat mut. Mi-l amintesc, cum apăruse prin 2009-2010, în Casa de Cultură a Sindicatelor, la o lansare de carte. Cu o aroganță de tânăr, cuceritoare, cu avânt și încredere în poezia sa. Versul i se născuse sub tâmpla de adolescent și se topise în mâna cu care ne arătase, tuturor, prima sa carte tipărită. Când îl ascultam recitând din poezia sa de liceean (căci mai mult recita, nu citea de pe foaie), îmi închipuiam cum acestui tânăr ielele îi făcuse vrăji cu flori de castan de pe bulevardul Crângului buzoian. Pe lângă cei de seama lui îmi părea un vifor ospătând zeii care-l ascultau. Avea, indiscutabil, mult talent actoricesc în fiecare geană a privirii. Simțeam că deținea în fiecare deget o armă din piese de Cehov, din piese de Ibsen, din piese de Caragiale, pe care, ca un prestidigitator norocos, urma să le joace în fața noastră. Poezia sa era un amestec foarte ciudat de tărâmuri și ținuturi de Nenoroc, de răspântii labișiene prin care curg mâluri de stele unde vin căprioarele să se adape. Nu credeam că peste puțini ani, Destinul avea să-i toarne conturul Morții, o moarte parcă inventată, nu autentică, cum nu poți crede că la 25 de ani, acest actor-poet, în plină ascensiune și confruntare cu Viața, s-a stins. Poet cu îndemnuri melancolice, sortit să rostească doar în Ceruri, roluri săpate în marmura tristeții, lui Sorin Șaguna, medicii i-au prescris Moartea ca înalt Judecător al plăcerilor, de nu i-au putut descifra boala și prescrie leacul salvator. „Au orfană mi-i mâhnirea!” – e țipătul unui alt poet, căutându-l pe scena unde Sorin Șaguna nu-și putea dormi somnul de prea multe gânduri. Se spune că orice mare artist plutește într-o uriașă lacrimă a tristeții. Mă urmărește, din cărțile lui (despre care am scris pe blogul personal la postarea nr. 171, din iunie 2012) acea extraordinară înviere a durerii, a iubirii, a Judecății de Apoi și dovada unui talent care n-a cunoscut niciodată șovăiala. Doamne, îți reproșez că n-ai ales bine, că nu ni l-ai lăsat nouă, muritorilor de rând, să ne bucurăm, mai întâi, de talentul lui ieșit din comun. Și, te întreb: cine pierde?cine învinge? Și cu ce lacrimă trebuie să plătim, acum, toate întâmplările din scenele nejucate ori din litera lui nescrisă? Aud, Doamne?


                                                                                  Tudor Cicu

joi, 10 iulie 2014

548. Despre cărțile citite pe plajele Greciei...


Buzăul înainte de toate...

„Nebunia curată” (după Ion Gheorghe) cu care s-a înrolat Alex. Oproescu în cei 33 de ani cât a stat la conducerea Bibliotecii V. Voiculescu din Buzău, ca director, a avut în Nistor Tănăsescu un templu de admirație în „scrierea” primelor cărămizi ce vor trebui să stea la piedestalul unei statui pe care municipalitatea orașului Buzău îi este datoare acestui „om complicat”: cărturar, director de bibliotecă ieșit din comun, scriitor și îndrumător de ștachete literare. Antologia de referințe publicistice alcătuită de Nistor Tănăsescu poartă numele „Buzăul înainte de toate. (Despre Alex Oproescu și cărțile sale)”, apărută la ed. Alpha MDN, 2014, și constituie tributul de admirație al autorului față de unul dintre cei mai deosebiți și exemplari cărturari buzoieni. Rar mi-a fost dat să citesc atâtea tablete de admirație pentru un om pe care, cei drept, nu l-am cunoscut personal, dar, devenit printre scriitori un mit, aveam să aud amintindu-se despre domnia sa, mai în toate împrejurările. Și, spunând toate astea, mă refer la rândurile scrise cu admirație pentru acest om-cărturar, fost director al Bibliotecii V. Voiculescu, de către o seamă de scriitori: Gheorghe Istrate, Ion Murgeanu, Ion Marin, Gheorghe Tomozei, Emil Vasilescu, Ion Stanciu, Marin Ifrim, Florentin Popescu, Nicolae Peneș și mulți alții, în presa vremii. Toți aceștia, dar mai cu seamă, scrierile lui Alex. Oproescu i-au inspirat lui Nistor Tănăsescu numai ziceri frumoase și „cântece” demne de epopeea scrisă. Deocamdată, autorul antologiei a azvârlit doar o ancoră în trupul Timpului, lăsând municipalității ideea unei scăpărări din mit a omului Alex. Oproescu spre a fi imortalizat într-o statuie binemeritată și necesară pentru tumultoasa perioadă a culturii buzoiene. Fără această inițiativă, sugerează autorul, edilii orașului nu vor trece „examenul” la Judecata de Apoi. Cartea e structurată de autorul ei pe succinte capitole care cuprind referințe publicistice despre cele mai reprezentative cărți ale lui Alex. Oproescu. Antologia îi oferă cititorului acele contribuții necesare la înțelegerea operei lui V. Voiculescu (din scrierile lui Alex. Oproescu), la „Dicționarul presei buzoiene și râmnicene”  scris de acesta, dar și la ceea ce a reprezentat „Salonul literar” în viața culturală a Buzăului. Munca și truda autorului acestei antologii, e fără egal. Am parcurs această antologie având în minte, tot timpul, portretul liric al unui „om de aur”, dar căruia, nimeni de după el nu i-a păstrat (ca în Occident) biroul exemplar, neatins, măcar cu o plăcuță pe ușă, amintind de „fostul director”. Uitat și „exilat” între patru pereți, la bătrânețe, Alex. Oproescu, prin cartea lui Nistor Tănăsescu, nu va cunoaște (autorul reparând o nedreptate) măcar în parte, neodihna durerii și a trudniciei sale pe altarul culturii buzoiene. Statuia marelui cărturar, credem, a pornit în mintea buzoienilor prin această carte.

                                                                                       Tudor Cicu    


miercuri, 9 iulie 2014

547. Vara lui 2014... din nou în Grecia.


Nei Pori
                      
   6 iulie 2014. Din nou spre Grecia, în concediu. Am plecat din Buzău în jur de 12 fix, cu planul că până se înserează voi trece vama la Greci și îmi va fi ușor să conduc automobilul pe autostrăzile lor. Nu mai sunt tânăr să conduc noaptea pe orice drum, așa că bine era să-mi iasă planul de acasă. Și dacă mă gândesc bine tinerețea, oricum, n-o să ne mai ajungă din urmă. Cum ar fi spus „Greuceanu literaturii române” (Fănuș Neagu), trăim la această vârstă smulgând doar vise de sub unghia dedemultului. Cu 33 de km înainte de vama grecilor, trag pe dreapta, în dreptul unui hotel din ținutul bulgăresc (un cătun, acolo), și fiindcă nu mai pot continua drumul –deja era ora 10 seara, și luminile automobilelor de pe celălat sens, începuseră să mă incomodeze– hotărâm să facem un popas. Mă înțeleg bine în limba rusă cu bulgarul de la hotel și pentru 15 euro, suntem cazați o noapte la hotel. Dimineața, la 7,30 pornim spre ținta noastră: plaja de la Neoi Poroy (Nei Pori, adică). Ajungem pe la ora 10. Găsim repede hotelul Isla iar administratorul, parcă ne aștepta, ne primește cu zâmbetul pe buze. Rupe ceva pe românește, așa că nu trebuie, iată, să mai facem uz de cele câteva cuvinte, în engleză, pregătite de acasă. Nu ne-am tăvălit degeaba oasele prin pleava răbdării, cum s-ar spune. Aici ne sunt asigurate toate condițiile: de la aer condiționt, TV, frigider, baie, bucătărie... etc. Nei Pori e un orăşel-staţiune în partea estică a braţului peninsular al Greciei la cca 120 km de Thesalonic, cum mergi spre Atena. Are o plajă întinsă și largă, orășelul fiind străjuit în partea opusă mării de lanțul muntos care pornește din Olimp (muntele Olimp fiind prin apropiere). De data aceasta, în acest concediu nu mi-am propus să colind prin Grecia, ci să stau la plajă pe țărmul Mării Egee, să mă bucur de soare și de odihnă. Aici, la Nei Pori, marea se află, iată, la tălpile mele, la nici 20 de pași de hotel. În cele șapte nopți și cele opt zile, aici, avem să cunoaștem și partea aceasta a Greciei. Cazarea am avut-o la hotelul ISLA de lângă plajă, (zona de lângă rond), iar condiţiile de cazare au fost peste aşteptările noastre, la numai 42 de euro noaptea de cazare pentru două persoane. Celui care mă va citi şi va dori să meargă acolo, i se va părea, poate, neinteresante aceste rânduri. Pe turist, ceea ce este şi adevărat, îl interesează plaja şi marea. Ei, bine! Plaja de la Nei Pori este întinsă și foarte lată (cca 20 m de plajă cu nisip fin spre grăunţos, cât să întindă administratorii plajei, şezlongurile sub umbreluţe) – dar, marea, cu acea culoare verde-turcoaz, limpede şi curată, strălucitoare, sclipind în soare ca nişte oglinzi scufundate, în balans şi mişcare continuă, este unică. Nisipul de pe plajă este (cum am spus) mai grăunţos, nu-i fin, ca la Mamaia noastră. Aici la Nei Pori, soarele, abia între 1300 şi 16 00 arde ca-n iad, timp în care ne grăbim spre hotel să ne pregătim mâncarea de prânz şi să tragem, apoi, un somn pe furate. După ora 1600 , din nou, suntem instalaţi pe plajă, până la 2030 când apune soarele. De-a stânga şi de-a dreapta noastră, doar o singură limbă auzim vorbindu-se. Şi asta, e sârba: nu auzi decât „mojnete” şi „bârzane”... etc. Mai rar ungurește. Cât despre limba noastră, cred că (în timpul cât am stat noi) era auzită ceva mai rar, dar am distins vreo trei familii chiar în hotelul nostru. Administratorul chiar rupe pe românește câteva fraze. „Bună ziua... ce faci... bine?...”. Seara ne plimbăm pe străzile din staţiune, ful de magazine cu tot felul de suveniruri sau articole de plajă ori de îmbrăcat. E o minunăţie să te tot zgâieşti, ba în stânga, ba în dreapta, la tot felul de drăcovenii care-ţi iau ochii. Parcul de distracții pentru copii, cu tot felul de drăcovenii, te îndeamnă să caști gura ore bune. Peste tot, taverne care te îmbie să le serveşti tradiţionalele: giros şi souvlaki, etc... Şi, observăm, sunt aglomerate de turişti sârbi şi maghiari. La supermarket-uri (şi nu-s puţine) găseşti tot ce vrei la un preţ rezonabil cu cel ştiut din ţară pentru astfel de produse. Aşa că... „zburaţi” dragi români, spre Nei Pori, unde turiştii sârbi, unguri şi macedoneni sunt în proporţie de 60-70%. Acolo, un 10-20% (statistica am făcut-o după nr. maşinilor parcate) şi noi românii – să le arătăm că nu suntem săracii Europei.


vineri, 4 iulie 2014

546. Ana Maria Gîbu - în prozopoeme.


                                Prozopoemele de imaginaţie ale Anei Maria Gîbu

  Cu noua sa carte de povestiri-schiţe-eseuri „Dintr-un vis în altul”, ed. armoniiculturale, 2014, Ana Maria Gîbu pune în faţa cititorului texte în proză adaptate pe specificul estetic al poeziei, arătând de la început, o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului. Cu anumite excepţii nesemnificative, în ansamblul acestui volum ce însumează un număr de 22 texte, Ana Maria Gâbu e interesată, deopotrivă, de procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor, deşi, pare să-şi concentreze proza scurtă, în termeni uimitor de nesofisticaţi, asupra personajelor care distonează în cadrul narativ, iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se pot încadra în acceptul ideii de libertate şi diversitate a creaţiei. Cititorii vor avea prilejul să constate ei înşişi, prin aceste povestiri de faţă, că atmosfera, sensibilitatea, uneori şi temele, o apropie pe Ana Maria Gîbu de universul prozei poematice, lăsându-le lor întreaga disponibilitate de a traduce imaginea reconstruită în urma unor lecturi demult asimilate. Textele, la o primă lecturare, pot fi încadrate în cele trei-patru ipostaze: lumea visului („Cutia”; „Adâncul în care găsesc totdeauna iertare”; „Necunoscutul din vis”; „Colţ de rai”), universul ideatic al poeziei („Emoţiile s-au topit în ploi”; „Nebun prin ploaie”), universul oniric-halucinant („Aripă de înger”; „Când nu ştii cine eşti”; ”Întâlnire cu viitorul” şi zona science-fiction („Maşina timpului”; „Gravitaţia celor şase luni”; „Am văzut moartea la ea acasă”; „Ultimul cod de cinci litere”). În povestirea „Cutia” (cea care deschide volumul), un Eu, personaj „meticulos şi consecvent” cu sinele său, se află într-o „cursă contra cronometru, începută demult” cu bărbatul „cu ochii de culoarea cuvintelor nespuse” dintr-un vis în care crezi că trăieşti”, un fel de vis al unui om matur. Ea cu migala unei brume de siguranţă pentru copilul ei, termină prin a constata că era „copacul gol, ars pe jumătate, lipsit de speranţă”. Ceea ce la început i se păruse, că iubirea ar putea fi şi „o abatere de la regulă”, sfârşeşte doar cu amânarea unei decepţii în ansamblul rostuirilor psihanalitice pe care şi le-a tot construit. Pe plan ideatic, personajele autoarei sunt fiinţe romantice ca şi fata din „Adâncul în care găsesc totdeauna iertare”, regăsită în fiinţa celei care ascultă „şi astăzi aceeaşi partitură la pianul din sufletul mamei”. Cu povestirea „Necunoscutul din vis”, suferinţa, mocnită din ochii şi de pe chipul personajului feminin, provine de la încurcătura celui care îi tulbură visele cât umbra unei păreri ale lui Dimitri care vede în Kalinda pe Bendis cea demult pierdută în noianul lecturilor. Astfel de abordări ale prozei, întâlnim la prozatorii analitici, dar, autoarea se detaşează de această specie literară, prin introspecţia visului dintr-o realitate imediată, în irealitatea poveştilor, fie și cu spiriduşi (vezi: „Colţ de rai”), când visul, deşi e purtat cu ochii deschişi, spiriduşii nu vin tocmai atunci. Şi totuşi, doar dintr-un vis Ana se trezeşte (la glasul alarmat al colegei de bancă), cu gândul că n-a scris finalul eseului început în vis. Descoperirea noastră e una prin care vedem cum personajele creionate de micuţa şi îndrăzneaţa autoare, ies din lumea legiferată de La Bruyere, autorul caracterelor, intrând în lumea libertăţii romantice şi emoţiei, adică, fără a specula tipologia caracterelor şi a se pierde în teorii. Pe tărâmul prozo-poematic, atenţia autoarei este  îndreptată asupra argumentului estetic din rândurile scrise, literar vorbind este pecetluită de o eleganţă acaparantă. Astfel „Emoţiile s-au topit în ploi” nu-i decât tabloul descris între pastel şi poezie iar „Nebun prin ploaie”, relatarea unui peisaj de poveste ce-i „bântuia imaginaţia”, cu toate detaliile unui poem despre copilărie şi lumea tare încurcată a poveştilor din ea. Cu povestirile „Aripă de înger” şi „Când nu ştii cine eşti”, intrăm în poveştile despre transformări şi reveniri la realitate cu intrări şi ieşiri în ireal. Parcă ne apropiem de proza halucinantă a lui E. A. Poe. Morala e totdeauna una înaltă, superioară convenţiei sociale, iar autoarea mânuieşte, deşi cu fragilitate nararea, vâltoarea interioară a sufletelor încondeiate. Le putem lua şi ca pe un joc al copilăriei, de-a „hocus-pocus preparatus”. Trecând la zona SF-ului (și i-aș recomanda „Solaris” de Stanislaw Lem, ori cărțile lui Isac Asimov), mă opresc la două trăsături vrednice de laudă. Una constă în faptul că studiul caracterelor omeneşti pe care ni-l propune autoarea, are o anumită aplecare spre zona de mister şi anamneză a prozatorilor care cultivă genul, cealaltă o remarcăm în faptul că nu alunecă în detalii nesemnificative de psihanaliză ale stărilor şi trăirilor, dar trecem peste acest aspect prin acel amănunt deloc neglijabil la o autoare de vârsta ei, fiindcă scrie cu atâta uşurinţă, de parcă ar scrie „versuri pentru compoziţiile vântului”. Volumul oferă cititorului şi alt gen de povestire (vezi: „Lacrimi pe fiecare cruce”; „Locul iubirilor dintâi” sau „S-a întors în tăcerea pietrei”), producând un fel de nedumerire creatoare când ne imaginăm şi fragilitatea micuţei autoare în narări cu teme ce structurează cu totul altceva. Doar stilul direct al narării din aceste povestiri cu ridicate pretenții narative, pune în continuă priză cititorul (a se vedea „Cutia”). Dacă în poezie, Ana Maria Gîbu arăta un eu poetic al inocenţei şi se juca purtând măşti diferite cu tablourile unei maturităţi decepţionate, coabitând (în cadru imagistic) cu erotismul adolescentin, aceste texte prozaice sunt, pe alocuri, memorabile plăsmuiri poematice, nu şi naraţiuni (din păcate) premergătoare genului beletristic: povestirea epică.


                                                                                    Tudor Cicu